de Carl Solomon
7 decembrie 2008
Nu mai scriu nimic, mă uit ore în şir la tv, fac proiecte delirante (ieri, un roman despre Beethoven, azi, un tratat despre ploaie), iar anul 2009 mă ispiteşte cu virtualitatea sa, cu timpul său nelimitat parcă, în care aş putea scrie şi lucra la filozofie. Azi totul este mizerie, caut insistent inconştienţa ca să scap din ghearele prezentului.
Dragostea neîmpărtăşită mi-a schimbat până şi culoarea sufletului, nu doar cea a ochilor.
Diotima, one of us must die.
27 decembrie
Când vidul e prezent în tine, nu te aştepta să găseşti mai mult în ceilalţi…Bănuim cu toţii că golul se ascunde în inima acestei lumi, dar câţi dintre noi simţim faptul acesta ca o durere fizică? Prea puţini, din păcate.
Altfel, coridoarele universului ar fi umplute cu bolnavi ce îngreţoşează privirea şi noi ne-am sili să trăim cu neantul care sângerează în sufletele noastre pierdute.
Toţi ne-am zbate în spasme de dimineaţa până seara şi dacă nopţile ar astupa ţipetele, eterna Noapte le-ar amplifica până la delir.
Febra conştiinţei de a fi ne-ar transforma pe toţi in lunateci, căci doar în afara raţiunii am putea suporta o asemenea temperatură. Grav suferind, universul ar vomita fără încetare, ar vomita amintiri sufocante, neîmpliniri, obsesii ce încătuşează, ar vomita toata viata din el şi tot n-ar reuşi sa moară.
Odată legea chinului promulgată, nimeni n-ar reuşi să adoarmă din nou, agonia va înghite speranţele şi nebunia va devora iluziile.
Iată destinul lumii, odată scăpată din mrejele iluziei, care conduce lumea. Şi iată, de ce vă dispreţuiesc eu pe toţi. Pentru mine, voi, care nu cunoaşteţi chinul, sunteţi deja morţi. Voi nu existaţi pentru mine, pentru că trăiţi într-un somn convenabil, voi nu sunteţi născuţi întru suferinţă şi cunoaştere. Lumea, aşa cum o văd eu, viaţa, aşa cum o trăiesc eu, este neantul care vi l-am descris. Eu trăiesc în boală şi în chin, singur în lumea mea de coşmar, în lumea pe care doar eu o cunosc. În timp ce voi dormiţi, eu mor pentru liniştea voastră, îmi beau porţia de chin şi urlu. Sunt o greşeală de calcul, un revers al creaţiei, o genă bolnavă, care nu-si găseşte liniştea în lume, pentru care nu există fericire.
I feel rejected.
Mi-e scârbă de tine, Doamne!
Doar gândul ca ai putea exista, că un laş ca tine face pe undeva umbră Pământului, sau mă rog raiului, mă aruncă într-o stare convulsivă de dezgust.
Mi-e ruşine şi de veninoasa ta operă, de rămăşiţele experimentelor tale, de lumea aceasta întreagă.
Ochii mei uscaţi înnegresc în fiecare noapte de furie, când îmi amintesc că m-am născut în iadul TĂU, mă hrănesc din roadele ce LE-ai sădit cu zgârcenie, respir din aerul TĂU şi beau din oceanele disperării, ce TU ai avut amabilitatea să mi le arunci în cale…
Fulger blesteme ce ar înspăimânta şi un demon, ascunde-te din calea mea, zeu de doi bani!
Mă liniştesc într-un târziu, voi muri atunci când voi dori EU, pentru ca EU sunt propriul MEU Dumnezeu şi te voi lua şi pe tine cu MINE…
Chopin m-a salvat de mine însumi. Preludiul Regentropfe m-a făcut să uit de sinucidere, de ura pentru Dumnezeu, de dragostea muribundă şi de permanenta tentaţie a autodistrugerii.
Omul nu este nobil decât prin ipostaza disperării sale.
El nu-şi depăşeşte condiţia decât în lupta cu divinitatea. Şi cum totul poarta amprenta zeilor, bătălia negării trebuie începută în suflet.
Săgetând inima lui Dumnezeu, furia distrugerii s-ar sfinţi. Un nou soare ar răsări.
Un neant mântuit.
28 decembrie
A te uita la televizor şi a dormi e în general unul şi acelaşi lucru. Doar că primul te epuizează în loc sa te relaxeze şi al doilea îţi aduce destinderea, împuţinându-te.
Doua laturi ale inconştienţei.
Grey mornings…Blue days…White nights.
Am trecut ca un fulger, cu dezgust si dispreţ, peste cele 200 de pagini ale lucrării lui Soloviov despre Rusia si Biserica Universală. Deşi esenţa lucrării, de o absurditate delirantă, mi-a stârnit indignarea, forma operei nu m-a lăsat rece, o construcţie ingenios planificată şi un stil jucăuş, marca a unei inteligenţe sclipitoare. Atmosfera parcă este împrumutată din Jurnalul lui Dostoievski, dar lipseşte profunzimea.
31 decembrie
2009 va fi anul filozofiei. Abandonez toate proiectele neterminate si încep altele, mult mai semeţe, mai radicale. E linişte acum şi parcă mă simt devenind. Sunt aproape vesel, indiferenţa mă înfăşoară ca un vânt prielnic. Toate temerile au apus şi ceva din năzuinţa unui cuceritor, unui Cristofor Columb mă caracterizează acum. Filozofia va fi arma mea, mă las pe mâna ei. Nu am nevoie de nimeni pentru a-mi construi viitorul, îmi sunt de-ajuns.
In the 90’s rock has finally died.
Calmul m-a părăsit şi parcă îmi vine să termin cu toate astea. Ce va rămâne în urma mea? Nimic…Voi dispare, numele îmi va pieri în nori… Uneori, ca de exemplu asta-seară, sinuciderea îmi pare ispititoare… Să nu mai fi, să dispari, ca şi cum n-ai fi existat. Nimeni nu mă va purta în memorie îndeajuns. Voi deveni ceea ce tot timpul am sperat să devin… Nimic.
Totul în jur e otravă. Sunt un bufon, un actor care nu mai are nimic de spus, ce moare conştient de inutilitatea sa. Cuvintele sunt de prisos, vreau să mor.
episoadele anterioare pot fi citite aici