Chiar te-ai ţinut de cuvânt, îi spuse ea după ce îl lăsă să se aşeze în fragmentul său de bancă cu marginile încă impermeabile la uitare.
El se aşeză instinctiv în el şi habar nu avea unde se aşezase şi ea rămase mută de uimire să îl vadă ştiindu-se pe de rost în ciuda amneziei din care tot nu se deblocase.
Eu chiar mă ţin de cuvânt, îi spuse el pe un ton obişnuit, dacă şi numai dacă mi-l dau.
Înţeleg, încuviinţă ea şi se întoarse în raza mnemotehnică a zâmbetului pe care ar fi vrut să i-l dăruiască din toată amintirea.
El nu văzu nimic din tot ce făcuse ea şi doar se aşeză şi mai bine în fragmentul său de bancă având strania senzaţie de confort extraordinar cum nu mai simţise de când nu îşi mai amintea. Era lihnit şi venise în cantină cu gândul să mănânce cât toate persoanele pe care le-ar putea fi în acelaşi timp.
Cu ce să te servesc? Acelaşi meniu?
Îşi dădu seama numai după aceea că el nu ar putea să ştie ce lua de obicei la cină. Îi zâmbi vinovat, iar el îi spuse că nu face nimic, că se mai întâmplă şi că nu trebuie să îşi facă griji fiindcă ştia deja ce vrea să mănânce şi o rugă pe ea să îi spună dacă e acelaşi lucru cu ce servea şi în prima lui internabilitate. Ea fu de acord cu el şi îi promise că o să îi spună de îndată ce va avea comanda de la el. El citi cu atenţie meniul pe care ea i-l dădu şi îi reţinu atenţia, din tot ce era trecut în el, numai un tip ciudat de prăjitură cu trei etaje de blat şi lucruri dulci şi care se numea, scris de mână şi adăugat în creion, fără majusculă ca în orice titlu de prăjitură, „de prăjitură”. Ea rămase şi mai mută de uimire, cu toate că îşi dorea foarte mult să vorbească cu el, şi îi zise că la fel cerea şi înainte.
Înseamnă că e o prăjitură atât de bună, încât simţurile nu o pot uita, chiar dacă memoria nu îşi mai aminteşte de ea, confirmă el pe gânduri.
Poate ai dreptate, nu ştiu ce să mai spun, continuă ea, dar e foarte ciudat să te văd făcând lucruri pe care zici că nu ţi le mai aminteşti deloc.
Ca prăjitura?
Întrebarea lui presupunea încă una pe care el aştepta cu nerăbdare să o pună.
Întocmai.
Înţeleg, încercă el să îşi înţeleagă simţurile.
Dar nu numai, continuă ea.
Şi ca altceva?
Intuise bine. Întrebarea lui precedentă lăsase urme interogative în spaţiul creat de ea.
Da.
Aş vrea să îmi spui şi ca ce altceva, o rugă el şi ea părea se să conformeze rugăminţii lui.
Îţi pot spune dacă ţii neapărat să ştii, încuviinţă ea.
Ţin.
Fie.
Mulţumesc că îmi dai posibilitatea să cad cel puţin în simţuri şi să şi rămân momentan în ele.
Cu mare plăcere, îi zâmbi ea mulţumindu-i din zâmbetul pe care i-l zâmbi.
Deci?
El părea mai nerăbdător ca de obicei, iar simţurile sale păreau să se fi ascuţit în nerăbdare de când, probabil niciodată, nu îi mai înlocuiseră memoria.
Te-ai aşezat în exact acelaşi loc pe bancă ca şi înainte. E ca şi cum nu ai uitat nimic, cu toate că tu susţii contrariul. Dacă amnezia, în general, e doar o farsă, ţinerea de minte nu poate fi niciodată reală. Şi, dacă s-ar putea aşa ceva, totul ar fi extrem de grav şi tulburător fiindcă nu ai mai putea avea încredere în nimic şi tot ce ai face zilnic ai crede că e doar un vis pe care îl poţi modifica după bunul plac, reflectă ea asupra condiţiei lui.
El ascultă cu atenţie şi nu îi venea să creadă cât de superficială, şi totuşi cât de adâncă, îi era amnezia.
Insinuezi că tot ce ni se întâmplă în acest moment se petrece numai în visul meu despre noi şi că de aceea nu e real fiindcă nu îmi aduc aminte exact aceleaşi lucruri pe care le-am mai făcut şi continui să le fac, cu excepţia notabilă că, de această dată, nu le fac din amintire, ca înainte, ci aparent instinctiv?
Ea îi ascultă cu multă luare aminte întrebarea cam lungă şi îi spuse că nu ar şti cum să îi răspundă pe măsură, aşa că mai bine se abţine de la orice fel de răspuns, exceptând cele referitoare la masa de seară.
În afară de simţurile lui extrem de mnemotehnice şi de zâmbetele ei asemănătoare, cina nu părea să decurgă foarte bine. El uitase complet cum să o ia, iar ea nu mai părea să aibă răbdare cu el. Cina se răcise pe masă între mâinile lui întinse între palme şi degete. Dintr-o dată, îşi pierduse pofta de mâncare şi se întreba în el dacă nu e din cauza simţurilor sale ce îşi aduseră brusc aminte că se află într-o minte amnezică, dar trupul său indezirabil şi chiar dezirabil câteodată le contrazise, dându-i într-un fel lui dreptate, când le spuse că ele se întind şi dincolo de mintea lui amnezică şi că poate de aceea şi ţin minte, fără şi el să îşi poată aminti, tot ce el făcuse înainte, şi mai mult ca sigur de aceea lui nici nu îi mai era foame fiindcă ele îşi amintiră că el nu ar putea niciodată să mănânce fără să îşi ştie cina pe de rost.
(va urma)