de Martin Woodside
traducere din engleză de Chris Tănăsescu
De livrare
Printre crengi, în sus, ghiftuită, îmbuibată,
revoluţia e jumate gata.
Copiii-adună castane pe bănci,
bătrânii umblă prin zorele,
ciupind bobocii.
Biet poet al naturii, nu ştii să le spui pe nume
copacilor uscaţi de la ferestrele cu gratii,
aşa cum nopţile-aici se dezghioacă, se-mprăştie
lăsându-ne trupurile-ncârligate, cataloage
de nervi loviţi. Degete
ce umblă pe şiră, pe spinare, pe coastă
– numind bucăţile ca un măcelar, căutând un muşchi,
unul moale, după căldură – dinţi ascuţiţi
înfipţi în ceafă şi rafale
de vânt văicărind din fire
trase-ntre geam şi toc, la fereastră.
Trebuie să-nvăţăm să fim aici.
Odă Bucureştilor
Unde toţi bărbaţii vin
cu flori de la piaţă
şi le ţin în jos,
gest grav şi femeile
nu te ceartă că te tocmeşti.
Unde pâinea-i proapătă mereu
şi apa uneori caldă
toamna e lungă şi iarna
mai lungă cât lacrima lui Ovidiu
devine vin roşu demidulce
unde toţi s-au născut poeţi
iar străzile sunt numite
după cântecele lor.
La treisprezece ani tatăl tău s-a angajat
la o fabrică de bere unde-avea grijă nu cumva
să se trezească şeful cu ţapul din poală gol.
După douăzeci de ani ai sosit
pe poarta unui spital de pietre la Gara de Nord
udă şi roşie în toiul iernii
când primul ciripit ţâşneşte-nţepând
scurt pielea groasă a anotimpului.
Dans, cum ar veni
Ne uităm pe fereastră la ambulanţa
care traversează curtea studiind
pasul măsurat al paramedicilor
şi ne dăm seama că e prea târziu.
Pe dâmb un câine parcă se-mperechează
în patul de frunze putrede răstitul lui
la lume alunecă pe zid pân-la fereastra
unde dansăm noi valsul chel – aşa-i zic –
câte-un picior odată cât degeţelele tale
îmi ciupesc ceafa iar şi iar.
Mai departe de geam pune-ţi capul
pe pieptul meu. Acum memoria
n-aderă la nicio ideologie creierul
tot orchestrează o muzică flenduri iute
şi liber cât eu te legăn dansând pân-adormi în zori
sirenele ne trec scârţâind prin ferestrele cenuşii.
Concupiscenţă
Să umbli prin cutii de pantofi vechi imitând
tonul de la telefon, să reînvii scrisorile trecute
pe linie moartă, să îţi sufleci pantalonii
şi să calci nesimţit prin băltoace pe plajă,
să pui o lumânare la fereastră a
prinsă lângă perdea, să-ţi laşi maşina
în cutia cu nisip sau să pui pe tine capotul
soţiei când le suni pe fostele iubite,
să stai la pândă-n bibliotecă, traducând
nivelul de impozitare, să dormi pe verandă ţipând
peste schelălăitul spart al coioţilor
şi-al trenurilor, să câştigi finalul
pe care-l câştigi, maimuţărind cum te-ai simţi.
Din colonii
Dimineaţa genoflexiuni
speli vasele rămase de-aseară.
Îţi treci zilele pieptănând lista
cu cheltuieli tăind fleacuri afară
pe-alee puştii se-mbrâncesc în lumina
măzgălită-şi zmucesc curele bretele de sutien.
Câinii pe lângă care treci în drum
spre piaţă rar muşcă străinii.
Nu te lua după zvonul conform
căruia încep să se strângă-n carteluri.
Alegerile s-au încheiat
şi-i zăpadă groasă. Curând
se vor deschide terasele
şi vor schimba mutrele
de pe panouri
– acum cam toate-s goale.
Tot curând vor înflori cireşii
şi-apoi restul. Primeşte-aceste asigurări
că ai făcut progrese reale
comisia e impresionată uluită chiar.
Şi suntem toţi de acord că-i cel mai bine
să rămâi mai ales dacă termini cu scrisorile.
Înţelegem că ţi-e cam greu să pricepi
de ce oameni de la salubritate se strâng în parc
cu lopeţile-n poală când zăpada se-aşează
pe ei şi-n jurul lor şi că e dificil
să sondezi felul cum ciorile ocupă cerul
reuşind să se-nvârtă de-o furtună care-ncepe.
Dar cel mai bine e să te-odihneşti – ajunge
cu lopeţile te preocupă mult prea mult
săpatul – odihna e imperativă
refacerea ta aproape s-a încheiat.