Prin peisajul semantic postmodern

(fereastra latină)

de Fernando Ernesto Baggio

prezentare & traducere de Simona Dăncilă

Fernando Ernesto Baggio Di Sopra [n. 1981-Tapera, Brazilia, locuieşte în Porto Alegre, Brazilia] a păşit cu dreptul în lumea literelor şi, în ciuda unor stângăcii explicabile de începător, promite să calce pe urmele valoroşilor prozatori latinoamericani. Geograf şi arheolog, el reuşeşte să îmbine aceste cunoştinţe într-o proză esenţialistă. Romanul său Los delirios de un plagiator publicat în 2006 a obţinut premiul Colecao-Caixa-RS de Literatura, una din cele mai importante distincţii literare din Brazilia. Este prezent în antologii prestigioase: Antologia de Poetas Brasileiros Contemporaneos, 2007, Historias de Trabalho, 2006 şi a fost finalist la Primera Mostra de Arte Contemporanea. A doua sa carte, Fragmentar e reconstruir contextos, va fi publicată în ianuarie 2009 în Portugalia la editura Corpos Editora.

///

La fereastra maşinii s-a ivit o preafrumoasă fiică a Gramaticii, care ne spune:
–Nu vă grăbiţi! Şoseaua asta ortografică vă duce la oceanul semantic postmodern, indiferent de liberul arbitru şi de convingerile proprii.
Am închis geamul şi am accelerat. Printre spasmele suprarealismului gratuit am aruncat câteva monezi netede ca oglinda copiilor care lingeau asfaltul cald, acei copii care devorează tot ceea ce e concret rectiliniu şi îl transformă în ucigaş-de-literatură. Sună mobilul. Răspund. Erau pioşii lui Cronos care revendicau o mai bună integrare a bărbaţilor în mediul ambiant. I-am întrebat:
–Ştiţi unde se află conectat ombilicul sintactic al poveştii ăsteia? Că eu nu reuşesc să-l găsesc…
–Nu ştim. Poate că ar trebui să mergeţi înainte pe drumul răsculaţilor până când vă iese în cale o sintagmă roşie dansând în pielea goală.
–Da, ce bine! Îmi amintesc acum povestea pe care mi-o spunea mama cu sintagma roşie care dansa goală.
O bubuitură puternică ne-a speriat: căzuse o stalactită din cer anunţând noi valori etice şi morale. Aveam nevoie de un refugiu de tipul Renaşterii, care a reprezentat un adăpost al conştiinţei sociale din Grecia Antică: vechii elini i-au salvat pe părinţii esteticii, mai bătrâni decât ei. Postmodernismul poate fi perceput ca o mulţime de puncte de vedere distincte asupra aceleiaşi realităţi, toate adevărate şi în acelaşi timp complet diferite. În acel moment fata cu haine portocalii care se află în fiecare naraţiune şi care acum era aşezată în spatele maşinii m-a privit adânc şi mi-a spus:
–Divagaţiile tale sunt doar vanitate care vrea să se cocoaţe în Arborele Cunoaşterii. Coboară! La ce bun să privim lumea de sus dacă tu nu eşti în stare să dansezi un tango cu picioarele pe pământ? Este absurdă ideea ta de a topografia peisajul semantic al poveştilor postmoderne ca apoi să promovezi pavarea lui lingvistică şi parcelarea morfosintactică. Asta înseamnă să accepţi strigătele din tine care vor să te preamărească.
–Ce-i rău în aceste strigăte? Nu-ţi plac?
–Nu prea. Mi se par un pic prostuţe.
O femeie indigenă ne întrerupse:
–Grăbiţi-vă! Un grup de hoţi semantici s-a strecurat deja şi în naraţiunea asta. Ei produc o mare dezordine gramaticală a valorilor în literatura postmodernă. Încălecaţi repede pe bicicletele de două litere şi fugiţi cât mai e timp. Duceţi acest buchet de sintagme neclare cadou pentru poetul realist Manoel de Barros care trăieşte în Chaco Brasileno! (mocirla braziliană)
Cântam în acelaşi ritm cu femeia indigenă şi apoi am plecat făcând surfing pe valurile socio-cinetice produse de contextul istoric. Am urlat:
–Efemerilor, trecem în zbor pe deasupra pietrelor şi vom fi făcuţi fluturi!
Călăream, călăream şi iar călăream. Nu neapărat în această ordine. La intrarea în satul Mlaştină mi-am făcut o mică ambarcaţiune de stuf ca să ajung la coliba poetului Manoel de Barros. După ce am urcat trei zile pe râul Paraguay l-am găsit.
–Bună Manoel, ce faci?
–Bună Zgomot-în-Două-Picioare. Mă întrebam de ce călătoria ta până aici a durat atâtea paragrafe. Nu ai încă nici o descriere lirică a specificului nostru ambiental şi nimeni nu s-a referit la frumuseţea satului Mlaştină, nici la cultura uluitoare a Închistaţilor. Tocmai tu , care duci cu atâta mândrie standardele geografiei poetice!
Asta fiindcă povestea noastră e o proză nouă, Manoel. Scurtă! Un spasm literar! Nu mai e loc pentru divagaţii poetice lipsite de obiectivitate şi preţuri! Postmodernismul a expropriat şi a arendat spaţiul liric şi pe el se dezvoltă acum o cultură hibridă. La oraş, bulbii acestei culturi se plantează în ghivece lângă florile de plastic şi lângă oamenii sufocaţi de superficialitatea ordinară a apusurilor gri.
Aşteptându-i reflecţiile am reperat nodulii stricăciunii fructelor lui literare şi i-am pictat pe toţi cu galben ca să-l vindec de gelozie.
–Eşti bine dispus azi, Zgomot-în-Două-Picioare. Mă bucur că te văd cu o jumătate de ton mai înalt!
–Manoel, ador poemul ăsta al tău:”Luciditatea mă zăpăceşte. Delirul verbal mă limpezeşte… Antitezele colaborează” !
–Da, e foarte bun. Dar mai frumoasă e natura în sine. Ea e materia primă pentru poezia mea. Însă ceva mă intrigă: ce-i cu pachetul ăla imens agăţat de gâtul tău, Zgomot-în-Două-Picioare?
–A, da, era să uit de pachetul cu sintagme confuze pe care femeia indigenă m-a rugat să ţi-l înmânez.
–Câtă bunătate! Mă încântă sintagmele confuze! Cu detergent şi macaroane devin foarte gustoase.
Mi-am amintit atunci de toate femeile indigene care trăiau în acel perimetru unde defecam toată vanitatea noastră. Mi-am amintit muzica păsărească şi culorile arborilor şi parfumul florilor. Şi de atâta amintit am auzit până la urmă câinele poetului Manoel care tocmai mă muşca de picior. După ce am reuşit să mă eliberez, Manoel a exclamat:
–Umanitatea a putrezit! Şi apoi a fermentat! Şi ea e cea care produce această aciditate în subconştientul colectiv. Şi din păcate aciditatea asta e remediul perfect pentru realitatea bazică în care trăim. Antieroismul e o boală foarte necesară. Mai ales pentru noi, latinii, care dacă găsim un al doilea Crist zdrenţăros dormind pe pragul casei noastre, chemăm poliţia.
L-am întrerupt pe Manoel muşcându-l de picior ca să-i returnez blândeţea câinelui său. Fericit, poetul s-a aşezat direct pe matricea sintactică a acestei naraţiuni. După câteva ore de linişte absolută am decis să hoinărim prin păduricea din spatele lexical al colibei. Ne-am împiedicat de cuvinte postmoderniste, am rupt cratime şi am mai tăiat din rădăcinile morfologice. Şi chiar dacă umanitatea s-a îmbolnăvit de urbanism cronic, tot mai există poezie în metropole. Cum se va numi oare curentul de după Postmodernism? Neopostmodernism? Clasicism arhaic? Mărturisesc că eu, un înflăcărat admirator al arborilor care adoră spectacolele de teatru şi care adoră să stea cu cortul pe lângă cascade, sunt dezorientat. Aşa că am întrebat:
–Maestre, care-i antonimul reliefului poetic?
Poetul a scurtat brusc înserarea cu ochii lui întunecaţi şi mi-a zis:
–Mulţumeşte-te să înveţi ceea ce e natural. Are mai multă poezie decât grămezile de vorbe care dau pe dinafară din cotidian, parfumate toate cu publicitate.
–Mă încântă răspunsurile astea reticente! Nu mai am decât o întrebare: câte pagini trebuie să aibă o proză postmodernă?
–Nici una.
–Mulţumesc.
M-am despărţit-rupt de marele poet şi am plecat. Am mers pe căile ascunse cu apa până la genunchi. Am trecut înot râul poetic Paraguay şi am luat-o pe potecile lăturalnice din Cochabamba. Am suit în genunchi Cordiliera Anzilor şi m-am scăldat în lacul Titicaca după ce mirosisem toată geografia străbună. N-a fost prea greu. Doar că din când în când neînsemnatul meu defect de la naştere tremura – cotul meu stâng e lipit de cel drept. Dar asta nu mă incomodează mult. Intră în Postmodernism.
Fata care locuieşte în spatele maşinii mele s-a săturat de povestea asta şi a plecat pentru totdeauna. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am urat noroc pe veci. Exact în acest moment al istoriei noastre am reuşit să străbat pasul liric dintre doi munţi şi să ajung în părul epic al câmpului gramatical. Mă simţeam deja acasă. Atârnat în hamac am rumegat tot felul de locuri comune până să adorm. Visam că mă gândea o floare şi norii literari picurau poezie asupra mea. Scrisul se elibera de birocraţie şi de referinţe critice. Totul fusese spus, repetat, recitat, negat ca şi afirmaţia pe care o vom citi mai departe:
Un bătrân se apropie şi zice:
–Scuză-mă, flăcăule, n-aud nimic! Sunt absolut surd. O aud doar pe Ella Fitzgerald şi asta îmi ajunge.
–Surd ca opţiune sau surd biologic?
–Poţi să vorbeşti cât vrei. Nu mă interesează. Nu aud nimic.
Lumina m-a incendiat şi m-am simţit tentat să iscodesc figurile de stil sculptate în marmura poetică. Pietrele se îmbată de păsări şi muşchiul poetic acoperă verdele câmpului semantic. Poate că proza asta nu e o povestire postmodernă ci una suprarealistă sau feerică. Dar atunci ce se poate spune despre protagonişti? Suprarealismul este chiar realitatea omenească! În marile centre urbane, animalele umane se ascund în cârpe colorate, îşi artificializează mirosul, îşi modifică formele corpului, se vopsesc de la unghii până la păr. Trăiesc în forme de beton printre care se mişcă alte forme pe două roţi. Fac mereu acelaşi drum până la pensie şi capătă dreptul de a-şi aştepta moartea acasă primind medicamente şi alimente. Când mor sunt închişi în alte forme care întârzie participarea lor în lanţurile trofice ale planetei. În insulele raţiunii unde trăiesc ei reclamele intră în ochi umbrind soarele, pomii, stelele. Un mozaic sonor constant suprimă cântecul păsărilor şi animalele nonumane sunt în general închise în cuşti sau legate de gât. Legătura dintre oraşe şi oceanul terestru e ciudată: ele consumă o cantitate enormă de materii prime şi deversează tone de dejecţii. Natura se adaptează cum poate în haosul urban. Plantele cresc pe ziduri şi pe acoperişuri, sub poduri, suspendate în case printre mobile-cadavre-lăcuite-de-pom, în grădini strict geometrice… Există peşti în lacuri fără fund dar şi peşti în borcane mici de sticlă. Unii câini trăiesc în putrefacţie, alţii în vile de lux. Zburătoarele îşi fac cuib în pomi sau pe aparatele de aer condiţionat. Vorbele sunt strangulate de frânghia libertăţii de exprimare şi aluzia cea mai nevinovată se transformă în obscenitate la scena deschisă. Absorbit de aceste divagaţii am urlat:
–Sunt un vierme lingvistic ce roade aceste depozite semantice vechi şi stricate! Tot felul de norduri organice apar şi dispar din universul meu literar, găuri albe şi negre inspirând şi exalând noi realităţi în fiecare clipă datorită ploii torenţiale de informaţii zilnice inutile.
Am fugit din visul ăsta şi din tot suprarealismul gramatical şi estetic dându-mi seama că nu e de ajuns să consimt ci trebuie să transform realitatea. Vanitatea e vântul care umflă pânzele lumii, iar lumea aşteaptă o revoluţie culturală.
Am tuşit de mai multe ori, o tuse puternică, simptom al unei probleme lingvistice serioase. Un amic îngrijorat îmi spuse:
–Vrei o ţigară?
–Da, mulţumesc că m-ai compătimit!
–Cu plăcere, Zgomot-în-Două-Picioare, dar termină odată cu povestea asta, nu se ştie cât timp mai avem.
–Şi, cum se termină o naraţiune postmodernă?
–Dacă ai poftă pot să-ţi înfig o sintagmă confuză în cap. Dacă tot mai continui să respiri poezie îşi înfig o analiză lexicală în inimă.
–E o idee bună, încearcă.
–Bine. O să te dezveţi de scris pentru totdeauna. Iartă-mi sinceritatea, dar nu ai talent pentru asta, Zgomot-pe-Două-Roţi.
–Bine, atunci la revedere.
–La revedere.

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #22

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.