Bătrânul şi spitalul

de Nicolae Stoiculescu

-Tovarăşe inginer, aveti un telefon. E personal.
Telefon personal? Cine ar putea să fie? S-a uitat repede la ceas şi şi-a dat seama că în curând se făcea o oră de când îi ţinea în şedinţă pe şefii de echipe. Aşa că s-a ridicat în picioare, şi-a trecut mâna dreaptă prin păr, cum făcea de câte ori era nevoit să ia o decizie rapidă, şi a spus în cele din urmă, cu un oftat:
– Bine, băieţi, ajunge. Cred că am lămurit totul.
– Da, tovarăşe inginer, aşa e… au răspuns mai mulţi dintre ei cu jumătate de glas.
Privind vânzoleala inerentă ieşirii din birou a şefilor de echipe, continua să se întrebe ce putea să se fi întâmplat. Probabil că nimic important. Ultima oară îl sunase vecina de la 4 să-l anunţe că ea are inundaţie în casă, că probabil apa a juns şi la el şi dacă are pe cineva să-i trimită. S-a abţinut cu greu să nu-i trântească o înjurătură prin telefon şi i-a trimis rapid doi instalatori cărora la plecare le-a dat şi cheile lui cu ordinul ca, după ce termină reparaţia, să intre să-i verifice apartamentul. Nu se întâmplase nimic rău la el. Câteva scurgeri pe pereţi de care a scăpat cu zugrăveala de primăvară. Ridică receptorul pe când ultimul muncitor părăsea biroul.
– Florine, mamă, te sun de la telefonul primăriei. Mă auzi?
– Da, tanti Marcelo, te aud foarte bine. Ce s-a întâmplat?
– Gheorghe…
Simţi o răceală nefirească pe şira spinării.
– Tata? Ce s-a întâmplat cu tata?
– A căzut. L-a luat salvarea şi l-a dus la oraş…
Peste un sfert de oră părăsea în trombă parcarea. Nici unul dintre şefi nu comentase când auzise că tatăl inginerului Manole are probleme de sănătate, ştiind cu toţii cât de specială era relaţia celor doi.
Nu avea mult de mers. De pe şantier până la spital nu erau, după calculele lui, decât vreo 40 de kilometri. Cu toate acestea, tot i se părea că abia se mişcă, de parcă ar fi alergat pe o bandă rulantă a cărei viteză creştea odată cu a lui. Capul îi vâjâia îngrozitor şi începuse să scrâşnească din măsele, ca de fiecare dată când era foarte supărat. Acum era supărat pe el însuşi. Simţea în adâncul sufletului că bătrânul lui tată era pe moarte şi el nu putea să spună că îi făcuse vreo bucurie în ultima vreme. Avea 44 de ani şi continua să fie necăsătorit şi fără copii. Bătrânul chiar se lipsise în ultima vreme să-i mai spună că aşteaptă de la el un nepot care să le ducă numele mai departe. Prea îl bătuse la cap, mai în glumă, mai în serios, în anii de după terminarea facultăţii. Până la urmă acceptase explicaţia lui cum că viaţa grea pe care o ducea, azi pe un şantier, mâine pe altul, nu îi permitea să petreacă prea mult timp alături de cineva. Dar într-o zi, când el îi servise din nou aceeaşi explicaţie, bătrânul lui tată a mârâit printre dinţi: ”Fă şi tu ca marinarii.” Nu i-a venit să creadă că auzise acele vorbe de la tatăl său şi a refuzat, mai mult de ruşine, să dezvolte acel subiect. Dar acum înţelegea cât de mult îşi dorea tatăl lui ca numele să-i fie dus mai departe şi ştia că era prea târziu să mai poată face ceva. Îi venea să urle de ciudă! Se şi vedea peste câţiva ani căsătorit cu o muiere şleampătă şi având la uşă un copil tâmpit cu care nu se va putea înţelege nici cu tot calmul din lume şi se va gândi la tatăl său, dar va fi prea târziu ca bătrânul să se mai bucure iar lui îi va veni să se dea cu capul de pereţi. Ca acum… “La dracu’!”
Nici măcar lucruri simple nu fusese în stare să facă pentru tatăl lui. Ca de pildă să-l ducă la Bucureşti la o piesă de teatru cu Toma Caragiu în distribuţie. Era actorul său preferat. Acum realiza că habar n-avea cum de se întâmplase ca tatăl său să afle de Toma, când abia de i se trăsese curentul electric cu câţiva ani în urmă. Probabil îl văzuse într-un film cu haiduci, pe vremea când se dădeau filme în sat. Cert este că, de la o vreme, de sărbători bătrânul trebuia să meargă la cineva care avea televizor. Neapărat!
– Ce-ţi veni, tată?
– Vreau să văd programul de revelion.
– Aşa, deodată?
– Vrea să-l vadă pe actorul ăla, Toma Caragiu! zise nea Vasile, rânjind din paharul lui de vin.
– Are dreptate? îşi întrebă el tatăl, care imediat se înroşi până în vârful urechilor. El, ţăranul atât de serios, muncitor ca nimeni altul, avea o pasiune atât de frivolă: un actor! Dacă-i pe-aşa, tată, atunci te duc la Bucureşti, la Bulandra, să-l vezi pe Toma al matale în carne şi oase!
Şi râdeau cu toţii de bietul om, care nu ştia unde să se mai ascundă de ruşine. Dar câteva săptămâni mai târziu, când i-a făcut o nouă vizită, l-a auzit spunând ca pentru el:
– Ai vorbit serios atunci când ziceai de un drum la Bucureşti?
La început nu a înţeles ce vrea să-i spună. Abia mai apoi şi-a reamintit de promisiunea făcută.
– Să mergem să-l vedem pe Toma Caragiu pe scenă?
Tatăl lui n-a zis nici da, nici nu, nici măcar n-a dat din cap. Pur şi simplu aştepta.
– Da, tată, o să mergem. Chiar o să mergem, să ştii!
Şi uite că n-au fost. A trecut un an de-atunci şi el a uitat complet de promisiunea făcută. Dacă ar putea l-ar duce acum, ba chiar s-ar interesa unde locuieşte actorul şi i-ar face o vizită, cu scuzele de rigoare că-l deranjează. În fine, vorbe şi iar vorbe! Acum nu mai putea face nimic…
Pe holurile spitalului era lume puţină. După o scurtă oprire la ghişeul de informaţii, a pornit în fugă pe scări. În câteva clipe a găsit salonul. Tatăl său stătea întins pe pat, cu ochii închişi şi faţa galbenă ca ceara, dar totuşi foarte calmă. S-a apropiat de el încet, cu o uşoară teamă:
– Tată…
Bătrânul a deschis ochii şi l-a privit cu căldură, de parcă sufletul său îmbrăţişase tot binele din lume.
– Eu sunt, tată…
A clipit de câteva ori după care a început să se ridice, greu, cu mult efort. Până la urmă ajunse în capul oaselor numai cu ajutorul fiului.
– Tată, cum te simţi?
A dat din mână a lehamite şi s-a ridicat în picioare. Cu paşi tărşâiţi, bătrânul a pornit spre uşă. În urma lui, Florin se pomeni invadat de lacrimi, căci niciodată nu-şi mai văzuse tatăl bolnav şi aşa de slăbit. Se spunea la ei în neam că nea Gheorghe nu fusese în viaţa lui într-un spital. Dar uite că acum i-a venit şi lui rândul. Bătrânul era într-o cămaşă de spital tocită şi decolorată, în picioare luase nişte şoşoni cărora le zdrăngăneau încuietorile, şi se târa spre uşă încet, ca un melc plecat în expediţie. Ajuns pe hol, bătrânul se căută în buzunar după nelipsitele lui ţigări Mărăşeşti. De când îl ştia, fuma întruna aceleaşi ţigări pe care nu şi le aprindea decât cu chibrituri. Acum trăgea dintr-o ţigară cu nesaţ, cum parcă nu trăsese niciodată.
– Tată, cum s-a întâmplat?
– Ce să se întâmple?
– De ce-ai căzut?
– Ei… Mi s-a întunecat totul înaintea ochilor şi nu mai ştiu ce s-a întâmplat…
– Voi vorbi cu doctorul imediat. Stai liniştit, că se rezolvă totul.
– Dar eu… sunt liniştit, Florine!
– Lasă că ştiu eu. Te externez şi te duc la Bucureşti, la analize. Aşa nu se mai poate! E un coşmar spitalul ăsta!
Batrânul începu să privească în gol. Florin continua să vorbească dar el nu-l mai auzea. Deodată, ochii i se umplură de lacrimi iar mâna începu să-i tremure îngrozitor. Fiul se opri consternat.
– Tată… De ce plângi? Unde te doare?
– Ei…
– Te doare în piept?
Începu să zâmbească, tot cu ochii în lacrimi.
– Tată, nu mă mai chinui. De ce plângi?
Îşi puse mâna noduroasă pe umărul fiului şi spuse zâmbind:
– Îmi este bine aici. Niciodată nu mi-a fost atât de bine. Tot auzeam în stânga şi-n dreapta ”am fost la spital, am fost la spital” şi nu ştiam ce-nseamnă. Acuma ştiu! Toată viaţa mea am dormit fie pe rogojini, fie pe laviţe acoperite cu pături, aşa, ca la noi la munte, dar acum am dormit aici pe pat curat şi alb. Ştii tu ce bine e? Eu unul nu ştiam. Dar acum dorm ca boierii, în aşternut! Mi-e bine, mi-e foarte bine…

3 Comments

  1. liza

    o povestire care mi-a lasat la sfarsit un zambet dulce-amar. si un sentiment de duiosie. ai redat foarte bine simplitatea taranului roman.intotdeauna nevoile lui au fost atat de putine….

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *