Pederastia la vechii greci

de Cătălin Gicaru

1.Timpuri eroice. Diverse exemple mitice de pederastie

Un cercetător al pederastiei la vechii greci ca M.H.E. Meier consideră că aceasta este un produs al timpurilor relativ noi, iar pentru îndepărtata antichitate greacă ea a fost străină. În sprijinul acestei poziţii este invocată şi o observaţie a lui Lucian din Samosata (165 e.n.) din scrierea sa Iubirile în care acesta susţine, pe fondul unei concepţii potrivit căreia evoluţia omenirii trebuie înţeleasă ca o eliberare progresivă de sub apăsarea necesităţilor imediate, că ceea ce înseamnă munca ţesătorului faţă de pieile de animale, sau arta arhitectului faţă de caverne, este iubirea băieţilor faţă de relaţiile cu femeile. La început femeile erau necesare ca să nu dispară specia. Mai târziu însă, când fiinţa umană s-a înălţat spre curiozitate şi cunoaştere, care a aprins în sufletul ei şi iubirea frumosului, a apărut filosofia iar o dată cu ea şi pederastia.

Oprindu-se asupra Iliadei cercetătorul nostru consideră că Ahile şi Patrocle erau uniţi doar printr-o fraternitate de arme şi abia rafinamentele ulterioare ale poeţilor au transformat-o într-o relaţie amoroasă. Aceste rafinamente aveau însă legătură cu practicarea pederastiei. Aceasta a fost cauza care i-a împins pe poeţi să creeze mituri în care au transpus asupra zeilor şi eroilor obişnuinţe conforme cu moravurile epocii. Toate acestea se petreceau în preajma secolului VI î.e.n..

Mai târziu nimeni ne se mai îndoieşte de iubirea dintre cei doi eroi legendari şi se discută doar dacă ei s-au iubit pur sau impur (în sensul de onorabil sau neonorabil după cum erau respectate regulile de comportament prescrise într-o astfel de situaţie)*.

O mare influenţă asupra creării noilor mituri au avut-o poezia epică, bucolică şi elegiacă.

Poetul epic Pisandru din Rodos (aproximativ sec. VII î.e.n.) a elaborat o scriere epică referitoare la viaţa bogată în acte de vitejie a lui Heracles care cuprindea 9000 de versuri. Aici el îl reprezintă pe Laios ca inventator şi prim exemplu al acestui fel de iubire. Acesta îl dezonorează pe Chrysippe care se sinucide cu o spadă. Deoarece tebanii nu sancţionează amorul criminal al lui Laios, zeii trimit sfinxul pentru a pedepsi această indulgenţă vinovată.

Ca reprezentanţi ai poeziei bucolice îi avem pe poeţii Teocrit şi Bion (sec. V). Primul descrie într-o manieră încântătoare iubirea lui Heracle pentru Hylas. În ceea ce-l priveşte pe Bion de la acesta s-au păstrat 15 poeme erotice scurte, transmise prin intermediul antologiei lui Stobaios (sec. V e.n.). Bion îi menţionează pe Oreste şi Pylade, pe Ahile şi Patrocle printre cei care au fost uniţi într-o relaţie de iubire.

Poezia elegiacă nu  rămâne deloc străină de pederastie. Numele lui Theognis din Megara şi al lui Solon sunt suficiente pentru a o dovedi.

Dar cea care a exercitat influenţa cea mai activă şi a contribuit cel mai mult la promovarea pederastiei prin intermediul miturilor este poezia lirică şi dramatică.

Între liricii care au celebrat pederastia cei mai celebrii sunt Alceu din Mitilene (sec. VII), Anacreon din Teos (sec. VI) şi Ibycos de Rhegiom (sec. VII). În istoria litaraturii greceşti Alceu trecea, încă din vechime, drept întemeietorul cântecului de banchet. De altfel cântecele sale de banchet s-au cântat pretutindeni în Grecia până târziu în secolul al IV-lea î.e.n.. În poemele erotice ale lui Alceu sunt întâlnite numele lui Melanipos, al lui Bichis, al frumosului Menon şi al lui Licos. Cel din urmă era lăudat şi iubit pentru ochii şi părul său negru.

Dacă Alceu a avut o creaţie poetică diversă care în afara cântecelor de banchet mai cuprindea cântece războinice şi cântece de răscoală, în ceea ce-l priveşte pe Anacreon, toate poeziile lui au un caracter erotic fără a depăşi însă rezerva şi cuviinţa. Sentimentele poetului s-au îndreptat spre adolescenţi ca Megistos, Cleobul, Batilos şi tracul Smerdies. Într-unul din fragmentele păstrate avem de-a face cu o invocaţie către Dionisos, zeul vinului, care este rugat să-l încredinţeze pe Cleobul de dragostea ce i-o poartă poetul. Se povesteşte că atunci când a fost întrebat de ce în imnurile sale îi cântă pe frumoşii băieţi şi nu pe zei poetul ar fi răspuns că aceştia sunt de asemenea zei pentru noi.

Anacreon n-a fost însă străin nici de farmecul frumuseţii feminine:

,, Eros cu părul de aur
Minge de purpură-mi zvârle
Joc ispitind către fata
Cea cu sandale-ncrustate,
Tocmai din Lesbos, cetatea
Bine zidită…dar ea îşi
Râde de părul meu alb şi
Dorul spre alţii şi-l creşte”[1]

Despre Ibicos din Rhegion ştim că a fost contemporan cu Anacreon pe care l-a şi cunoscut îndeaproape la curtea tiranului Policrate în Samos, care atunci era o putere maritimă de prim ordin. Sosit în aceste locuri poetul alege să cânte tinereţea atotbiruitoare şi farmecul iubirii în locul faptelor de arme şi a figurilor de eroi. Sentimentelor de admiraţie şi de afecţiune faţă de tinerii adolescenţi, care roiau la curtea lui Policrate, Ibicos le adaugă, pe plan poetic, elemente de mitologie şi aluzii la asemănarea lor cu zeii. De asemenea se pare că Ibicos a explicat într-o formă mitică superioritatea iubirii băieţilor asupra iubirii femeilor.

Între poeţii lirici care au celebrat pederastia trebuie să-l menţionăm şi pe Pindar. În cântecele sale el l-a prezentat pe Pelops ca iubit al lui Poseidon. Chiar şi la bătrâneţe poetul teban îl iubea pe Theoxene din Tenedos în braţele căruia a şi murit.

Faptul care surprinde însă cel mai mult pe cel care tratează probema pederastiei la vechii greci este să afle între cei care au celebrat acest comportament şi o femeie, mai precis poeta Praxila din Sicione. Aceasta a cântat răpirea lui Chrysippe de Zeus.

La crearea miturilor pederastice a contribuit şi tragedia. Astfel Eschile în tragedia sa Laios a avut ca subiect iubirea impură a lui Laios pentru Chrysippe, fiul lui Pelops. În drama sa satirică – Sfrijiţii, Eschile abordează relaţia de iubire dintre Achile şi Patrocle într-o manieră care mai târziu va atrage asupra lui critici din partea lui Xenofon, care aprecia că Ahile a răzbunat moartea lui Patrocle în calitate de prieten şi nu de iubitor al acestuia, precum şi din partea lui Platon, care în Phaidros îl învinuia pe Eschile de a fi inversat rolurile celor doi eroi. Astfel, după Platon, nu Ahile era iubitorul ci Patrocle.

Pederastia ocupă un loc însemnat şi-n creaţia lui Sofocle. Despre acesta se ştie că până la bătrâneţe a avut o neaşteptată ardoare faţă de seducţia frumuseţii masculine. În drama sa satirică – Iubitorii lui Ahile, el îl prezintă pe Ahile înconjurat de iubitori, iar în tragedia sa – Colcidienii el îl evocă pe Ganymede în calitate de iubit al lui Zeus.

În sfârşit Euripede, în tragedia sa – Chrysippe, descrie răpirea fiului lui Pelops de Laios şi ataşamentul care i-a unit până dincolo de moarte. Euripide a prezentat această întâmplare ca fiind primul exemplu de pederastie care s-a petrecut în Grecia, opinie împărtăşită şi de Platon. Se crede că Euripide a scris această piesă pentru a-i face plăcere poetului Agaton, pe care îl iubea. În felul acesta el a dat propriei sale pasiuni o expresie mitică.

Un alt tip de scriere literară care a contribuit la crearea miturilor pederastice este şi discursul despre iubire. Un reprezentant de seamă al acestui gen este Lisias. De altfel se crede că unul dintre discursurile sale despre iubire a fost preluat de Platon în dialogul Phaidros.

Printre operele care îi erau atribuite, Suidas (sec. X e.n.) număra 7 scrisori care, în afară de una, erau scrisori de iubire. Din cele 6 scrisori de iubire, 5 au fost adresate adolescenţilor, iar una a fost adresată unei femei.

Este cert însă faptul că Lisias nu fusese primul care scria discursuri de iubire. Dovadă stau vorbele pe care Platon le face să fie pronunţate de Socrate în dialogul Phaidros, atunci când el susţine că oameni şi femei, celebri prin înţelepciunea lor, au discutat pe larg şi au scris despre acest subiect, menţionându-i aici şi pe scriitorii prozatori, după ce mai înainte fuseseră evocate numele lui Anacreon şi al lui Sapho.

Dacă ne propunem să insistăm puţin asupra originii pederastiei atunci nu putem să nu amintim de o tradiţie care pretindea că aceasta provine de la traci, care învăţaseră de la Orfeu să practice o astfel de iubire. Se mai spunea despre Orfeu că el a atentat la iubirea femeilor născocind pederastia şi de aceea ele l-au ucis. După o altă tradiţie primul care i-ar fi învăţat pe oameni iubirea băieţilor ar fi fost un cântăreţ – Thamyris. Pe iubitul acestuia îl chema Hyacinthe sau Hymenee.

După Heracle, acela dintre zei pe care tradiţiile îl reprezintă ca cel mai mult consacrându-se pederastiei este Apollon. Acestuia i-au fost atribuiţi iubiţi ca: Branchos, Hyacinthe, Admete, Helenos – fiul lui Priam etc.

2. Pederastia considerată ca o instituţie proprie vechilor greci

În prima parte  am vorbit despre interesul poeţilor pentru celebrarea iubirii băieţilor. Acum ne propunem să discutăm despre interesul care s-a acordat pederastiei şi din partea legislatorului.

Pentru un studiu juridic al pederastiei sunt folosite în general  informaţiile furnizate de discursul lui Eschine – Împotriva lui Timarque. Acest discurs este un act de acuzare şi cel care-l pronunţă şi-a propus să dovedească că Timarque n-are dreptul să ia cuvântul în public, deoarece, în tinereţea sa, el si-a vândut corpul pe bani pentru plăceri contra naturii. Prin acest proces Eschine nu a urmărit raţiuni înalte ale moralităţii publice, ci şi-a împlinit dorinţa de a doborî un adversar politic incomod, care îl învinuia de trădare a intereselor Atenei cu prilejul ambasadelor. În acest scop el a răscolit trecutul lui Timarque reamintind toate bârfele care circulaseră pe seama lui şi conform cărora, în tinereţe, acesta se prostituase, lucru care-l făcea incompatibil cu statutul de orator public, deoarece legile ateniene îi declarau infami pe astfel de cetăţeni toată viaţa lor şi le interziceau o serie de funcţii publice şi de drepturi cum ar fi:
funcţia de arhonte;
funcţii sacerdotale;
funcţia de sindic al poporului;
funcţia de ambasador;
dreptul de a vorbi în senat sau poporului, altfel spus de a deveni orator;
dreptul de a intra în sanctuare publice şi de a lua parte la rugăciuni publice;
dreptul de a intra în acele părţi ale locurilor publice delimitate prin lustraţii.

Această ultimă interdicţie ridica celui vinovat posibilitatea de a face parte din senat, tribunal şi adunarea poporului căci toate erau delimitate prin lustraţii. Într-un cuvânt acesta era privat de dreptul de a vorbi liber care era un avantaj esenţial pentru cel care dorea să se integreze în democraţia ateniană.

Acuzaţia de prostituţie putea fi adusă de orice atenian care se afla în posesia drepturilor sale de cetăţean. În cazul în care condamnatul, în ciuda verdictului care era împotriva lui, continua să exercite drepturile din care el fusese decăzut legal, el putea fi acuzat din nou, iar dacă această acuzaţie se dovedea adevărată cel în cauză risca să fie condamnat la moarte.

În cazul în care prostituatul era minor, legea nu lovea în el cu nici o sancţiune. Dar tatăl, fratele, unchiul, tutorele care aveau autoritate asupra copilului precum şi cel care a oferit bani pentru a se bucura de corpul băiatului, puteau fi urmăriţi de orice cetăţean atenian şi se pare că plângerea depusă se numea „stimulare la prostituţie pe bani”.

Se mai ştie faptul că un astfel de copil, atunci când ajungea bărbat nu era obligat să-i procure tatălui nevoiaş alimente şi locuinţă, dar trebuia să-i aducă ultimele omagii atunci când acesta murea.

Împotriva celui care necinstea un băiat minor fără aprobarea prealabilă a celui care avea autoritate asupra lui erau două modalităţi de a se proceda:

a. Se putea recurge la o urmărire care avea un caracter civil. În acest caz, condamnatul plătea tutorelui băiatului dezonorat o amendă de 100 drahme. Dacă băiatul fusese rănit această pagubă era evaluată la un preţ şi vinovatul trebuia să plătească tutorelui, cu titlu de reparare, dublul sumei fixate prin expertiză.

b. Se putea da unui astfel de delict caracterul unei afaceri publice. În acest caz dreptul de urmărire aparţinea nu doar tutorelui băiatului ci orice atenian avea calitatea de a depune o plângere publică. Într-un timp de 30 de zile plângerii i se conferea caracterul de proces şi acesta era comunicat la tribunal care pronunţa judecata. Dacă acuzaţia era fondată, sancţiunea putea fi sau moartea sau o amendă bănească. În primul caz, pedeapsa era în mod imediat executată. În cazul al doilea, dacă victima era un băiat de condiţie liberă, condamnatul trebuia să rămână în închisoare până plătea complet amenda.

Procesul public putea fi purtat nu doar când victima era un băiat de condiţie liberă, dar de asemenea când era un sclav.

Se putea intenta proces şi împotriva intermediarilor care favorizaseră seducţia unui băiat de condiţie liberă. Acuzatul recunoscut vinovat era pedepsit cu moartea. Intermediarul putea fi de asemenea urmărit pentru ceea ce legea numea „coruperea persoanelor libere”.

Se pare că legea care interzicea cetăţenilor atenieni să se prostitueze era în vigoare încă din vremea lui Solon. O altă prescripţie legală pe care o instituise Solon interzicea practicarea iubirii băieţilor de către sclavi. Nu este însă clar dacă Solon îi oprea pur şi simplu pe sclavi de la practicarea pederastiei sau dacă le interzicea să iubească un băiat de condiţie liberă. De la Eschine ştim însă că Solon pedepsea la 50 de lovituri de bici aplicate în public pe sclavii care încălcau această lege. De asemenea printr-o altă lege Solon interzicea sclavilor să practice gimnastica. Această lege a fost necesară datorită legăturilor foarte strânse care existau între pederastie şi gimnastică. De altfel acolo unde exerciţiile de gimnastică erau onorabile, bunăoară ca în Boeţia, Elida, Sparta şi Creta, acolo şi iubirea băieţilor cunoştea o mare dezvoltare. Aceste exerciţii se practicau în gimnazii şi în palestră atrăgând pederaştii pasionaţi care în astfel de împrejurări aveau ocazia să admire frumoasele corpuri goale în avântul forţei şi agilităţii lor. În timpurile mai vechi au existat însă legi care menţionau că în perioada în care copiii erau la şcoală nici o persoană mai în vârstă decât ei nu avea dreptul de a intra cu excepţia fratelui, fiului sau ginerele dascălului. Cel care încălca această lege era pedepsit cu moartea. Este cert însă că în timpul lui Platon, apoi în timpul lui Demostene şi după Demostene multe persoane intrau în gimnazii şi palestre fără să suporte urmări neplăcute. Numeroase sunt de asemenea documentele care dovedesc că elevii şi pederaştii erau adesea reuniţi împreună în palestră. Socrate însuşi venea frecvent cu prietenii săi şi întârziau mult timp chiar la orele la care tinerii se ocupau cu sacrificiile sau cu jocurile. Mărturii în acest sens putem lua din dialogurile platoniciene Lysis şi Charmides.

Aşadar gimnaziile şi palestrele erau locuri de întâlnire şi de conversaţie pentru toţi cei care vroiau să afle sau să răspândească veştile. Adesea aici erau şi sofişti care –şi pronunţau discursurile şi îşi ţineau lecţiile.

La capătul acestui capitol credem că am prezentat suficiente dovezi pentru a acorda pederastiei statutul de instituţie. Aşadar aceasta nu a avut un caracter particular, izolat. Dimpotrivă ea a făcut obiectul creaţiilor literare precum şi al prescripţiilor legale. În următorul capitol ne propunem o abordare  a cauzelor care au generat pederastia.

3. Cauzele pederastiei la vechii greci

Să luăm în considerare faptul că la vechii greci femeile oneste trăiau la distanţă şi erau excluse de la tot ceea ce  privea cultura şi interesele ţării lor. Femeile şi fiicele  erau izolate chiar şi în locuinţă căci apartamentele lor nu erau niciodată la faţada caselor.

Dacă ajungeau să iasă, şi aceasta nu era decât pentru ceremoniile religioase, pentru funeraliile unui părinte apropiat sau pentru a înapoia vizita la alte femei, ele trebuiau să se acopere cu voaluri groase şi să fie însoţite de sclavi, bărbaţi sau femei. În casă rolurile lor nu se ridicau cu mult deasupra acelora de bonă pentru copii, menajeră, femeie de serviciu. Educaţia fiicelor era condusă în întregime în vederea acestor treburi domestice. Un mic număr dintre ele învăţau să citească şi să scrie. De obicei cunoştinţele lor ajungeau rar dincolo de câteva rugăciuni, câteva cântece spirituale, poate câteva formule relative la cult.

Femeile erau  atât de lipsite de influenţă asupra vieţii intelectuale şi morale a familiei că ele nu ajungeau aproape niciodată să ia parte la masă cu părinţii lor, nici chiar cu soţul lor şi nici cu fiii lor din momentul în care aceştia deveneau adulţi. Cât despre participarea la vreun festin cu bărbaţi străini familiei, asta ar fi fost o gravă necuviinţă, chiar dacă nu ar fi fost decât un singur invitat străin.

Iată de ce nu ni le reprezentăm niciodată decât vorbind cu servitorii lor sau cu câteva prietene. Din Banchetul lui Xenofon aflăm că la Critobule, care încredinţase soţiei sale treburi de cel mai mare interes, nu exista totuşi nimeni căruia stăpânul casei să-i vorbească mai puţin decât ei.

M.H.E. Meier concluzionează că este de la sine înţeles ca în aceste condiţii femeia să nu poată să răspundă în mod satisfăcător nevoilor spirituale ale bărbaţilor, fapt pentru care aceştia îşi dirijau spre curtezane şi spre băieţii de familie bună înclinaţiile lor cele mai frumoase şi mai ideale. Aşa era mai ales la Atena şi în Ionia care practicau această separaţie, această îndepărtare a femeilor. Se pare totuşi că în Ionia pederastia nu a avut un caracter instituţional, iar explicaţia ar sta în faptul că aici regimul autocratic respingea eteriile şi mesele în comun.

Dar pederastia prezenta acest caracter instituţional şi în statele doriene deşi aici femeile participau la educaţia şi la instruirea bărbaţilor. În cazul acestor state care se caracterizează prin organizarea lor militară pederastia era un substitut pentru lipsa unei relaţii între tată şi fiu. După frumoasa legendă a lui Hylas povestită de Theocrite, Heracles era pentru iubitul său ceea ce în Lacedemonia fiecare iubitor generos se străduia să fie pentru iubitul său: „Cum un tată instruieşte pe fiii săi, el îl învăţa tot ceea ce îi dăduse lui însuşi nobleţea şi demnitatea de a fi cântat…El vroia ca acest copil să fie modelat după inima sa şi să devină cu adevărat un bărbat”[2].

Gimnastica poate fi şi ea socotită printre cauzele care au generat pederastia. Platon afirma în Legile că instituţia gimnaziului a produs un foarte mare rău în pervertirea folosirii plăcerilor iubirii, aşa cum a fost ea reglată de natură, şi că această dezordine se întâlneşte mai ales în oraşele în care această instituţie a fost introdusă. În fapt, gimnastica producea cea mai înaltă perfecţiune a frumuseţii masculine şi cea mai admirabilă înflorire a formelor tinereşti.

În plus exerciţiile de gimnastică stabileau relaţii zilnice şi chiar un contact fizic între băieţii frumoşi şi iubitorii lor, cărora moravurile le permiteau să lupte goi cu ei. După Plutarh motivul principal pentru care Pisias, iubitorul lui Bacchon, se opunea căsătoriei tânărului era acela că el dorea: ,, să-l vadă cât mai mult timp dedicându-se gol şi în prospeţimea tinereţii sale exerciţiilor din palestră”[3].

În fine, şi această ultimă cauză a fost la Atena de o importanţă particulară, nu trebuie uitat rolul pederastiei filosofice. Grecii, la această epocă erau lipsiţi de aşezări în care ei ar fi putut primi o instrucţie superioară şi să dobândească fie o cultură filosofică completă, fie o cunoaştere profundă a câtorva specialităţi ştiinţifice, artistice sau practice. În astfel de condiţii un tânăr nu avea altă posibilitate decât pe aceea de a se ataşa de un bărbat matur, expert în aceste materii şi mai în vârstă decât el.

Dar era imposibil să te angajezi într-o astfel de legătură stipulând că ea ar fi putut plătită printr-o retribuţie bănească, deoarece în Grecia, cu excepţia câtorva sofişti şi a câtorva retori, nimeni nu considera că acest înalt învăţământ, ori mai bine zis această înaltă comuniune intelectuală, ar fi putut fi plătită în mod onorabil. Avem de-a face aici cu o înclinaţie liberă şi reciprocă prin care discipolul se ataşa de maestru. Astfel pederastia ţinea locul  şcolilor superioare care nu existau.

Filosofii stoici exprimau foarte just acest caracter al iubirii care le permitea instruirea pe care ei o numeau φίλοπαιδια, iar Xenofon pune bine în relief acest caracter al pederastiei când el spune „deoarece ea  are legătură cu educaţia”[4].

4. Concluzie

Toate aceste fapte au fost prezentate pentru a dovedi că atunci când suntem puşi in faţa problematizării, din partea vechilor greci, a condiţiei tânărului, implicat într-o relaţie pederastică, nu trebuie să ne lăsăm induşi în eroare şi, astfel, să considerăm că am avea de-a face aici cu o discuţie asupra legitimităţii pederastiei. Aceasta, după cum am arătat, era o practică larg răspândită, până acolo încât avea chiar statutul unei instituţii şi nimeni nu s-ar fi gândit să o conteste.  Problema condiţiei tânărului se punea deoarece acesta deşi era mai prejos în privinţa statutului decât un bărbat, în acelaşi timp era mai presus decât un sclav şi decât o femeie datorită bărbatului pe care el îl prefigura şi căruia nu trebuia să i se aducă atingere, printr-o purtare necuviincioasă, care l-ar fi dezonorat şi în felul acesta l-ar fi împiedicat să-şi exercite, mai târziu,  drepturile politice (vezi mai sus cazul lui Timarque). Pentru rezolvarea acestei probleme vechii greci au elaborat prescripţii care să reglementeze atât conduita iubitorului cât şi pe cea a tânărului iubit. În acest sens se poate vorbi de o erotică tradiţională preocupată să contureze posibilitatea unei iubiri onorabile. Soluţiile oferite însă de această erotică tradiţională nu erau mulţumitoare, iar instituţia pederastiei avea de înfruntat în continuare această criză generată de pericolul compromiterii tânărului. Cel care va rezolva însă această situaţie va fi Platon. El a propus o erotică în care nu mai este vorba despre o iubire onorabilă, ci despre o iubire adevărată.  Mai precis în cadrul eroticii platoniciene cei doi parteneri nu mai sunt deosebiţi (adică bărbatul care iubea – activ, iar tânărul iubit – pasiv şi astfel în pericol de a se compromite) deoarece, acum, iubirea este gestul care îi conduce pe amândoi spre adevăr.

Aşadar preocuparea lui Platon pentru problema pederastiei nu are nimic comun cu încercarea de a legitima existenţa acesteia. De aceea, filozofia lui nu poate fi considerată un exemplu în favoarea concepţiei care susţine că filozofia nu îndeplineşte decât un rol justificativ, deoarece „raţiunea inventează instrumente şi, de asemenea, inventează teorii care validează ceea ce iubeam, ceea ce credeam sau ceea ce speram, fără ca în fapt să descopere o „realitate” obiectivă şi imuabilă”.[5]

Note:
1.      Marinescu – Himu Maria, Piatkowski Adelina, Istoria literaturii eline,  ed. Ştiinţifică,       Bucureşti, 1972,  pag. 229.
2.      Theocrite, Hylas, versurile 8-9, 14-15, citat din Meier M.H.E., Histoire De L’Amour Grec Dans L`Antiquite , Stendhal Et Compagnie, Paris, 1930, pagina173.
3.      Plutarh, Erotica, capitolul 2, citat din , citat din Meier M.H.E., Histoire De L’Amour Grec Dans L`Antiquite,  Stendhal Et Compagnie, Paris, 1930, pagina172.
4.      Xenofon, Republica Spartei, capitolul 2,  citat din Meier M.H.E., ibid., pagina175.
5.      Cornea, Andrei: Platon. Filozofie şi cenzură, Humanitas, Bucureşti, 1995, pag. 18.

BIBLIOGRAFIE:
Bres, Yvon: Psihologia lui Platon, Editura Humanitas, Bucureşti    2000.
Cornea, Andrei: Platon. Filozofie şi cenzură, Editura Humanitas,     Bucureşti, 1995.
Dodds, E.R.: Dialectica spiritului grec, Editura Meridiane, Bucureşti, 1983.
Foucault, Michel: Istoria sexualităţii, Editura De Vest, Timişoara, 1995.
Marinescu – Himu Maria, Piatkovski Adelina: Istoria literaturii eline, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
Muscă, Vasile: Introducere în filosofia lui Platon, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Meier, M.H.E.: Histoire De L’Amour Grec Dans L’Antiquite, Stendhal Et Compagne, Paris, 1930.
Platon: Banchetul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
Platon: Phaidros, Opere vol.IV., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
Posescu, Al.: Platon. Filosofia Dialogurilor, Editura Garamond, Bucureşti, 2001.
Reinhardt, Karl: Miturile lui Platon, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
Rohde, Erwin: Psyche, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985.
Xenofon: Amintiri despre Socrate, Editura Univers, Bucureşti, 1987.
Xenofon: Banchetul, Editura Univers, Bucureşti, 1987.


* Vezi distincţia lui Pausanias, în dialogul Banchetul, între o iubire inspirată de un Eros Obştesc şi o iubire inspirată de un Eros Ceresc. Astfel, ceea ce deosebeşte cele două iubiri nu este preferinţa pentru bărbaţi sau pentru femei, ci faptul că Erosul Obştesc inspiră o iubire necumpătată, nesupusă vreunei reglementări: „faptele de iubire nu trec bune ori rele în sine, ci după felul în care sunt săvârşite şi după vrednicia celui căruia îi sunt hărăzite”(183 d8 – 183 d10).

1 Comments

  1. Culai

    Frumoasa abordare a unui aspect important al vietii in vechea Elada, atat de diferit perceput de societatea contemporana, crestina

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.