Peştera bolii

de Ovidiu Ivancu

I.
Aici m-am născut. De fapt, dacă vreau să fiu sincer cu mine însumi, trebuie să admit că nu ştiu dacă m-am născut; am doar certitudinea că exist. Deci, reformulând, aici exist dintotdeauna. Nu cunosc un alt decor în afara acestei peşteri şi sunt sigur că, dacă aş cunoaşte într-o bună zi un altul, n-aş fi capabil să-l percep. De ce? Pentru că n-as avea cu ce să-l compar… Vedeţi, fiecare senzaţie, oricât de puternică sau, dimpotrivă, superficială ar fi ea, nu fiinţează decât pentru că poate fi comparată cu altceva. Nu există definiţie care să nu folosească un bagaj anterior de cunoştinţe; dacă nu-l posezi, eşti cumva forţat să percepi totul trunchiat, amputat, decupat haotic dintr-un decor incognoscibil.
Cuvintele pe care le folosesc (mental, căci de vorbit cu voce tare nu-mi amintesc să fi vorbit vreodată) s-au născut în mine la fel de obscur şi ambiguu. M-am trezit că le posed pe toate deodată, fără să am reprezentarea lor grafică sau legătura dintre ele şi sensurile pe care le exprimă.
Trăiesc cu un complex pe care-l înţeleg şi tocmai de aceea nu-l pot înlătura cu nici un chip. Nu solitudinea mă face să mă simt neajutorat, iremediabil inferior, ci neputinţa de a mă raporta la altceva sau altcineva. Când am descoperit că pot merge de la un capăt la altul al peşterii, am crezut că îmi voi depăşi complexul, însă actul deplasării devine o inutilitate dacă nu presupune deplasarea către ceva. În orice parte aş merge, întâlnesc aceeaşi realitate (ştiu că realitate e un cuvânt oarecum impropriu acestui context); întunericul cu care m-am obişnuit – nu ştiu când şi cum – şi pietrele aşezate haotic în jurul meu. Şi apoi, de vreme ce orice noţiune este formulată în forul meu interior după reguli exclusiv arbitrare şi subiective, nici măcar nu ştiu dacă a merge sau ceea ce numesc eu deplasare sunt exact termenii care descriu acţiunea pe care le-o asociez. Lipsit, însă, de orice opţiune, mă văd nevoit să accept, de dragul stabilirii unei logici oarecare (oricât de aparentă ar fi ea), că merg, mă deplasez.
Nu-mi aduc aminte să mă fi revoltat vreodată la gândul că peştera nu are o ieşire; chiar mi s-a părut logic să nu existe vreuna. Dacă nu-mi amintesc de nici o intrare, nu este normal să nu existe nici ieşire?
Am proiectat mental pe zidul de piatră o oglindă pătrată. Aşa m-am putut cunoaşte. Nu are nici o importanţă dacă reflectarea imaginată este sau nu a mea. Nu am nevoie de o reprezentare obiectivă, ci doar de o reprezentare, oricare ar fi ea. Mi se pare un succes că am reuşit să mă reprezint cu destul de multe defecte. Izolarea şi neputinţa stabilirii vreunui reper cert la care să mă raportez mi-au întins o capcană pe care am ştiut să o evit; eram tentat să îmi construiesc o imagine perfectă despre mine însumi (sau, mai bine spus, presupus perfectă). Eu, însă, m-am imaginat perfectibil. Asta e foarte important.
Nu ştiu dacă sunt mort sau viu. Argumentele mă fac să cred în fiecare dintre aceste ipoteze. Mai întâi de toate, trebuie spus că eu nu mă hrănesc şi nu beau nici un fel de lichid, ceea ce, conform oricărei logici posibile, mă face să cred că aş fi mort. Sau, în cel mai bun dintre cazuri, ar trebui să mă simt rău. Poate chiar mă simt rău. Dar, atâta timp cât creierul meu nu are, evident, nici reprezentarea suferinţei, nu poate trimite stimuli nervoşi corpului. El nu reacţionează, de unde concluzia mea că lipsa hranei nu-mi provoacă nici cel mai mic disconfort. Pe de altă parte, merg, gândesc, simt colţurile pietrelor înţepându-mi tălpile, ceea ce înseamnă că sunt viu.
O altă necunoscută a existenţei mele: timpul. M-am străduit să pun la punct o convenţie care să mă poată ajuta să măsor cumva timpul. Pornind de la premiza că intervalul dintre o clipire şi alta este întotdeauna egal, am convenit ca el să devină unitatea minimală de măsurare a timpului. Atunci am realizat că trecerea lui este un non-sens atunci când ea nu marchează vreo modificare. Eu, ca şi tot ceea ce mă înconjoară, rămân neschimbat. Orice convenţie aş inventa, rămâne fără valoare concretă atâta vreme cât nu marchează o evoluţie. Am încercat, nu de puţine ori, să observ urmele pe care le putea lăsa timpul. Nimic: aceeaşi barbă, ritmul bătăilor inimii – acelaşi.

II.
Am creat mental un individ care să –mi semene. Am început să discutăm. Cel mai adesea despre probleme filosofice complexe pe care aveam impresia că le născoceam ad – hoc. La început, era previzibil în răspunsuri, dar apoi s-a desprins din ce în ce mai mult de mine. Acum nici măcar nu mă mai ascultă; se ridică şi pleacă; e trist, neliniştit. Nu-mi reproşează nimic în mod special, deşi înţeleg întotdeauna că are ceva de împărţit cu mine. O sfială inexplicabilă, un complex de inferioritate mascat prin atitudini subtil ostile l-au împiedicat întotdeauna să-mi vorbească direct. Spre deosebire de mine a avut neşansa de a nu se ivi aşa, din senin. Eu eram acolo atunci când el a început să devină conştient. Presupune, deci, că deţin răspunsuri la multe dintre întrebările lui. Am încercat să –l învăţ să –şi stăpânească şi, mai apoi, să-şi domine instinctele, să mă urmeze pas cu pas pentru a se îndrepta finalmente spre liniştea de care sunt eu cuprins acum. Inutil. Ultima mea încercare a fost şi cea care a grăbit ruptura, oricum iminentă, dintre noi. Voiam să-l ucid. N-am putut; nu m-a împiedicat cine ştie ce morală ieftină (orice morală îmi e străină), ci înţelegerea că el era intangibil. Nu-mi mai aparţinea, nu mai exista nici măcar o singură punte de legătură între noi doi.
Mai mult; a început el însuşi să creeze. Nu numai fiinţe asemenea lui, ci şi peşteri asemănătoare celei în care trăiam, transformate mai întâi în colibe de pământ iar apoi în clădiri imense de beton cu multe uşi şi ferestre. Acum alergau în jurul meu animale cu diferite înfăţişări, comunicând între ele cu ajutorul sunetelor nearticulate. În scurt timp, liniştea familiară mie dispăru cu desăvârşire. Creaţiile lui dobândiseră o independenţă totală, procreând la rândul lor cu ajutorul unor ritualuri interesante care mie mi-au părut de neînţeles: două fiinţe se striveau una sub cealaltă, convulsionându-se la nesfârşit şi acompaniindu-şi ritualul cu sunete fără sens ce veneau din interiorul lor şi evadau printr-un orificiu plasat în partea inferioară a capului.
A fost inventată o diviziune magistral concepută; crearea luminii a ordonat existenţa tuturor fiinţelor în jurul unei singure antinomii: zi/noapte.
Se ridicau clădiri uriaşe, se construiau străzi, maşini. Existau chiar şi biblioteci imense cu rafturi întregi de cărţi în care se povestea pe larg, cu un lux de amănunte ameţitor (care altora li se părea veridic) istoria omenirii, evoluţia ei de la un presupus stadiu animalic şi până la tot atât de presupusa şi puţin probabila complexitate contemporană.
Eram singurul care mai ştia că toate aceste dovezi palpabile ale existenţei nu erau decât decorurile iluzorii ale unei minţi. Ale unei singure minţi. Toate aceste fiinţe aruncate brusc într-o lume pe care o percepeau ca având contururi exacte nu conştientizau nici un moment falsul colosal care-i înconjura. Şi chiar dacă, prin absurd, aş fi avut stupida idee de a-i avertiza, cine m-ar fi crezut? Lumea aceasta îşi crease un eficient şi complicat sistem de autoapărare în care ieşirea din rând echivala cu declararea ta drept inadaptat sau, cel mai frecvent, nebun. Ce dovezi ţi-ar trebui pentru a convinge o fiinţă că, de fapt, toată realitatea înconjurătoare, toate senzaţiile şi sentimentele nu sunt altceva decât un circ, un spectacol de iluzionism grandios, bine pus la punct?

III.
Ar fi trebuit să fiu mulţumit. Singurătatea mea era o amintire, complexul meu, o relicvă a unor timpuri definitiv trecute. Da, dar amintirea era frumoasă iar relicva aparţinea acelui timp la care eu m-aş fi întors bucuros.
Sunt singurul care îşi mai aminteşte că trăim totuşi într-o peşteră, că lumina, oglinzile, fiinţele, casele, sunt toate proiecţii mentale. Reuşite, într-adevăr, dar limitate sau, mai bine spus, delimitate de un spaţiu finit.
Atâta vreme cât fusesem singur, nu mă ispitise gândul evadării decât accidental. Mi se părea lipsit de sens ca eu să cunosc ceea ce află dincolo de peştera mea înainte de a cunoaşte realitatea familiară şi apropiată mie. Acum, însă, mă simţeam vinovat; o culpabilitate rece, lucidă, care avea drept consecinţă dorinţa de a trece dincolo. Aş fi putut evada uşor, dar voiam să fiu sigur că de data aceasta, nu va mai fi vorba de o simplă evadare mentală.
Cu greu pot face diferenţa (şi, mai ales, îmi este greu să accept că există o diferenţă) între proiecţia mea imaginară şi realitate. De aceea, mi-am golit mai întâi mintea de tot ceea ce proiectase şi cunoscuse. Au dispărut astfel, rând pe rând, fiinţele acelea ciudate, animalele, casele, curentul electric, până când m-am trezit singur în peştera mea. A fost un proces lung, dureros şi dominat de umbra ameninţătoare a eşecului. Ştiam că nu va dura mult până când scutul defensiv va cădea şi voi fi din nou invadat de fiinţe, animale şi curent electric. Pentru prima dată în existenţa mea, timpul înceta să fie un simplu concept. O primă victorie. Puteam să spun şi să simt justeţea frazei mele: timpul pe care-l am la dispoziţie pentru a înţelege ceva e foarte scurt. Eram sigur că nu voi mai fi capabil de un efort similar şi că proiecţiile mele, odată reinstalate, nu vor mai putea fi alungate niciodată. Dimpotrivă, se vor multiplica la nesfârşit după un cifru pe care îl şi scăpasem de sub control. Deci, acum era momentul.

IV.
Întotdeauna pornisem de la ideea că ieşirea din peşteră se afla acolo unde exista mai multă lumină. Oriunde aş fi mers, aş fi urmărit calea la capătul căreia mi s-ar fi părut că aş fi găsit lumina. Acum am înţeles că aş fi procedat greşit. Eu nu ştiam ce este aceea lumină şi urmăream nu lumina, ci, evident, ceea ce eu însumi îmi reprezentam prin noţiunea lumină. De data aceasta, dacă doream cu adevărat să reuşesc, trebuia să procedez invers. Explicaţia e simplă: creierul meu s-a obişnuit cu singurătatea din peşteră şi nu doreşte, din pricina unui explicabil instinct de conservare, să descopere ieşirea. De aceea trimite semnale care, în loc să mă apropie de scopul meu, mă îndepărtează de el. Nu înţelesesem acest fenomen, dar îmi devenise clar că o parte din mine lucra împotriva celeilalte încă din momentul în care proiecţia mea mentală îmi scăpase de sub control. Am avut revelaţia că ar trebui să interpretez cu totul invers semnalele emise de creier. Întunericul; întunericul cel mai desăvârşit marca şi ieşirea la suprafaţă.
Nu trecuse mult şi eram afară. În spatele meu se afla intrarea în peşteră, în faţa mea, întuneric. Nu m-am lăsat amăgit. Dacă raţiunea îmi spune că am ieşit din peşteră, atunci cu siguranţă sunt încă înăuntru. Am continuat să merg, fortificat de această nouă victorie asupra mea.
În cele din urmă, m-a cuprins somnul. Încă de la bun început mi s-a părut ciudat. Cum ar fi putut să mă cuprindă somnul de vreme ce eu nu aveam reprezentarea concretă a noţiunii somn şi de ce intervenise o schimbare a stării mele fizice tocmai acum? Biologic vorbind, evoluţia mea urmase întotdeauna o traiectorie liniară, implacabilă. Era clar… încă o capcană. Am simţit, însă, că de data aceasta, e vorba de ceva mai mult. Proiecţiile mentale pe care le alungasem atât de violent şi cu un efort considerabil, încercau să revină. Ăsta era un avertisment. Trebuia să mă grăbesc, să găsesc o modalitate de a ajunge mai repede la un deznodământ.
M-am oprit, încercând să mă deplasez fără să-mi mişc picioarele. Efortul se dovedi mai mare, dar distanţa era parcursă mult mai rapid. În mod logic, oprirea mea nu avea nici un sens, dar tocmai asta m-a făcut să rămân pe loc. Dacă lucram împotriva raţiunii iar aceasta îmi ordona categoric să alerg cât pot de repede, era limpede că trebuia să mă opresc. Şi n-am greşit. Mi-am împiedicat brutal orice emoţii.

Alergam pe un sol moale, prăfos, străbăteam încăperi albe, deschideam uşi fără geamuri. M-am oprit într-o sală mare în mijlocul căreia m-am văzut. Îmi spuneam, raţional, că nu pot fi eu, de vreme ce singura oglindă în care mă privisem vreodată era rodul imaginaţiei. Şi totuşi, simţeam că sunt eu şi, în aceeaşi fracţiune de secundă, ştiam că am dreptate. Am pus capăt oricăror întrebări, m-am concentrat asupra organelor mele, le-am pus să cunoască senzorial, să privească fiecare în felul lui, apoi să-mi raporteze totul cu frânturi de cuvinte, idei incoerente – n-are importanţă – numai să fie totul la prima mână, fără să treacă prin filtrul otrăvitor al raţiunii.
Eram aşezat pe o masă mare de fier şi fiinţe asemenea mie răsuceau obiecte ascuţite de diferite mărimi şi culori. M-a impresionat faţa mea: aveam ochii deschişi şi buza inferioară dezvelea uşor dantura într-un gest pe care l-am simţit a fi zâmbet. Părea că ştiu răspunsul la toate întrebările lor. Mai mult decât atât. Eu puneam acele întrebări, Eu creasem, Eu eram cel pe Care, fără să ştie, Îl venerau. Mie îmi erau recunoscători şi, în acelaşi timp, pe Mine Mă sfârtecau cu o cruzime inconştientă, având certitudinea că Mă salvează astfel. Eu eram acela Care nu le ceream decât să Mă uite, să fie ei înşişi şi să ignore ideea că ochiul Meu îi urmăreşte şi îi judecă.

V.
Preşedintele clătina grav din cap. Nu încuviinţa nimic, nu intervenea sau nega vreuna dintre afirmaţiile bărbatului înalt din faţa sa. Ascultase cu nerăbdare, încercase luni de zile să modifice câte ceva în comportamentul interlocutorului său. Acesta, încăpăţânat şi indiferent faţă de tot ceea ce i s-ar putea întâmpla, deşi i se explicaseră clar urmările pe care şi le asumă menţinându-şi depoziţia, nu dorea să retracteze nici o afirmaţie. Graţie eforturilor susţinute ale preşedintelui, bolnavul ştia acum că societatea în care se află şi care-şi va rosti verdictul în privinţa lui se dovedea tolerantă faţă de multe dintre delictele înfierate de vechea morală şi justiţie. Criminalii, violatorii şi hoţii de rând deveniseră simpli oameni care practică meserii periculoase, reglementate prin lege şi prevăzute în nomenclatorul de meserii. O singură deviere comportamentală nu putea trece nepedepsită grav într-o asemenea societate, de altfel echilibrată şi bine structurată din punct de vedere legislativ. Cetăţenilor nu li se permitea să vorbească în public, să scrie sau să facă referiri la visele lor, la revelaţiile şi imaginile pe care mulţi începuseră să le vadă din ce în ce mai des, poate tocmai pentru că erau pedepsite atât de aspru. Se ajunsese la o asemenea stare de fapt dintr-o necesitate: acum mai bine de un secol, un grup de cetăţeni aparţinând clasei de mijloc susţinuseră că principiile care guvernează Universul şi, implicit, însăşi existenţa umană, sunt nimic altceva decât legităţi subiective care fiinţează doar pentru că sunt respectate. Grupul şi-a impus o absenţă totală din activităţile comunităţii. În timp, au încetat să mănânce, să bea sau să doarmă. Autorităţile au intrat în panică, atrăgându-le atenţia că, dacă vor continua să aplice principiile lor stupide, vor muri. Li s-a răspuns că şi moartea, ca şi toate realităţile din jur, sunt subiective şi că încetează să existe de îndată ce oamenii nu vor mai crede (cu sinceritate, cu toată fiinţa lor) în ele. Spre surprinderea tuturor, oamenii nu au murit, deşi existau mărturii că nu mâncaseră sau dormiseră de luni de zile. Mai mult decât atât, au început să câştige adepţi. Întreaga planetă se împărţise în două tabere: unii pro, alţii contra. Aceştia din urmă, având de partea lor autorităţile, susţineau că toată povestea este o adevărată înşelătorie, că oamenii mâncau, beau şi dormeau pe ascuns. Situaţia ameninţa să devină periculoasă. Într-o bună zi, grupul a dispărut pur şi simplu; nimeni nu i-a mai văzut vreodată pe membri lui. Autorităţile au decretat că ei au reprezentat un pericol major pentru planetă. Prin lege, visele şi, în general, toate ideile trebuiau supuse unui Consiliu de Stat înainte de a fi expuse publicului. În cazul în care ideile erau considerate periculoase şi posesorul lor nu dorea să renunţe la expunerea lor publică, atunci intervenea Legea. Ea prevedea pentru aceste cazuri pedeapsa capitală: condamnatul era înecat, în văzul unei asistenţe numeroase, într-un imens acvariu din mijlocul pieţei publice.
Bolnavul cunoştea riscurile, devenise conştient că nu trebuia să aştepte clemenţă din partea cuiva. Şi totuşi, nu dorea să renunţe.
– Să nu credeţi că sunt încăpăţânat, domnule preşedinte. Nici nu refuz pentru că m-ar interesa o anumită faimă sau urmarea unui anumit principiu. Pur şi simplu nu-mi pasă. N-ar avea vreun efect asupra mea nici condamnarea şi nici măcar recunoaşterea de către voi a afirmaţiilor mele. Nimic nu mă poate consola.
– Bine. Dumneavoastră alegeţi. Am înregistrările şedinţelor; le voi prezenta Consiliului de Stat şi ei vor vedea că am făcut tot ceea ce era omeneşte posibil. În limitele legii.
Preşedintele închise reportofonul şi se aplecă încet, calm, peste masă:
– Şi acum, o ultimă întrebare, domnule Toma Gându. De ce m-ai creat?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *