Dorin Ploscaru: avatarul românesc al lui Dostoievski

de Igor Ursenco

1. GENEALOGIA EGREGORULUI. MENTAL ORI SPIRITUAL?

MEMENTO:
„Odată am ştiut să zbor, odată. Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte…”,
[Adrian Popescu, „Arsura”]

În eseul de faţă voi avansa în cîmpul literar-artistic noţiunea de „egregor” fără să-mi ostenesc demersul pentru a o motiva, din simplul motiv că se înscrie firesc în tradiţiile culturale şi literare anterioare, deja consacrate: ascendenţa mistică a faraonilor egipteni, sefirotul kabalistic evreiesc sau païdeuma greacă antică, de exemplu,  răspund cu nume diferite la acest concept pseudo-energetic mental cu extindere planetară. O referinţă modernă a acestei teme poate fi identificată în „pseudoreligia bokononistă” inventată de Kurt Vonnegut [1].

Aspectul lingvistic al acestei teorii fost preluat şi perpetuat, încă din tradiţia upanişadelor, cu cea mai mare fertilitate în spaţiul german. „A-fi-în-lume nu înseamnă a fi efectiv în contact cu toate lucrurile care constituie lumea; ci înseamnă a fi întotdeauna familiar cu o totalitate de semnificaţii, cu un context referenţial” (Martin Heidegger). Dar nici spiritul nu e răstignit într-un spaţiu geografic pre(de)finit, ci se materializează printr-un necontenit an-denken ( cu sens de „vagă aducere aminte”, „rememorare”) heideggerian. De acum încolo nu mai putem lua de-a gata, fără efort supra-uman, „experienţa apartenenţei noastre şi a operei la acel orizont al conştiinţei comune care e reprezentat de limbajul însuşi şi de tradiţia ce se continuă în el” (Gadamer, „Adevăr şi metodă”).

La teoreticienii francezi, în schimb, poate fi remarcată acea abilitate notorie de a încorpora firesc în discursul ştiinţific orice avans în presupoziţiile culturale. Nu la acelaşi psihokosmos abisal [2] se referea oare Jean Cohen cînd îşi preciza contururile unei Teorii a Poeticităţii, afirmînd că  „fantoma, spectrul, zîna sau demonul nu mai sunt simple lucruri în lume, ci (…) lucruri-lume. Structură comună oricărei entităţi poetice şi care defineşte structural poeticitatea” (Jean Cohen, „Le Haut Langage. Theorie de la Poeticite”)?!?

Replica supremă a literaturii române – dată tuturor tradiţiilor pomenite aici – trebuie căutată în versul arhetipal din Antologia de texte populare în selecţia lui Lucian Blaga: „S-a întors în lume-o stea. / Mi-s mîinile arse de ea”. La fel, cele mai preţioase texte populare de factură budistă / tibetană („Mioriţa” sau „Meşterul Manole”). Dintre puţinii autori care slujesc marele egregor trans-planetar aş invoca pe Eminescu („Sărmanul Dionis”, „Ondina”-fantazie, „Mureşanu”, „Povestea magului călător în stele”), Blaga („Boală”, „Stă în codru fără slavă”), Arghezi („Pe ploaie”, „Morgenstimmung”, „Descîntec”, „Evoluţii”), Gr. Vieru („Făptura mamei”, „Tăcerea mamei”, „M-a strigat cineva?”, „Vîntu-n care zbor”, „Dar mai întîi”), Cezar Ivănescu („Amintirea paradisului”) sau Adrian Popescu („Arsura”). Dar acest aspect – primordial pentru o istorie completă a literaturii scrise în limba română – merită o dezbatere aparte!

2. FORŢA ŞI LIMITELE EGREGORULUI

MEMENTO:
„Cum puteţi voi, care sunteţi vizibili, să adoraţi lucruri invizibile?”
[Ioan Damaschinul]

Aşadar, orice curent, modă literar-artistică va răspunde, iniţial, la apelul unei „congregaţii psihice” temporare (descrisă sugestiv de Gustav de Bonne în sclipitoarea sa „Psihologie a maselor”), care, treptat, capătă o autonomie autarhică de „egregor” temporal şi spaţial absolut1. Acesta din urma îi în-robeşte / „înghite”/ actualizează pe toţi potenţialii lui practicanţi solemni, „slujitori” învederaţi ori simpli admiratori care cochetează sporadic cu manifestările lui. Formele de manifestare se pot încadra de la autoritară suraveghere îngătuită. Perioada de influenţă poate fi nelimitată sau atîta timp cît nu încearcă să iasă de sub tutela suzerană a sa. Anume în sensul definit aici voi utiliza, pe parcursul eseului, termeni ca „asimilare”, „paradigmă” sau „entuziast” (de la gr. en-theo-sias: “în-dumnezeire”).

„Generaţia optzecistă” în discuţie, de exemplu, nu face decît pe placul Golemului cultural extins, pe care l-a creat conştient – şi, deci, potenţat – prin forţa topicii literare şi a viziunii artistice reunite. Astfel, aşa-zişii promotori ai generaţiei optzeciste care se identifică, pe plan internaţional, formulei post-moderniste, devin la nivel inconştient – ca oricare entitate literară dornică de afirmare – robiţi acestui egregor1, care nu le permite să avanseze în alte spaţii culturale, existente sau virtuale!

Bătînd insistent, ca Ivan Turbincă la Porţile raiului şi iadului terestru post-decembrist, Dorin Ploscaru răzbate, adesea, dincolo de samsara (roata vieţii) rotitoare a tradiţiei culturale româneşti, ca să materializeze / actualizeze, eminescian, mîntuirea eschatologică [3] obsesivă, amînată / tergiversată – de către “egregorul” cultural, conturat într-o existenţă anterioară. Numai printr-o falsă perspectivă a raţiunii3 („refac pe rînd, mental”) poetul citeşte, răsfoieşte „cartea de muncă” ca pe „cel mai complet roman” şi îşi permite să îi fie „explicat arborele genealogic. pelerinajul/ meu într-o lume străină, ostilă. / aici îmi este scrisă viaţa şi oraşele importante. / numele soţiei şi al copiilor. / studiile, vîrsta. Salariul” („Echimozele faciale ale drumului tău”).

Or, trebuie să-i dam dreptate lui Levi-Strauss cînd afirmă: „pentru a atinge realitatea trebuie, mai întîi, să repudiem experienţa”. Numai cînd poetul va putea să „intre în derivă / flux şi reflux” („Perioada de diviziune, recluziune”), ori va aprecia cum „se descompune substanţa sîngelui („Oblomovizare transversală”) prin „cugetări frontispiciale” (anima [4]?) va înţelege „aşezarea inexactă a lucrurilor” (Borşa e aşa o pasăre…) şi „pasionată rută, sinusoidă a trecerii / venirii mele din lumea de dincolo în lumea / aceasta” („Echimozele faciale ale drumului tău”).

Spiritul poetului (dar cine ştie dacă nu mai degrabă a preotului practicant?) Dorin Ploscaru, prins în mrejele trupului (temniţei pămînteşti?) „simte” că îţi face bine „să paşti iarba care o cunoşti” („Stare de graţie). Încît – aşa cum afirmă în textul „Pianul cu fulare” – „stil fără stil devine stil”-ul unui egregor cultural şi spaţial mult mai vast şi mai deplasat de la geografia accesibilă orizontului de lectură conştient: „aşezarea inexactă / a lucrurilor” („Borşa e aşa o pasăre…”).

Aşa cum afirma undeva Costion Nicolescu, „s-ar părea că destinul omului se joacă între un acasă originar şi un acasă eschatologic (…). Condiţia noastră ontologică şi destinul nostru normal sunt acelea de a fi cetăţeni ai raiului…”. Am putea identifica, în cartea de faţă, contururile imprecise şi surprinzătoare ca „braţele unui diapazon” („Două baghete subţiri…”) ale cîtorva egregore epidermice, de suprafaţă, dar şi oculte, mult mai influente şi mai violente decît ar putea bănui oricare autor: în momentul cînd pune pariul artistic „original” în faţa foii imaculate el de fapt devine unul „originar”. În zelul lor fără scrupule, aceste energii condensate emulante încearcă să in-formeze (adică să-i dea propria lor “formă”) „jumătatea de inimă roşie (şi) jumătatea de inimă neagră” („Borşa e aşa o pasăre…”) a ego-ului auctorial principal pînă la depersonalizarea lui completă.

3. UN INTRUS ROMANTIC STRECURAT ÎN COHORTA OPTZECISTĂ

MEMENTO:
Puţini au fost cei care s-au putut face înţeleşi de toţi, chiar şi dintre Sfinţi. Unii se adresează desfrînaţilor, alţii se adresează călugărilor, unii necărturarilor, alţii intelectualilor, artiştilor. Aceştia din urmă sunt cei mai dificili
[Ierodiacon Savatie Baştovoi, „În căutarea aproapelui pierdut”]

Comentariile literare entuziaste care s-au grăbit să-l asimileze pe Dorin Ploscaru egregorului optzecist (paradigmei post-moderniste?!) [5] nu sunt departe de a comite – şi mă refer la cea de-a cincea carte a sa („Peştele albastru”, Editura Axa, 2005) – două erori, după mine, structurale: una – optimă şi cealaltă – optimistă. (Nu sunt sigur dacă autorul însuşi este conştient de acest lucru!).

Numele unor autori („augustindoman, gelludorian, nicolaescheianu, horiabernea, danielcorbu, mirceaoliv” etc.) acceptaţi de paradigma optzecistă, risipite prin cele 48 de texte plasate sub zodia „sacrului şi profanului” (Mircea Eliade), nu sunt invocate doar de dragul ritualului tacit (pe care şi-l fac reciproc, adesea nejustificat, autorii generaționişti), dar, mai degrabă, izvorîte dintr-o anxietate nedisimulată a neliniştii ancestrale: „doar prietenia cu cîinii te mai ţine treaz” în acest vacarm şi „venirea prietenilor de la mari depărtări” („Borşa e aşa o pasăre…”).

Printr-un lapsus genealogic demn de a gestiona un caz psihanalitic în literatura română, adevăraţii mentori care îi ţin „de urît, de frig şi de foame (…) şi de lacrimi de pîine” („Am patruzeci de ani şi nu m-am întîlnit cu America pe stradă”), o mărturiseşte însuşi Dorin Ploscaru, sunt (metafizicienii) „Vasile Voiculescu, Daniel Turcea şi Aurel Dumitraşcu”. Iar multtrîmbiţatul „procedeu al intertextualităţii”, afişat mai puţin ostentativ de către Ploscaru faţă de congenerii săi, parcurge drumul invers celui propus de Julia Kristeva [6] pentru autorii post-modernişti: şi anume spre… intersubiectivitatea autoafectivă, proprie romanticilor.

În acelaşi context, prozaicul învederat şi fragmentarul existenţial, ca alte toposuri recognoscibile („matrice stilistică”, ar spune Lucian Blaga) ale optzecismului românesc, constituie expresia unei tehnici literare superficiale, mimînd doar anecdotica realităţii [7].

De sub epiderma fardată (optzecist) a textelor din „Peştele albastru”, stîrcesc obsesiv rănile spiritului dezgolit, care nu se con-formează (adică refuză să primească “forma”) tiparului împietrit al realităţii, văzut prin spectrul [8] aerisit postmodern. În consecinţă, ego-ul auctorial este asimilat („actualizat”) de egregorul romantic. Performanţa strălucitoare a lui Figaro de a sluji, în acelaşi timp, la doi stăpîni, în cazul artistic al lui Ploscaru devine „misiune imposibilă” (ca să fac trimitere la numele unui triptic cinematografic avîndu-l ca protagonist pe actorul englez Tom Cruise).

Urmărind logica lui Hegel din „Estetica” sa, care rămîne perfect valabilă pentru structurarea volumului „Peştele albastru”: „Se desface (amintita) uniune clasică a interiorităţii şi a fenomenului exterior, (spiritul absolut) refugiindu-se înapoi în sine. Acesta e tipul formei romantice a artei, pentru care – conţinutul ei pretinzînd, din cauza liberei lui spiritualităţi, mai mult decît poate oferi reprezentarea lui cu elemente exterioare şi corporale – forma devine un CE exterior mai indiferent” (Hegel, „Estetica”, capitolul „Dezvoltarea idealului în formele particulare ale frumosului artistic”). Ploscaru nu prea are spaţiu de manevră in cîmpul textual: „divinaţia formelor” e un „Efect placebo” (vezi textul cu acelaşi nume). Anume “egregorul romantic” 1 e cel responsabil pentru enunţurile deghizate în haină hiperionică, ca în exemplele de mai jos:

„după ce m-am trezit din somnul acela sau în somn…”
(„ţia lombară a istoriei”)

„eu vreau linişte şi-un pahar de outside încins”
(„prezent”)

„uscat e cerul gurii uscată e / noaptea. Limba inimii tale ca o cîrpă / albă de pace aninată-ntr-un băţ”
(„şi fauna”)

„din parbriz se vedea ca de pe un ecran / panoramic realitatea / rîurile, munţii întineriţi, viiile vieţii”
(„parbriz se vede”)

4. ALTE EGREGORE ELEMENTARE

MEMENTO:
“Noi toţi (scriitorii – n. a.) am «ieşit» din «Mantaua» lui Gogol”,
[Fiodor Dostoievski]

Departe de a neglija „presiunea timpului istoric şi a grupului social” sau „constrîngerile modelatoare impuse de codurile literare” (I. Em. Petrescu, „Configuraţii”), „nucleul generativ” al universului imaginar al poetului moldovean nu trebuie căutat, constatam mai sus, în discursul generaţionist, ci în valenţele unei epopei, prin excelenţă cristice („peştele” este unul dintre simbolurile creştinismului). Astfel că enoriaşii de la Parohia „Sfînta Treime” (Piatra Neamţ), unde predică poetul-teolog, au fericita ocazie de a se purifica prin katharsis-ul religios originar, înaintea celui estetic! Pentru explicaţie nu trebuie să mergem prea departe, deoarece, aşa cum constată Dorin Ploscaru, „în faţa poeziei, iubirii şi a morţii rămîi singur” („Surîsul ipochimen”).

Adesea limitele palpabile ale egregorului ortodox (iată doar cîteva mărturii directe: „iulienimihailiigavrili” bizantini, părinţii spirituali Voicescu, Calciu ori Creangă, Arghezi, Mihai Ursachi şi Nichita Danilov), riscînd în permanenţă să degradeze în unul protestant (Rainer Maria Rilke, Hydn ori Louis Armstrong). Altă dată, conturul volumului devine mai nuanţat stilistic prin interferenţa sui generis a egregorului balcanic (Hogea Nastratin, Caragiale, Ion Barbu, Goran Bregovič), complementat de cele „trei vorbe de-a lui / Nichita nu trebuie sa fugi / de lumea Balcanilor” („Pianul cu fulare”).

Dar mai există o faţetă care nu mai poate rămîne ascunsă – urmează un triplu pleonasm – „ochiului critic raţional”: şi anume matricea inconştientă a unui egregor slav, suprapusă pe vîrful piramidei structurale de către egregorele cultural-energetice invocate mai sus.

Astfel cum se explică familiaritate obsesivă cu personajul Oblomov sau numele de „Katia” şi „Nataşa”? De unde această intimitate caniculară cu „Adieu Odessa” sau cu „ peisajul antarctic” şi „iernile siberiene” („Am cunoscut foamea”)?

Ceva mă obligă să invoc aici experienţa karmică a celor doi Nichita – Stănescu şi Danilov – care pot să dea un exemplu remarcabil de cum „poţi să locuieşti limba română” într-un mod fericit, chiar dacă îţi curge sînge străin (mai exact „slav”: la cei doi poeţi exemplari ai literaturii post-eminesciene) prin vine!

Iată, de exemplu, textul „Coloana care nu sprijină grinda” care pare să de seama, concludent, despre deosebirea pe care o făcea Lucian Blaga între „mişcarea gravă, anxioasă a spiritului slav din stepa fără hotar” şi cea ondulatorie a „spaţiului mioritic”. Trebuie să mai adaog că poetul Ploscaru gravitează preponderent spre cea dintîi?!? Dacă ar fi să schimbăm vocabulele „medieval” prin „rus” şi, respectiv, rîul „Mureş” prin fluviul „Volga”, ar rezulta un text de esenţă … literară rusă. Antologică – dar şi ontologică – prin excelenţă:

„un menuet medieval într-o dimineaţă
însorită aşa ar arăta inima mea ce nu
încetează să zvîcnească în această zi
stucatura coloanelor praporilor lui
horiabernea (…)
maria lui bucur din sasreghin
şi mureşul de cîmpie, îmi bucură inima
sunt cele mai dragi peisaje. alături mocăniţa
tăietorilor de lemne curge la vale
cu apa rîului mureş”.

Numai un simţ acut (preconştient? inconştient?) al limbii ruse – dacă ar fi să urmărim logica lui Gadamer şi Heidegger examinată în prima parte a studiului de faţă – i-a permis lui Dorin Ploscaru să exprime sentimentul exact al femeilor care „stau izmenite (cu sens de „transfigurare”) în faţa telenovelei numite surprize, surprize” („Borşa…”) ori să coaguleze un necrolog poetic i-real din utilizarea sensului transcendental al cuvintelor de origine slavă în textul „Bejanie” (alt cuvînt de origine slavă, cu sens de „exil spiritual”, peregrinare, iniţiere supra-terestrială a duhului)…

Se întrevede o dorinţă obscură la Dorin Ploscaru pentru a fi „îngropat” în oceanul slav [9], năzuinţă trădată şi de utilizarea aproape obsesivă a cuvintelor din limba română venite prin filieră slavă [10], cum ar fi: jălanie (dorinţă amestecată cu jale, durere inexprimabilă), grijanie (termen ambivalent care presupune, alături de sensul, eclesiastic, de “evlavie” şi cel de „înjurătură”), podgorii (poalele munţilor), caleaşcă, uliţe, popă, taină etc… (Vezi şi limbajul utilizat în culegerea statistică a Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova: „Recensămîntul Moldovei în epoca feudalismului”, sec. XVII).

5. UN CAZ DE TOPICĂ A METEMPSIHOZEI LITERARE

MEMENTO:
„Patericul: la intrarea unui sat de ticăloşi stau doi draci.
În jurul mănăstirii de cuvioşi călugări nevoitori întru desavîrşire stau două mii”
[N. Steinhardt, „Jurnalul fericirii”]

Doresc să comentez complementar – şi să trec peste – experienţa mea proprie cu volumul lui Dorin Ploscaru, similară, pînă la un anumit prag senzitiv, cu cea invocată de către Carl Gustav Jung la lecturarea romanului „Ulysses” de James Joyce.

Acum nu aş fi în stare să indic care pagină “m-a făcut să adorm”, de cîte ori sau care text mi-a deconectat atenţia, activîndu-mi „trenul de gînduri inconştient pe care conştiinţa doar mi l-ar fi tulburat” (vezi eseul lui Carl G. Jung, „Ulysses: A Monologue”). Dar odată depăşită inerţia vizuală, un lucru îl ştiu cu siguranţă: am parcurs – recunosc –epopeea iniţiatică a lui Dorin Ploscaru, „Peştele albastru”, cu sentimentul ciudat că voi întîlni, la prima lectură, pe alter ego-ul său, Fiodor Dostoievski [11].

Mai rar la poeţii români, alături de grija pentru estetic, preocuparea obsedantă pentru eticul şi ecologia spiritului, ca şi pentru parousia (mîntuirea)3 prin Logos (cuvînt divin, spirit întruchipat) a Patriei.

„Prin danţul trecerii” poetul nu va putea să nu reţină, desigur, „retezarea aceasta brutală / un soi de alte anotimpuri” („Oblomovizare transversală”) regăsindu-se „în vechile valize” prin intermediul lui Eminescu sau Cioran, dar mi se pare că schema perfect valabilă în cazul lui Ploscaru e activată de egregorul creştin ortodox, specific dostoievskian [12].

De ce nu Eminescu (la care face referiri intertextuale obsedante) sau Cioran (de care e legat din punct de vedere geografic)? Primul, un pan(pro)teist, care nu credea – ca şi Salvador Dali – că va muri vreodata definitiv („Timpul tornadelor”); cel de-al doilea care nu era în stare să „schimbe România la faţă” prin a-teismul său învederat.

Oricînd Dorin Ploscaru putea activa/potenţa oricare dintre „traseurile archetipale” ale celor doi înaintaşi, dacă nu „ar fi învăţat / lecţia (morţii) de foarte mult timp” („Urma mică a pantofilor în zăpadă”), uneori zilnic („Bejania”), împreună cu enoriaşii săi de la Piatra Neamţ. Aceeaşi repercusiune, rămasă pentru tot restul vieţii, ca şi lecţia trăită la propriu pe propria piele de către Fiodor Dostoievski în faţa eşafodului (graţiat în ultimul moment) sau pe cînd îşi scria romanul-premoniţie „Demonii”?

►  Pentru Ploscaru, urmat în preajmă de “spiritul lui Dostoievski”, poezia rămîne „ca rugăciunea şoptită în / taină, ca plînsul ce rămîne / prelins între tine şi Blîndul / Nazaritean”, anume aceasta poezie cristoforică poate „schimba destine, macazuri, vieţi şi obiecte pierdute” („Peisaj antarctic II”);

►  Pentru Ploscaru, secondat îndeaproape de „spiritul lui Dostoievski”, sufletele umane sunt ca nişte „tainiţe şi cufere secrete de ziduri monastice” („Zenitul şi nadirul”);

►  Ploscaru, adulmecat obsesiv de către „spiritul omniprezent al lui Dostoievski”, „se îmbrăţişează cu pruncii / cu noi-născuţii iulienimihailiigavrili” („Am patruzeci de ani…”). O paralelă neaşteptată într-un spaţiu pe care nu l-a frecventat vreodată poetul din Piatra Neamţ: creştinismul ortodox (sau „pravoslavnic” 10, cum ar zice marele gînditor rus) nu e justificat cu preţul unei lacrimi de copil – găsim undeva în paginile romanului „Demonii”!

Dostoievski atunci şi, acum, Ploscaru…

►  Ambii fascinaţi de exorcismul real al Satanei, ca sa invoc doar două exemple:

1)            „oamenii beţi de bucurie ai / lăsat în urmă părinte”;

2) duhurile rele ai / scos, psaltironul nu s-a oprit din cîntare” („Am patruzeci de ani…”).

Ambele fragmente bazate pe ritualul creştin răsăritean: „aruncam cu tămîie într-o mulţime de oameni” („Cartoful cu muguri”);

►Ploscaru, păşind aproape sincron alături de spiritul omnipotent al lui Dostoievski. Ambii interesaţi de „colonia penitenciară” („Zenitul şi nadirul”) şi „poliţia politică” („Timpul tornadelor”) etc.

Se poate citi poemul dramatic „Bejania” prin prisma unui capitol întreg din romanul dostoievskian „Demonii”: „Moartea lui Stepan Trofimovici”. Similitudinea celor două texte creşte nestăvilit, unde şi unde, pînă la identificare: desigur în măsura în care pare firească alăturarea lui Ulise animat inițial prin Homer şi filtrat mai tîrziu de către Joyce sau textul popular „Meşterul Manole” şi cel adaptat de către Blaga etc.

De aici nu e decît un pas pînă la presupoziţia mea – înţeleasă, mai degrabă, ca un pariu cu propria intuiţie decît cu cititorii –, conform căreia şi cele patru cărţi anterioare ale lui Dorin Ploscaru (pe care încă nu le-am citit), vor fi trebuind să graviteze sub figura protectoare a lui Dostoievski.

Să fie ea cea care i-a condiţionat  „paRUSIA literară” („Echimoze”) de a fi acceptat membru cu drepturi depline în Uniunea scriitorilor din România? Din păcate sau din fericire pentru cititori, nu am aici un răspuns plauzibil!

Un lucru e cert: dacă doreşte să rămînă o voce distinctă în generaţia lui şi, mai larg, în literatura română, Dorin Ploscaru va trebui să o demonstreze prin cărţile pe care Dostoievski nu a reuşit să le scrie în timpul său acordat de Moire.

NOTE:

1. Pentru detalii a se vedea şi studiul meu: Parabola unui „Granfalloon” românesc (Ghid de modelare strategică a Partidelor şi Alianţelor post-electorale)
2. Simone de Beauvoir, la care trimite un text din „Peştele albastru”, găsea „poetică o fantomă” (accepţia mai populară pentru noţiunea de „spirit”) anume prin „faptul că ea nu este legată de pămînt, putînd fi concomitent în altă parte” (Simone de Beauvoir, L’invitee);
3. Exprimată prin grecescul „parousia”, termen utilizat, de altfel, şi de către autorul textelor examinate aici („parusia în…costumul acesta de / velură neagră… / mă va prinde”, „Echimozele faciale ale drumului tău”);
4. „Animus” versus „Anima”, noţiuni pe care Gaston Bachelard le preferă în locul „raţiunii” şi „intuiţiei”;
5. Prozaicul şi fragmentarul, textualismul şi intertextualitea, invocările generationiste sunt doar cîteva toposuri recognoscibile în efigia optzecismului românesc
6. În textul frantuzoaicei de origine bulgară, enunţul este formulat după cum urmează: „în locul noţiunii de intersubiectivitate se instalează cea de intertextualitate”;
7. Sau „materialul evenimenţial”, dacă e să utilizez sintagma din taxonomia paradigmatică a Ioanei Em. Petrescu, prin care autoarea clujeană îl reduce la „materialul biografic, istorie şi faptele diverse”);
8. De la “fantomă”, sensul originar al cuvîntului. Vezi şi Nota 1;
9. Similară cu cea a lui Eminescu din textele sale care răspund unui “egregor romantic”: „Mai am un singur dor” ori „Sara pe deal”;
10. Inclusiv limbile – sîrbă a lui Goran Bregovič şi bulgara natală a Juliei Kristeva – pe care eu le consider „variante lexicale” încremenite în tiparele vechi ale limbii slave, actualmente depăşită de limba rusă modernă. Situaţie istorică similară cu cea a limbilor dacică şi albaneză, invocată de unii lingvişti români;
11. Dar nu în sensul „concordanţei”, utilizată în cercetarea automatizată a literaturii, şi care presupune „un dicţionar al tuturor elementelor (de obicei, cuvintelor) unui text, fiecare element putînd fi prevăzut cu frecvenţa sa în text şi cu toate contextele în care el apare, pentru fiecare context indicîndu-se locul exact în care el apare” (Solomon Marcus, „Invenţie şi descoperire”);
12. Poate era necesară aici o nuanţare a sensurilor topice înrudite semantic: „bizantinismul”, „isiahismul” sau „masochismul”?

Pentru detalii a se vedea şi studiul meu: “Pleroma ortodoxă: între polifonie şi dogmă?”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.