La confluenţa posibilului cu imposibilul

(jidovul rătăcitor)

de Paul Belce

Sunt de multă vreme un cititor avid al genului SF. L-am abandonat o perioadă, literatura fantastică provocându-mi o hiperinflaţie imaginativă şi pierderea controlului cu realitatea. L-am regăsit aici, în universul virtual al camerei în care sunt consemnat.
Dacă aş încerca să fac un salt în afara acestei literaturi SF apocaliptico-tehnică, primul nume care mi-ar veni în minte este cel al lui Franz Kafka cu romanele “Procesul” şi “Castelul”.
Aceste două romane se înscriu în paradigma ebraică a unui Dumnezeu atotputernic şi capricios, care dispune după bunul său plac de soarta indivizilor. Voi reveni la interpretarea kafkiana a hierofaniei, propunând în schimb un alt model, mult mai familiar, cel al imposibilului devenit posibil.
Cei care şi-au petrecut copilăria la ţară au încă vie amintirea basmelor populare, în care Făt-frumos se luptă sau se aliază cu personaje mitologice, spre a obţine mâna fetei de împărat, secretul elixirului tinereţii sau pur şi simplu pentru a împlini o datorie părintească.
Însusirile eroului sunt potenţate, devine supraom, poate asuma identităţi prin metamorfoză (pasăre, cal etc.), dispune de mijloace de locomoţie performante (calul care se hrăneşte cu jăratec) şi posedă un arsenal tehnic impresionant (armele părinteşti sunt depozitare ale forţei magice care le-a consacrat; pieptenele, peria seamănă haos in rândurile dusmanilor). Dacă alegem ca termen de comparaţie literatura SF populată de supraoameni, posibilităţi tehnologice nelimitate şi misiuni de colonizare, devin vizibile asemănări frapante şi apartenenţa la acelaşi registru al fantasticului.
Desigur, acesta concluzie este tautologică. Ceea ce vreau să subliniez este reuşita grefei ştiinţei asupra ethosului românesc. Din considerente istorice şi pragmatic-evoluţioniste, folclorul românesc a efectuat un salt în viitor, renunţând la staticitatea sa orală şi îmbogăţindu-se cu posibilităţile deschise de către avansul tehnicii. Universul a fost demitizat de către marile ideologii, iar acum se re-mitizează intr-o nouă erupţie creativă.
Literatura SF împinge la limită ceea ce au afirmat umaniştii Renaşterii şi ceea ce, în esenţă, aparţine basmului: “Omul este centrul Universului”. “Stăpân al fiarelor şi al bogăţiilor pământului, omul trăieşte într-o lume populată de zei, cu care coexistă paşnic. Omul şi zeii sunt într-o comuniune permanentă, se aşează la aceeaşi masa, îşi fac vizite de pe un tărâm pe altul. Uneori eroul basmelor dă dovadă de hybris, îi trage pe zei pe sfoară, dar nu dintr-o pornire malefică ci datorită familiarităţii pe care şi-o asumă în relaţiile cu divinul. Chiar dacă trebuie să treacă printr-o serie de eşecuri sau să plătească simbolic pentru idealurile sale (prin gesturi sacrificiale), rămâne o chestiune de timp până când omul va învinge obstacolele Naturii şi voinţa zeilor. Este singurul mod de obţine răspunsuri la întrebările fundamentale pe care şi le autoadresează, menite a-i dezvălui rostul său în univers.
Voi nota, cu toată luciditatea, că nu ne împărtăşim în totalitate din izvorul spiritualităţii româneşti. Pe aceste meleaguri, ruine ale Imperiului Austro-Ungar, s-a impus o concepţie fatalistă asupra dimensiunii valorice a individului. Anume, individul are drept finalitate actualizarea deplină a posibilităţilor sale creatoare şi cu toate acestea este măcinat inexorabil de rotiţele sistemului în care locuieşte. Romanul “Procesul” prezintă evoluţia culpei nenumite a lui K., un tânăr functionar al unei bănci pragheze:
Acuzat de o crimă oarecare, fără a i se preciza invinuirile care i se aduc, K. Este tarat in meandrele tot mai intortocheate ale sistemului juridic. Posibilitătile sale de apărare sunt limitate: seduce o spălătoreasă care avea acces la dosarele magistraţilor, cu scopul de a identifica acuzaţiile care i se aduc. Pe măsură ce demersurile sale se dovedesc zadarnice, recurge la acţiuni tot mai disperate. Intr-un final este pus în faţa dilemei de a alege un avocat care să amâne la nesfârşit procesul, dar care este incapabil din start de a-i obţine achitarea.
Functionarul, despre care se spune că e nevinovat, se loveste de uşile tot mai impozante ale paznicilor legii, într-un crescendo angoasant. După ce agonizează psihic şi fără ca să i se fi comunicat verdictul procesului, K. este târât de doi călăi în afara oraşului; acolo este aşezat pe o piatră şi străpuns cu cuţitele.
Voi lăsa deoparte implicaţiile legii mozaice care suprasaturează opera lui Kafka. Mă voi referi în schimb la predestinarea individului, acea vină indicibilă care il urmăreste din momentul naşterii. Aici se trasează linia de separaţie dintre liberul arbitru si soartă:
Liberul arbitru este suma acţiunilor hotărâte şi susţinute de către om.
Destinul, soarta sau predestinarea priveşte impunerea circumstanţelor exterioare asupra voinţei libere a individului.
Există perioade în istorie când destinul era prezentat ca forţă motrice a evenimentelor. Mitologia greacă face referire la cele trei Moire (Clotho – reprezintă naşterea, Lahesis – zilele vieţii şi Atropos – moartea); ele guvernează destinele oamenilor şi ale zeilor iar hotărârile lor sunt fără drept de apel. Concepţia filosofică despre libertate în Antichitate se rezuma la câteva reguli simple: respectă-i pe Zei, nu încerca să deviezi mişcarea raţionala a Universului, mulţumeşte-te cu condiţia ta prezentă şi vei fi liber. Astfel era posibilă câştigarea libertăţii prin asumarea caracterului inevitabil al constrângerilor exterioare.
Eroii romanelor lui Kafka nu trăiesc în acea imanenţă a posibilului, nici chiar asaltaţi de determinări. Poziţia pe care o ocupă este mai degrabă o derivă, din punctul posibilului raţional-determinat înspre trecerea către imposibil, devenit acum absurd. Cele două concepte: posibil şi imposibil nu sunt antinomice, după cum o sugerează construcţia lor gramaticală. Nu se anulează reciproc. Ele sunt complementare, se întrepătrund şi generează co-simultaneităţi. In acelaşi punct pe care îl ocupă dramele kafkiene, dar cu o direcţie inversată, găsim eroii basmelor şi pe cei ai literaturii SF. Într-o lume dominată de tehnică, în care prezenţa oamenilor devine superfluă, suntem cuprinşi de mirare că valorile, modul de abordare al problemelor sunt esential umane, dictate de logică şi sentimente şi nu de calculul rece al maşinilor. Ataşând o schemă a acestor mişcări conceptuale, am făcut următoarele deosebiri: imposibilul devenit posibil (reprezentat de genul fantastic), posibilul devenit imposibil (literatura kafkiană) şi posibilul (static) în mijlocul imposibilului (filosofia morală a Antichităţii). Desigur că există şi alte posibile ilustrări ale interacţiunilor posibilimposibil, dar pentru moment am ales să mă opresc la cele două: basmul şi romanul kafkian, una fiind imagine inversată a celeilalte în oglindă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.