de Rita Chirian
1.
analgezicul cu efect imediat pe care-l înghiţi
izul de pişat şi de boală care ţi se ridică dulceag dintre pulpe
zilele care te dublează ca râsetele din off ale sitcom-urilor
cetona invadându-ţi sângele
tăcut ca submarinele naziste
tot ce urăşti şi-ţi usucă anorexic muşchii
(într-o zi o să fie atâta linişte că o s-o dăm păsărilor s-o ciugulească
într-o zi o să creşti în întuneric ca un diamant sau ca o trufă
într-o zi o să jucăm golf şi-o să vânăm mistreţi
pe circumvoluţiuni netede ca rufăria abia călcată)
toate or să ne facă mari
că asta nu e o lume în care să bâjbâi
că ce-am învăţat noi?
ce-am învăţat noi
din spaimele care ne-au apucat de umeri şi
ne-au zgâlţâit bine de tot?
*
acum numai febra îţi dilată organele
ca o femeie stâlcită de osteoporoză
febra cu articulaţii mobile casante
şi alcoolurile
căscându-şi
în tine
tandru
fisura
în spatele ochilor ziua dimineaţa lumina
plămânul catodic al oraşului aspirând regurgitând
flegma tuberculoasă în care se reflectă cablurile de înaltă tensiune
*
spui că pentru oamenii slabi realitatea e sinucidere slow motion şi
ratările mi se aşază cuminţi unele peste celelalte ca arsurile nicotinice
noi suntem copii ai mlaştinilor şi trupurile ni-s îmbrăcate în solzi de plastic
suntem încheieturile legate ale tuturor ucigaşilor de cinşpe ani
când spasmul lor şi-a îngheţat dansul
prin orificiile holbate
nu mai e nimic de găsit nimic de ascuns
2.
cu frigul cu golul cu spaima
mâine-poimâine am să încep să urlu uşor
aproape de pe altă lume am să aproape
aproape ca o naştere am să urlu şi
peste blocurile-n care-n fiecare zi negreşit
cu migală şi fără păcat îmi desprind pielea-ncăpătoare de gips
o să se ridice liniştea mucezită liniştea boreală şi eu am să râd.
fiindcă nimeni nu ştie ce şi cum cu liniştea asta
care ca praful şi scâncetul de sub roţile tirurilor
s-a ridicat să strălucească
peste cartier
mâine-poimâine ca un înecat
viu am să urlu.
nu hainele pătate de transpiraţie
nu nopţile în care de pe-o parte pe alta
nu sorii de pâslă care se lovesc de geam ci
numai avena numai insula din creierul de femelă pe care
cu-anvelope şi dopamină şi sex.
3.
zice domnişoară aveţi fără îndoială
un corp foarte frumos şi sculptural şi ionic domnişoară.
zice dar la ce bun.
eu cresc un cimitir de la fereastră până hăt şi abia asta nu-i literatură.
auzi. numai cimitir şi autostrăzi cresc şi descresc până
se lichefiază zidurile care se-nverşunează pe dinlăuntru.
îl cresc aşa cum ai creşte un copil.
în fiecare zi îi pun o culoare şi-n fiecare zi cimitirul ăsta
se-mpuţinează şi
mic-mic mi-l întind peste cerul gurii.
de-aia izul de cupru al salivei mele.
de-aia limba mea încordată ca o gheară care-ţi caută zidurile.
neputincioasă le încearcă tăria. fiindcă zidurilor atât
le place să rămână-n picioare mai glorioasă şi
mai sonoră prăbuşirea.