soni sau eseu despre moarte

[Andrei Ruse – soni, ediţia a II-a, editura Tritonic, 2009]

de Cristina Nemerovschi (Morgothya)

“mă simt bolnav ca de ceva incurabil/ceva care îmi roade fiecare celulă/pe rând” scria Andrei Ruse în deschiderea volumului său de debut, black job. Autorul continuă cu: “fiecare celulă/se suspectă de moarte/are frică de cancer de accidente/fiecare celulă are o conştiintă de animal vânat/scormonesc printre organele calde/scârboase/însă/numai părul căzut/cearcănele/praful şi pielea care se tot schimbă/îmi dau senzaţia de timp şi de viu” (andrei ruse, fast anatomy, black job, Editura Vinea, 2007). Plănuia încă de pe atunci Andrei Ruse să scrie soni? Poate că da, poate că nu. Cert este că moartea este un subiect de reflecţie la care autorul se întoarce odată cu primul său roman, unul dintre cele mai citite şi dezbătute din literatura română ivită în ultimii ani.

“soni are 26 de ani, cancer la stomac şi încă 6 luni de trăit”. Astfel au rezumat mulţi autori de recenzii romanul lui Andrei Ruse, bazându-se, de altfel, şi pe primul rând din synopsis-ul cărţii, care începe astfel: “mă cheamă sonia, am 26 de ani, cancer la stomac şi încă şase luni de trăit”. Synopsis-ul, foarte expresiv de altfel, continuă cu concluzia pe care o poţi trage după ce termini de citit romanul: “boala mi-a deschis ochii. nu contează când mori până la urmă, aşa că le-am încercat pe toate”.

Soni află că este bolnavă de cancer, că nu are mari şanse de supravieţuire, şi începe să trăiască ştiind că nu are nimic de pierdut. Uită de tot ceea ce o împiedicase să trăiască, tot ceea ce o făcuse să lase deoparte gândul că într-o zi va muri, la fel ca toţi din jur, de altfel. “Eram liberă şi la pământ”, spune personajul lui Andrei Ruse.

Dacă subiectul v-ar putea suna familiar, este totuşi o provocare să încercaţi şi varianta propusă de tânărul prozator. Andrei Ruse urmăreşte destul de amănunţit reacţiile personajului, trecând, alături de soni, prin diferite stări: furie, tristeţe, extaz, curiozitate, nepăsare, deznădejde. “Aventura” mai mult sau mai puţin morbidă a lui soni se petrece într-un cadru uşor recognoscibil din Bucureşti: între Colentina şi centru, prin baruri, sex-shop-uri şi magazine cu obiecte funerare. Este interesant că soni este atrasă de centrul Bucureştiului în a cărui viermuială, învălmăşeală de bodegi şi oameni tineri şi sănătoşi simte că ucide ceva din “viermele scârbos” ce personifică boala. Centrul plin de viaţă al oraşului îi dă un fel de siguranţă că nu i se poate întâmpla nimic rău – nu este probabil o întâmplare că, de fiecare dată când e cuprinsă de deznădejde, soni ia troleul din Colentina spre centru. Paradoxal însă, personajul are oroare de moartea pe stradă, în văzul lumii, mai cu seamă după ce experimentează un trip în care asistă la o astfel de moarte, deloc intimă, aproape grotescă: un bătrân este lovit de o maşină pe Colentina, sacoşa îi sare din mână iar ouăle din ea, sparte, se amestecă cu sângele ce îi curge din cap. “tot ce poţi să faci este să te rogi să nu mori pe stradă, la vreo intersecţie sau în vreun tramvai sufocat”, spune soni.

Centrul o întâmpină pe soni cu barurile familiare (cum sunt hanul cu tei şi big mamou, cărora le face şi o scurtă descriere – de fapt autorul nu precizează exact despre ce locuri este vorba, jucându-se puţin cu cititorul, lăsându-l pe acesta să ghicească) în care se petrec întâmplări mai puţin familiare pentru personaj: droguri, discuţii mai puţin obişnuite, sex cu necunoscuţi. Centrul vechi pare să fie un loc la care personajul ţine foarte mult, deoarece, în descrierea acestuia, se observă o implicare afectivă; barurile reprezintă o altfel de viaţă, reprezintă pentru soni aventura, necunoscutul, clipa trăită intens, ceea ce îl face pe “viermele din stomac” să se zvârcolească cuprins de durere, în momentele în care soni încearcă să uite că o să moară.

La rândul său, şi Colentina este descrisă pe alocuri cu afecţiune, dar şi pe un ton din care reiese frustrare faţă de ceva ce ar fi putut fi mai rewarding dar nu a reuşit să fie (1). Cartierul este locul cel mai familiar pentru soni şi, în momentele pe care le petrece aici, scriind sau gândind, reapare perspectiva naivă şi descurajatoare în care totul va continua după moartea ei, Colentina îşi va continua viaţa gri şi prăfuită fără ca dispariţia soniei să-i lase vreo rană pe pielea zgrunţuroasă. “lumea îşi va continua cursul ei normal. lumea va continua fără mine, fără tine… nu contează ce e dincolo sau dacă e ceva. contează ce e aici! contează ce e acum! eşti viu şi nu te sperie faptul că nu vei mai fi aşa, ci că alţii vor fi vii în continuare”, spune soni.

Trip-urile experimentate de soni sunt deprimante, în ton cu perspectiva ce i se întinde nepăsătoare înainte – are viziunea cimitirului bolnavilor de cancer, unde chiar cancerul de stomac îi oferă un joint mai special, ce conţine pe lângă ingredientele obişnuite şi creier uscat. Pasajele cu cimitirul sunt printre cele mai memorabile din întregul roman – “excursia” lui soni continuă cu un episod ce se petrece în spital, după moartea sa: capul i se desprinde de trup şi începe să se rostogolească pe culoarele spitalului, spre disperarea medicilor, pentru care este totuşi o experienţă banală, repetitivă. Dacă până la fragmentele numite de autor “fantastice”, acţiunea se desfăşoară în peisajul familiar care este Bucureştiul, odată cu apariţia în cadru şi în mintea soniei a cimitirului şi a ceea ce îi urmează, decorul devine cumva atemporal şi nelocalizat, dând de înţeles că personajul trăieşte o dramă ce ar putea fi considerată universală.

Evoluţia bolii este transcrisă realist, pendulând între senzaţii fizice şi gânduri; soni îşi notează în agendă stări de spirit, concluzii, planuri uneori. “din toată povestea asta, mă linişteşte ideea că dacă cineva s-ar gândi la mine după ce aş muri, m-ar face prezentă într-o formă sau alta”, spune ea. Aşa ia naştere dorinţa lui soni ca cineva să scrie un roman despre ea şi cancer, moment în care autorul “intră” în roman, un artificiu simpatic de altfel, ca şi ideea de a relata un schimb de mailuri între autor şi personaj, un fel de justificare pentru naşterea lui soni. Soni îi devine simpatică cititorului şi prin faptul că îşi păstrează umorul şi ironia întunecată – dovadă sunt pasajele cu taximetristul pe care îl convinge că otv-ul este responsabil pentru cancerul ei, dar şi cel cu coşciugul în dungi sau cu cerşetoarea.


[licart 2008 la izvor © ra]

“ce mi-aş dori ca această carte să fie un manual despre cum e să mori… dar nu cred”, spune soni într-una dintre confesiunile sale. “am scris cartea pentru că la un moment dat murim cu toţii”, spune la rândul său autorul, citându-l pe Jack Kerouac. Moartea te poate lua oricând pe nepregătite, stă scris parcă pe fundalul acestei cărţi. Odată ce ştii că vei muri, reacţionezi altfel decât te-ai fi aşteptat – nu există un manual care să îţi spună cum trebuie să te comporţi şi cum e mai bine să trăieşti timpul rămas. Nu poţi învăţa să mori decât singur, pare să spună tot ceea ce trăieşte soni în cele câteva luni de la aflarea verdictului şi până la neaşteptatul deznodământ. Soni încearcă droguri şi diferite experienţe sexuale în încercarea de a dilata timpul, de a recupera în cele câteva luni rămase ceea ce a pierdut în anii în care a uitat să trăiască.

Andrei Ruse creează în soni un personaj în care se regăsesc mulţi cititori tocmai pentru că soni nu iese foarte mult din comun. Este o tânără obişnuită, cu un job banal şi o relaţie la fel de banală, cu o prietenă care îi este şi confidentă, cu grijile şi preocupările oricărei tinere de 26 de ani. Un gest premeditat cel mai probabil, deoarece autorul vrea să demonstreze că moartea nu alege, ci poate lovi la întâmplare, iar cititorul trebuie să înţeleagă că povestea lui soni ar fi putut fi povestea lui. Sfârşitul aduce o oarecare răsturnare în acest plan – soni se dovedeşte a nu fi persoana banală şi obişnuită pe care ne-o imaginam la început. Soni apelează la “clinica de îmbolnăvire fictivă” pentru că nu îşi mai doreşte să trăiască, pentru că are nevoie de o întâmplare radicală în viaţa sa, pentru că simte nevoia să se trezească. În acest moment, personajul lasă în urmă cumva “banalitatea” de care cititorul o bănuia la început. “Eroina” lui Ruse iese din normalitate prin însăşi faptul că reuşeşte să conştientizeze absurdul existenţei sale, pe care cei mai mulţi ar lua-o ca pe ceva firesc, uneori poate nemulţumitor, dar ceva care stă în firea lucrurilor. Interesant este şi faptul că soni alege cancerul de pe lista bolilor fictive, un semn că este conştientă că asta ar putea fi adevărata sa trezire la viaţă. Finalul a dezamăgit unii cititori, care se aşteptau ca totul să se încheie cu moartea personajului, sau care nu au agreat prea mult răsturnarea de situaţie din ultimul capitol, ce s-ar fi potrivit mai degrabă unui film. Este interesant că autorul a rezistat tentaţiei de a o salva complet pe soni în final, deşi, aşa cum mărturiseşte, a ajuns să ţină foarte mult la personajul creat.

Restul celor ce se plimbă prin roman gravitează în jurul lui soni, sunt acolo pentru ca ea să ia ceva de la ele, să înţeleagă ceva prin ele, să le folosească într-un fel. Dialogurile decurg uneori puţin forţat, poate tocmai pentru că restul personajelor nu sunt construite complex, ci numai în raport cu soni, din acest motiv poate monologurile personajului principal fiind mai expresive şi mai coerente decât dialogurile. Soni intră în contact cu lumea, reprezentată de cei din jur, înţelege lucruri, le uită, le reneagă, îşi schimbă opiniile şi sentimentele, pe parcurs ce detaliile fizice îi dau o singură variantă de deznodământ.

Soni află multe lucruri despre ea din momentul în care este anunţată că mai are doar câteva luni de trăit. Află, printre altele şi că “nu e nimic aici în afara dorinţei noastre de a muri cât mai târziu posibil”, că oamenii reacţionează patetic de cele mai multe ori în faţa perspectivei de a dispărea pentru totdeauna din peisaj. Deşi crede că este pe marginea prăpastiei, soni este uimită când realizează că nu vrea încă să se arunce în gol, în necunoscut. Deşi pari la un moment dat împăcat cu perspectiva morţii, nu eşti niciodată pregătit cu adevărat, iar soni înţelege acest lucru, pe tot parcursul celor câteva luni “nebune” pe care le trăieşte.

În roman mai există câteva fragmente memorabile, cum este cel care, pornind de la monologul din Trainspotting, încearcă să convingă cititorul că viaţa nu este decât o listă lungă de alegeri. Alegerile despre care vorbeşte soni sunt adaptate la propria existenţă, şi prin asta, familiare cititorului: “alege între pepsi şi coca cola. între ţigări tari şi ţigări uşoare. filtru obişnuit sau filtru charcoal. alege între nokia şi sony ericsson, între vodafone şi orange, cartelă sau abonament. alege între o facultate care să-ţi placă şi una de viitor. alege între andreea marin şi mihaela rădulescu sau împuşcă-le pe amândouă. bretele sau curea. stalin sau hitler. bere blonda sau brună. alege să fumezi sau nu. unt sau margarină. alege să ai păr pubian sau să te epilezi. stick sau deodorant. alege o înmormântare cu fast, alege un coşciug scump, unul ieftin sau unul în dungi. mobilă de culoare închisă sau mobilă de culoare deschisă. parchet sau gresie. axion sau pur. alege între maică-ta şi taică-tu. alege dacă-i faci o felaţie de la prima întâlnire sau nu. discovery sau national geographic. alege să crezi că vei muri într-o jumătate de an sau alege că vei scăpa de cancer. aruncă această carte, citeşte-o mai departe sau fă-o cadou. brichetă sau chibrituri. topless sau costum de baie, alege dacă-ţi plac sânii tăi. despre asta e viaţa.”


[licart 2008 cu cosmin dragomir © ra]

Din romanul soni rămâne un personaj puternic conturat, în care mulţi cititori s-au transpus – unii pentru motive mai superficiale, alţii pentru că au încercat într-adevăr să simtă ceea ce simte soni, o poveste alertă şi catchy despre regăsire, pierdere, moarte, droguri şi sex, un tablou schematic al Bucureştiului şi o încercare a autorului de a cuprinde, prin trăirile personajului său, întregul mister şi dramatism al versului pe care ni l-a oferit şi în black job, dar şi în soni: “moartea nu va veni să-ţi spună/că te înţelege”.

(1) Despre Colentina, Andrei Ruse scrie, la rândul său: “vreau să te uit, colentina.

mi-ai mâncat plămânii de vii, colentina, cu praful şantierelor interminabile (n-am uitat cum mi-ai futut doi ani numai pentru lucrările la tramvai), cu traficul insuportabil de nici taxi-urile nu mai trec pe aici. iar seara, abia dacă mai vezi cerul, cu toate că-i senin. când am ajuns în vamă, astă-vară, credeam că-i o altă galaxie, parcă nu mai văzusem stele.

o să trec prin tine, colentina, fără să-mi pese prea mult. o să te salut în treacăt, ca pe o fostă iubită cu care n-am înţeles nici acum de ce-am fost şi-mi amintesc că şi sexul era prost.

o să-mi fie dor doar de lucrurile pe care le-am făcut împreună.” (www.andreiruse.ro)

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #25

  2. Pingback: Interviu cu Andrei Ruse si cateva impresii despre Soni in EgoPHobia | Morgothya

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *