parfumul

[fragment din romanul în pregătire MDMA16]

de Andrei Ruse

şi vine un tip la mine (am crezut prima oară că-i beat, dar nu prea vedeai oameni băuţi în împărăţia nebunului), îi ia ceva timp să-şi găsească echilibrul, cât pe ce să cadă şi să se lovească cu capul de tejgheaua barului (am făcut un gest stângaci de-al prinde, dar el s-a ridicat imediat şi m-a privit încruntat, ca şi cum nimeni n-ar avea voie să-l atingă), ridică mână ca un dictator care are ceva important de spus, rămâne cu ea în aer şi mă-ntrebă:
– auzi, coaie, tu l-ai cunoscut pe Briciu’?
– n-am avut onoarea, sunt nou pe-aici, şi mă-ntoc pe scaun, cu spatele la el, sperând să mă lase în pace.
– bă! şi mă loveşte destul de tare în umăr. nu fii bădăran…
mă întorc. se uita fix în ochii mei, nu mă slăbea nicio clipă. avea pe el o cămaşă de blugi mototolită, care părea să aibe zeci de buzunare, nişte pantaloni de trening şi purta şlapi. bănuiam că era de-al casei, nu ştiam însă dacă un om al străzii sau din gaşcă.
– care-i treaba? încerc să-l iau tare.
– treaba, coaie, stă în felul următor (în tot acest timp se balansa de pe un picior pe altul, era haios): eşti un băiat simpatic şi vreau să fumez cu tine… unde morţii ei era?
şi-şi bagă mâinile prin toate buzunarele, căutând naiba ştie ce, probabil un prost. nu-şi ia ochii de la mine şi mă obligă şi pe mine să-l fixez. observ toate detaliile feţei, tenul închis, barba nerasă şi un început de mustaţă, îi stătea oribil, câteva coşuri, misterioase pentru vârsta lui, i-aş fi dat peste treizeci, o cicatrice ca o tăietură de cuţit în dreptul ochiului stâng…
zâmbeşte într-un final şi scoate dintr-unul din buzunarele interioare ale gecii o tabacheră colorată. o deschide şi o trânteşte pe bar, în faţa mea. două ţigări de foi.
– vreau să fumez cu tine ultimele mele ţigări, te deranjează?
– ăăă… deloc, omule, chiar apreciez, şi-ncerc să-mi ascund suprinderea.
scoate din alt buzunar o brichetă în formă de cheie, nu mai văzusem aşa ceva. ia o ţigară, mi-o bagă în gură efectiv, cum poate el, tremurând şi balansându-se, mi-o aprinde şi se apropie prea mult de mine, aproape că ne atingem feţele. paralizez.
– auzi, am văzut c-ai venit cu nebunul… tovarăş de-al lui sau…? şi mă priveşte mirat.
– ne-am cunoscut de curând…
– a… d-aia nu-l ştii pe Briciu’, normal…
se retrage ca să-şi aprindă cealaltă ţigară. rămâne apoi blocat, uitându-se la brichetă.
– n-am mai văzut până acum o astfel de brichetă, îi zic.
– sunt agent imobiliar…
– a…
– cam patetic totuşi, nu crezi? să fii agent imobiliar şi să ai o brichetă în formă de cheie… da’n fine, nu asta contează, aştept să i se termine gazul şi s-o arunc, nu ţin la obiecte d-astea… d-astea care se consumă oricum repede, nu merită investiţia, ştii? până la urmă toată treaba e să producă foc, nu s-arate bine, dă-o-n morţii ei.
o bagă dup-aia într-unul din buzunare.
– eu mă ocup de treburi… fac rost de locuri ieftine şi sigure, ştii? pentru marfă, pentru noi, depinde… cum e locul ăsta, de exemplu. păcat că ne mutăm de săptămâna viitoare, începuse să-mi placă.
– probleme?
– e, pula probleme… dar nici nu vrem s-apară… nu stăm într-un loc mai mult de o lună-două, şi-aşa e mult. adică… un loc unde se adună zeci de oameni, probabil unii filaţi, care ies de-aici dimineaţa sau când ies, cu ochii sparţi şi creierii vraişte, e dubios. şi locurile dubioase sunt periculoase, înţelegi ce vreau să zic?
– mda…
– pe-ăsta-l ochisem de-un an, coaie, e perfect, nu ştiu când mai prind aşa ceva… şi e destul de central, ştii? nu prin vreo periferie pierdută de lume. dar o să mai găsesc, doar cu asta mă ocup…
– Radu, şi-i întind mâna să mă prezint.
se uită la mine ca la un prost. pentru un moment cred că o să mă şi scuipe.
– Briciu’ avea un vis, coaie, trebuie să-ţi zic de el ca să-nţelegi cine era… deşi oricum n-o să-nţelegi mare brânză.
– omule, dar de ce vorbiţi despre el ca despre un mort, o să iasă la un moment dat…
– mai bine era mort… dar liber în pula mea, şi-i fute un picior zdravăn în bar.
i se schimbă toată faţa, se umple de ură.
– ascultă, coaie! ascultă visul lu’ Briciu, te ţin doar până terminăm ţigările…
– zi…
– ai citit Parfumul?
– nu, dar am…
– lasă-mă să ghicesc, ai văzut filmul…
– da, dar…
– treaba e că el vroia să facă un parfum din iarbă. studiase nişte tehnici, nişte treburi, întâlnise tot felul de oameni… bine, nu le-a spus despre ce era vorba, mă-nţelegi?
– aha…
– umblă vorba-n târg c-a şi făcut-o… cu un gabor, şi începe să râdă.
– ă?
– fii atent… vroia să strângă într-o sticluţă esenţă din două-trei kile de iarbă. repet, posibil s-o fi făcut, ar fi chiar tare să fie adevărat, dar nu ştiu cât contează asta. bă! tu-ţi dai seama?! două trei kile în două-trei guriţe? să-mi bag pula… le dai pe gât şi gata… dar nu numai asta, era dement. ăsta era doar parfumul, dar mai amesteca în el, până devenea un fel de cremă spumoasă, mdma.
– mdma?
– meta, coaie, praf… să-ţi zboare creierii… vreo cinci grame, calculase el. dacă iau eu două-trei direct cred că mor pe loc. dap-ăi cinci… amestecate şi cu esenţa a trei kile de iarbă? ce zici?
– sinucidere curată…
– da… şi-un timbru de lsd topit în sticluţa asta… plus câteva picături de Jack… Briciu’ era mort după whisky…
– şi mai ce, omule?
– toate astea amestecate cu esenţă, făcută la fel ca parfumul de iarbă, numai că din ciuperci… şi deja-şi ţinea ochii închişi, salivând.
– asta vroia el să bea? vroia să moară sau?…
– nu, prostule! şi se încruntă. cică a făcut-o, n-auzi? cu un gabor din provincie care băgase un puşti la mititica pentru două jointuri. s-a dus la el şi i-a zis c-are nişte informaţii.
– aşa…
– că cică-i ceva nou pe piaţă, nu ştie nimeni, ceva uşor, ieftin, care te ţine zece minute şi gata. o nebunie printre tineri şi încă n-a ajuns pe scară mare, la oraşe. e abia începutul… doamne, da’ proşti sunt gaborii, şi-ncepe să râdă până­-i dau lacrimile.
– păi îi aleg pe cei mai proşti, nu ştii?
– mare adevăr zici…
– şi ce s-a întâmplat dup-aia?
– îi dă o sticluţă omului, una mică de tot, cum sunt alea de esenţă de vanilie şi tot căcatul. îi promite că-i face lipeala să-i prindă pe fraierii ăştia care-o fac dacă-i iese şi lui ceva… iar boul o ia. bă, o ia… şi-o dă pe gât să vadă care-i treaba…
– pfff… şi?
– şi nimic, frate. nimic…
– e, nimic, nu te cred…
– dacă-ţi zic, muie ce eşti… gaborul a crezut chiar că făcuse mişto de el. şi se ridică sictirit rău, că-şi pierduse timpul. asta a fost, şi-a pus muşchii în mişcare, nu ştiu, n-a apucat decât să ridice curul.
– a murit?
– nu c-a murit, coaie… i-au sărit ochii din orbite! la propriu! fix în Briciu’, ăsta s-a ferit, s-a dus câţiva metri mai încolo şi când s-a uitat la gabor, ce crezi? tot creierul îi ţâşnea prin golul lăsat de ochi, coaie. bucăţi de carne şî sânge şi vene şi tot felul de lichide colorate în toate direcţiile. şi în timpul ăsta se zbătea în ultimul hal de durere, câteva secunde, atât a mai apucat. dup-aia nu mai ştiu…
– e pe bune?
– îl cred pe Briciu’-n stare, era mai nebun ca nebunul. doar îl ştiu ca pe fratele meu, şi dă cu pumnul în tejghea. că doar era fratele meu!
după care se ridică nervos, stinge ţigara şi pleacă.


[la iaşi © ra]

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #25

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *