A decade of loneliness

(jidovul rătăcitor)

de Paul Belce

River of thousand faces

Tot ceea ce simţea era reflexia propriilor trăiri: oamenii aceia se născuseră pentru a-l adora pe el, se hrăneau cu excreţiile sale muzicale, era un zeu pe scenă. Knut se simţea viu din picioare până în buricele degetelor care îi alergau cu o viteză ameţitoare pe corzile Fenderului Stratocaster. Ar fi vrut să ardă în urletul care-i anima fiinţa, să împrăştie în jurul său scântei şi limbi de foc. Atunci când cobora printre fani, strângea mâini transpirate iar ochii săi alergau neliniştiţi de la un chip la altul. Obosea tot mai mult după fiecare apariţie live: nu-şi dădeau seama că el nu îi vedea de fapt? Prefera să se retragă în intimitatea studioului de înregistrare unde cel puţin nu era obligat să se prefacă.
Statutul său de rockstar îi impunea şi obligaţia extravaganţei: mai nou, serile şi le petrecea cu gaşca sa în club Ivy, un viespar de droguri, metale asurzitoare şi lume interlopă. Se afişa cu Trudy la braţ, o fătucă de 16 ani ce abia păşise în lumea modelling-ului. Totul era perfect la ea: faţa, dinţii strălucitori, zâmbetul deschis, formele apetisante. Simţea că e admirat de zeci de ochi şi asta îl făcea să se simtă bine, să nu-şi mai încapă în piele de mândru ce era.
După ce se pilea bine, se proptea cu coatele de marginea mesei şi fixa în gol un punct din faţa lui. Dacă cineva din anturajul său i-ar fi putut pătrunde gândurile, ar fi constatat că acestea se învârteau în jurul unei singure întrebări: ce se afla în spatele chipurilor care îl priveau? Nici măcar în timpul celor mai dezlănţuite concerte nu reuşea să se conecteze la trăirile celorlalţi. Rămânea singur pe scenă, un filon intangibil de emoţii muzicale. Încercase cu Trudy: îşi plimba mâinile pe faţa ei şi se minuna de faptul că gândirea, sau spiritul sau cum i-o fi zicând era ascunsă îndărătul unei frunţi albe, care se prelungea cu un nas mic, doi ochi vii si buze arcuite ispititor. Fata lua toate acestea drept gesturi autentice de iubire. Ar fi vrut să desfacă toate acele accesorii de pe calota craniană, spre a se minuna de sediul ideilor, dezvăluit în toată puritatea sa. Spre dimineaţă se retrăgeau în camera de hotel, mereu alta, a etajului rezervat exclusiv pentru el. Făceau dragoste iar el o poseda sălbatic, vrând parcă să se contopească cu ea, să devină a lui pe vecie. Trăirile lor ajungeau la apogeu iar el spera că acel balet fantastic, perfect sincronizat al organelor va culmina printr-o explozie care să-i şteargă de pe faţa pământului, o explozie de iubire. Tocmai în acele momente Trudy devenea egoistă: ajungea prima la orgasm iar el, strângând în braţe trupul convulsionat, cu ochii închişi, se gândea cu tristeţe că i s-a furat ceva ireparabil, că e la fel de departe ca şi înainte de răspunsul întrebării capitale, biet Narcis condamnat să agonizeze înconjurat de ceilalţi semeni ai săi.
Într-una din seri stătea prăbuşit pe masă. Pierduse şirul paharelor: spre deosebire de anturajul său care îşi plimba jointurile si pastilele de la unul la altul şi râdeau ca apucaţii, prefera să se scufunde în beţia sumbră şi de bună calitate a unei sticle de Jack. Deodată s-a întors către Trudy, a privit-o chiorâş şi a întrebat-o încet: Mă iubeşti?
Cu ochii mari şi nedumeriţi, fata spuse că da. Atunci Knut şi-a scos frumosul său stilet si i-a crestat o linie subţire de-a lungul feţei. Trudi începu să plângă în hohote şi să zbiere ca o isterică. La fel de liniştit, Knut repetă: Mă iubeşti? Sughiţurile încetară şi panica puse stăpânire pe mintea tinerei fete. D-da, se grăbi să răspundă şi-şi sterse sângele ce-i şiroia pe faţă. Knut se apropie, o prinse de fălci şi i le deschise lent, apoi scuipă îndărătul acelor dinţi perfecţi. Trudy se prăbuşi pe podeaua lucioasă, mai mult moartă decât vie şi începu să geamă sfâşietor. Cu blândeţe, Knut o ajută să se ridice şi o aşeză pe canapeaua de piele, alături de câţiva care erau prea drogaţi ca să-şi dea seama ce se intâmplă. Se coborî la nivelul ei, îi privi faţa buhăită de lacrimi de pe care se scurgea un firicel de sânge pe bărbie, şi o întrebă pentru a treia oară: mă iubeşti? Da, îşi mişcă ea buzele, abia audibil. Knut se ridică, şi se uită în jur la feţele consternate care nu mai râdeau. Se opri asupra unuia pe care-l văzuse că furişează toată seara priviri înspre iubita sa. Îţi place? Rânji şi-l prinse de guler pe rockeraş. Scuipă şi tu! Îi porunci. Scuipaţi şi voi! Îi invită pe cei din jur, pentru ca în secunda următoare să i se inmoaie picioarele şi să se prăbuşească peste masa încărcată cu pahare şi băuturi.

Prolog

Dădu buzna în apartament, îşi aruncă hainele într-un colţ al camerei şi aprinse un joint. Iarba îi oferea flash-uri diferite de fiecare dată, şi pe fondul zbieretelor metalelor, Knut devenea tot mai conştient că viaţa şi el erau două paralele.

Atunci începu să coloreze conturul celor ce stăteau posibile în faţa sa:

Knut avea mereu în faţa lui o voce care îi spunea ce va face în momentul următor şi ca o fatalitate Knut se trezea făcând acel lucru. Nu ar fi fost aşa de greu să se elibereze de comenzile vocii, însă când se revolta gândindu-se că se va mişca şi va fi autonom, se trezea fascinat de sunetul vocii şi executa liniştit comenzile. Vocea îi zicea: ai ajuns să-ţi inchipui tot ceea ce se poate închipui. Şi dacă ai ajuns să anticipezi şi neprevăzutul, înseamnă că nu mai ai mult de trăit.
Procesele sale mentale funcţionau în tandem şi primeau reflexia obiectuală înapoi, dar ceva ca o mână uriaşă îi strângea plasa de intenţionalităţi până la a o deforma.
Se gândea: ar fi posibil să se scrie ceva atât de ciudat, într-o transă sau o stare mentală excepţională, astfel că la o recitire a lor cu privirea lucidă, sensul mesajului să fie atât de terifiant, de autentic, încât să-ţi vină rău de groază, să vomezi şi să-ţi smulgi părul din cap. Paranoia, paranoia, de unde am simptomele astea? Cred că am nişte scurt-circuite serioase.
Şi iarăşi oroarea de cuvinte, de parcă cuvintele nu ar avea nici o fărâmă de consistenţă.
Ieşind afară sa tragă o gură de aer, avu viziunea unei fiinţe eterice, de consistenţa unui fum verde-albăstrui, pe fond întunecat. Creatura era străpunsă de o rază îngustă de lumină neagră. În secunda următoare se trezi în pădure, lângă foc, cu sticla de vin în mână. Bolborosi ceva de genul: Ai grijă că mă culc acum.. şi simţi cum calcă în gol de pe culmea unei creste. Noroc cu o pereche de braţe care-l opriseră la timp şi-l ghidau pe drumul de întoarcere
În timp ce era târât de subsori prin văile abrupte, Knut se întreba dacă nu înnebunise cumva. Dacă ar fi murit măcar avea o certitudine, savurase din plin acel moment de linişte deplină când spiritul său încetase să se mai agite, iar mintea îi era golită de gânduri. Pe când începea să se instaleze confortabil în noul statut de decedat prin alunecare, a fost trezit şi împins pe culmile văilor pe care le explorase. Într-o clipită stătea lângă un foc, alături de o femeie şi un copil care îi erau vag familiari. Spiritul intra la intervale regulate în corp, de unde constata cu tristeţe faptul că putea anticipa cursul evenimentelor, nu cu mult, dar câteva secunde erau suficiente pentru a experimenta senzaţia de deja-vu.
Odată ieşit din maşina cu care venise, avu revelaţia nerostită a arbitrarietăţii prezenţei sale în acel loc, de parcă putea alege din sumedenia de spaţii prin care peregrinase un punct în care să se stabilească. Membrele îi erau grele ca de plumb, şi de fiecare dată când se materializa îi zvâcneau incontrolabil muşchii, uitase să păşească, să execute acea serie instinctivă de mişcări. Spiritul său a ieşit şi a intrat de cinci ori în trup, hotărând mai apoi ca s-a sfârşit cu goana aceea nebună prin văi întunecate.
Primul cuvânt pe care l-a rostit după o absenţă îndelungată a fost: Bă! Era ca şi cum ar fi înviat, se reintegra în cosmos prin cuvântul adresat unui seamăn de-al său.
Un alt moment de luciditate i-a furnizat imaginea unei suprafete translucide care se deplasa mereu, forma adâncituri care se resorbeau apoi, un fel de endoplasmă. Deveni imediat conştient de faptul că acel model ideatic putea fi regăsit la toate nivelele, macroscopice sau microscopice, şi că reprezenta în esenţă o metafora a vieţii şi a morţii, două feţe ale aceleiaşi monede. Auzea vocea unei femei din secolul trecut, cu părul roşu, îngânând un cântec melancolic, iar el şi lumea sa se scufundau încet în uitare.

Excurs

Cine este Knut? A coborât din cerul ideilor model, eterne şi perfecte. Este făcut din aceeaşi substanţă din care se nasc anarhiştii, misticii iluminaţi şi revoluţionarii fanatici. Problema cu acest om este că a văzut frumosul iar în clipa de faţă are mari dificultăţi de adaptare la o lume finită. Ca să supravieţuiască a devenit asemeni omului preconizat de Albert Camus în „Mitul lui Sisif”: un revoltat, conştient până la capăt de condiţia sa. De obicei moare la sfârşitul fiecărui capitol, însă nu e cu nimic mai breaz ca alte personaje, pe care fantezia auctorială le crează şi le distruge după bunul plac. De câte ori se întâmplă ceva, puteţi fi siguri că a fost mâna lui Knut; el asistă, asemeni strangulatorului din noapte, la fiecare manifestare a vieţii, sperând că va recunoaşte ceva din frumuseţea originară din care descindem.

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #25

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.