Retronext

de Lucian-Vasile Szabo

Vii dinspre catedrală, treci de crucea frântă, o ţii înainte pe lângă tisele imense tunse sferic, depăşeşti fântâna ornamentată cu peşti din ciment, laşi în urmă ceasul şi o coteşti la stânga. Lângă uşa impozantă ce asigură accesul în rectoratul universităţii de ştiinţe tehnice se găşeşte una mai modestă, mai scundă decât cealaltă, dar tot mare. Are vopseaua verzuie scorojită un pic. Acolo se află muzeul particular al curiozităţilor. Sigur, aş putea să vă dau şi alte repere, să vă îndrum de la o staţie de firobuz sau tramvai. Prefer varianta cu venirea pe corso. Zona este animată la orice oră a zilei şi, adesea, chiar până târziu în noapte, de parcă timişorenii nu ar avea somn ori nu ar avea nimic de lucru. Nu contează orele de după miezul nopţii şi până când încep să circule firobuzele, căci atunci muzeul curiozităţilor nu este deschis. Uneori, doar în cazuri excepţionale, poate fi vizitat până noaptea, însă doar pentru cei cu aprobări speciale, curioşi ce nu au timp şi părăsesc oraşul repede.
Spuneam, deci, că ziua piaţa cu pricina este foarte agitată. Chiar dacă unii oameni trec agale ori doar cască gura, căci ai ce vedea, se întâmplă ca porumbeii să planeze în rotocoale, încât le simţi teama. Sau doar sentimentul de prevedere. Ciugulesc de pe jos, ca să se înalţe brusc, speriaţi de ceva invizibil, irelevant pentru trecătorii ce rămân miraţi, după ce au tresărit un pic. Ştiu, ştiu, ce legătură au porumbeii cu muzeul curiozităţilor? vă întrebaţi. Poate că nu au, poate că au, căci ei locuiesc, mulţi, chiar sub şarpanta acoperişului de la muzeul ororilor, bucata ce-i revine din clădire, căci acolo sunt mai mulţi locatari şi câteva instituţii. Deosebirea este că partea lui de acoperiş, a muzeului plin de stranietăţi, nu este reparată de mult timp. Nu că primăria nu ar avea bani. Mai degrabă a uitat de locul acesta. Şi porumbeii şi-au făcut acolo cuiburi cu duiumul.
Vorbeam despre calea de a ajunge la muzeul groazei chiar pe corso. E bună. Cea mai bună Nu ai cum să te rătăceşti. Puţină lume intră aici, chiar şi în timpul zilei. Chiar şi seara. Nici copii cu şcoala nu vin. Ei nu mai sunt duşi nici la cel de istorie, aflat peste drum. Peste piaţă, de fapt. A fost închis, iar spaţiul pietonal a fost extins, deci se trece uşor de la un muzeu la altul. Custode este un domn între două vârste, peste patruzeci de ani. Nu pare curios de exponate. Stă mai mult în cămăruţa cu pereţi de sticlă unde-şi are biroul. Dar de oaspeţi are grijă. Îi conduce peste tot, le arată chiar şi cele mai intime detalii. Însă de la distanţă. Nu pune mâna şi nu lasă nici pe alţii să atingă ceva. La întrebări răspunde evaziv, cu „să vedem…”, „scrie totul acolo”, „să mă uit în computer”.
Cu asta se ocupă custodele. În fapt, e mai mult şi mai puţin de atât. E muzeograf, şef, supraveghetor, responsabil cu becurile, cu prizele şi om de serviciu. Dar cel mai mult îi place să stea în biroul lui, la calculatorul lui, rulând aceleaşi programe, aceleaşi imagini. Cele cu muzeul unde-şi face veacul. Pare construit de el pe calculator, cu softuri prăduite din mediul electronic.
Pune un picior de broască ţestoasă la o meduză ucigaşă şi piciorul se mişca. Pune o coadă de mâţă la un salcâm şi rămâne la fel de înţepător, dar mai agresiv. Parcă sare de la locul lui din muzeu. La un motor de motoretă a pus miceliu de ciupercă de bălegar şi a făcut o minitiribombă. Dar asta nu e tot. Tiribomba aceea micuţă, acel braţ de luna park se tot învârte şi nimănui nu-i pasă de acest perpetuum mobile. Se învărte şi se învârte.
Spuneam că părea că el le face pe calculator. E vorba de acele neverosimile exponate din muzeul aiurelilor spăimoase. Poate că le face designul, poate le desenează, le cuplează şi le îmbucă cu creionul, cu mausul şi cu tastatura. Dar nu le face el. Sunt opera unui tânăr blond cânepiu, cu laţe simpatice, lăsate să-i curgă peste urechile-i clăpăuge. Însă este un tânăr drăguţ, căci are lângă el o domnişoară tânără, foarte tânără, maximum 18 ani, cu picioare deosebit de lungi. Şi acesta stă majoritatea timpului în faţa unui computer. Şi el leagă magnolia de cartea de bucate. Le altoieşte din joacă şi le plantează în ghivece enorme. O plantă delicată a izvorât din încrucişare, înflorind de trei ori pe an, prima dată în 31 martie, apoi în 24 iunie, iar ultima dată în 30 noiembrie, de Sfântul Andrei. Florile sunt deosebite. Chiar dacă trunchiul se contorsionează ca o frază din William Butler Yeats, însemnat cu margini de scoarţă, ca nişte paragrafe mai greu de descifrat, florile reprezintă însă ceva demn de interes, fiind mai mult decât o curiozitate.
Se deschid întotdeauna enorme, cu petale de o jumătate de metru. Pe ele poţi citi operele unor mari scriitori. Sunt acolo cele mai interesante scrieri ale lui Poe, Cehov, Bierce, Borges, Suskin, Mann (Thomas!), Hawthorne, Caragiale, Yeats, Buzzati, Cela, Bulgakov, Defoe sau Makine. Sunt petale formate efectiv din litere. Pare că abia se ţin între ele, dar se ţin. Planta aceasta a fost cultivată iniţial afară, în spaţiul dintre muzeul de istorie şi şirul de clădiri ce mărginesc piaţa. Tânărul frumos şi lăţos a coborât odată impacientat că nu-i mai vine prietena. Voia să o roage să-i facă un ceai. A stat câteva clipe în uşa bucătăriei, curată ca un salon de boli infecţioase. Apoi a plecat să-şi caute blonda. Nu a apucat să o ia la rost, căci se certa ea cu cineva. Un domn brunet şi murdar voia să taie cu o motocoasă magnolia din fraze celebre. Atunci s-au decis să o ducă peste drum (peste piaţă, dar aşa vine vorba!)
Custodele a bătut din gene, încercând să articuleze cuvintele. Nu putea să le rostească, ci tot arăta cu degetul către propriul computer plasat în cămăruţa de sticlă.
–Domnule, o iei? a făcut tânărul cu pletele zburlite. Hai, că am treabă. E gratis!
–Am şi eu una, a apucat muzeograful să îngaime. Chiar aici.
–Ce vorbeşti? a bâiguit tânărul. Unde?
–Chiar aici, a făcut funcţionarul. În computer. Şi i-a arătat-o. Era acolo, exact cu şi-o imaginase celălalt.
–Să fii sănătos! Dar asta e reală, a replicat celălalt înainte de a pleca. Şi eu am făcut-o.
De atunci, custodele a ştiut că mai este cineva care face asemenea exponate curioase, unele chiar lugubre. Nu-i păsa. Manevra mereu tastatura şi mausul. Îşi intalase şi un ecran cu senzori, digital, dar prefera tot vechiul sistem de lucru. Imagina, imagina şi-şi închipuia cum lăţosul face la fel, iar apoi, cam la două-trei luni, o altă năzbâtie apărea la uşa muzeului. A fost mai greu când a înfipt în calota craniană a unui crocodil o giruietă, una dintre moriştile acelea de vânt haioase ce se găsesc pe case. Mai mult îşi făcea griji pentru faptul că nu avea unde să pună crocodilul. I-a pregătit locul în cada din vechea baie. Şi a venit. Când deschide gura, giruieta se învârte ca apucată.
Deci, vii dinspre catedrală, treci de blocul cu vedere în piaţă, blocul acela în care locuia pe vremuri Daniel Vighi, acela ce dă spre marginea verde pe unde, pe vremuri, trecea tramvaiul. Ajungi la fântâna cu peşti de beton, aceia ce scuipă jeturi de apă de primăvara până toamna. Aici, poţi să o ţii înainte, către ceas, prin faţa florăriei. Dar poţi şi să o faci deja la stânga şi să merg către muzeu trecând prin faţa librăriei. Mai ai ocazia să vii şi pe aleile încadrate cu flori, trandafiri mai ales, şi cu arbuşti mereu verzi. Dai direct în ceasul electric cel urât. Poţi să alegi. Oricum, tot la stânga trebuie să o coteşti, ca să ajungi în faţa uşii de la muzeu, cea cu vopseaua kaki uşor scorojită. E bine să fii atent la ea, căci nu are niciun sens să întrebi la cealaltă uşă, cea grandioasă, a rectoratului universităţii de ştiinţe tehnice. De obicei, acolo îşi face veacul un agent al unei firme de pază. Poate fi o doamnă grăsulie, cu uniforma gri plesnindu-i pe buci. Te repede la o astfel de întrebare şi te pofteşte afară. Poate fi şi un bărbat, un agent uscăţiv, cu unifoma-i fluturând pe picioarele şi braţele-i descărnate. Acesta ridică tâmp din umeri şi nu îngaimă nimic. Îţi spune doar că au mai întrebat şi alţii.
Este important să reţii că este vorba de uşa aceea. Una greu de sesizat. Lângă ea se găseşte, deasupra unui stat de om, lateral dreapta, o plăcuţă din bronz cu literele corodate. Pe ea, doar un iniţiat, unul avizat, unul care a mai fost pe acolo, poate citi: RETRONEXT – MUZEUL CURIOZITĂŢILOR. E greu de citit. Mai mult se ghiceşte mesajul. Plăcuţa cu totul este greu sesizabilă, părând doar o umilă excrescenţă a zidului gri-pal. Custodele nu şi-a pus niciodată problema de a face locul mai accesibil publicului larg. Două sunt motivele. Primul rezidă din credinţa lui că doar iniţiaţii ar avea voie să pătrundă aici, oameni cu o fină cunoaştere şi o bună cultură ştiinţifică, căci, fără îndoială, susţine el, tot ce se întâmplă acolo are o explicaţie mai mult logică, adică una ştiinţifică. doar că nu întotdeauna conjecturile sunt evidente. Un observator (avizat şi priceput, fireşte!) ar putea susţine că nu este nicio legătură tehnico-ştiinţifică, dar că de aceea acele obiecte-vietăţi sunt atât de deosebite.
Vedeţi însă că mai este un motiv. Însă poate a venit vremea să le mai descoperiţi şi singuri, căci încep să-mi pierd capul de atâtea explicaţii şi controverse. Al doilea motiv a fost formulat plastic de domnul profesor Cornel Ungureanu. Muzeul este în drumul său de la revista Orizont spre casă. Din când în când, cam de două ori pe an, cel târziu, vine să vadă ce a mai apărut nou. Profesorul este pasionat de aceste ciudăţenii. Stă şi le priveşte minute în şir cu un chip impenetrabil, apoi pleacă brusc. Mai demult, domnul Ungureanu a spus că responsabilul de la muzeu nu vrea să facă locul mai accesibil deoarece este preocupat mai mult de ciudăţeniile de pe calculatorul din faţa lui decât de ciudăţeniile din clădire. Se pune că profesorul ar fi sesizat şi faptul că acel crocodil cu giruietă era să moară de foame şi că la magnolia cu petale din operele complete ale unor mari scriitori abia se mai putea descifra mesajul. Cred că este doar o răutate la adresa distinsului critic literar.
Problema cu accesul şi-a pus-o şi lăţosul cufundat în lucru pe computer în mansarda lui uscată şi întunecată. Cămăruţele lui sunt plasate chiar sub acoperişul unei vechi clădiri aliniate în piaţă vizavi de cea cu muzeul, cea în care se află şi florăria. Locuinţa este este formată din multe camere lunguieţe, scunde spre exterior şi înalte şi de trei metri în partea opusă. Pereţii şi tavanul au fost căptuşiţi cu vată minerală şi ghips-carton, apoi zugrăviţi în benzi fistichii, în benzi în culori aprinse. Până şi pictorul Andrei Medinski a rămas uimit când a ajuns odată să admire pereţii împestriţaţi cu atâta fantezie. Atent la culorile lui, buclatul cel tânăr gândea, căci nu se putea concentra cu ochii în ecranul plat al monitorului.
Fusese să ducă la muzeu o altă invenţie fără nume, dar care putea fi descrisă drept cizmele de cauciuc stroboscopice. La fel de bine puteau fi numite cizmele de cauciuc ce dansează step sau chiar cizmele stroboscopice pentru step. Ar fi cazul deci să vă mai puneţi la punct cultura generală ori să vizitaţi muzeul cu pricina, că multe explicaţii trebuie să vă mai dau! Deci, s-a dus lăţea cu cizmele. Le-a pus în mijlocul muzeului şi a aşteptat să vină custodele. A venit greu, căci era preocupat să proiecteze pe computerul lui sticla de perfuzie fără sens şi ieşire. Dar a venit. Obiectul fără nume arăta ca o instalaţie simplă. Nişte sârme colorate, ca o plasă fină, se ridicau din marginile încălţărilor şi urcau către ceea ce părea a fi un tors. De bărbat, căci friabilul aranjament se pierdea de tot de la buric în sus, lăsând totuşi să se întrevadă forma, sesizabilă clar, a unui penis străjuit de testicule.
Au pornit cizmele de cauciuc să emită jeturi de lumini, parcă ar fi fost o armă automată trăgând în negura nopţii după stafii speriate, ascunse după zidurile groase şi zgrunţuroase ale clădirilor seculare din piaţă. Dansau cizmele acelea un step atât de legat şi de dens că şi Astaire, Fred Astaire, ar fi fost invidios. Toc-toc, poc-poc, bum-bum, tip-tip făceau ciubotele stroboscopice pe mozaicul stacojiu îmbinat cu verzuliu. Sigur fuseră purtate de un muncitor cu drag de muncă şi implicat, ferm şi harnic, căci aveau un singur defect: puţeau de nu te puteai apropia la mai mult de trei metri de ele că picai efectiv din picioare. Doamnele mai sensibile leşinau direct de la uşă! Merita văzut însă spectacolul…
Lăţosul nostru cârlionţat şi blonduliu a luat-o repede către ieşire, căci era asaltat de idei. Nici nu vă puteţi închipui cât de asaltat era. Îi vuia capul, i se învârteau creierii mai ceva decât lumina aia de pe cizmele de cauciuc şi-i bâţâiau în cutia craniană debordând de imaginaţie, acea imaginaţie ce scurt-circuita neuronii şi făcea praf sinapsele! Noroc cu neuronii-oglindă, cei descoperiţi de americani prin 2005-2010, că înmagazinaseră ei toate formele, toate ideile, curbele şi fineţurile. Nu-l mai lăsau pe tinerel să respire, ci-l făceau să dea buzna pe uşa maronie, să năvălească în piaţă, chiar la intrarea în pasaj, acolo unde primarul Gheorghe Ciuhandu promisese să pună staţia de metrou centrală a Timişoarei.
Şi a dat lăţosul peste un grup de oameni, chiar dacă erau japonezi, sau chinezi, sau vietnamezi, căci nu pot eu să vă spun ce erau, că nu-i ştiu pe îndelete. Şi ia mai documentaţi-vă şi voi, căci sunteţi oameni în toată firea, puteţi să mai puneţi mâna pe o carte ori chiar puteţi merge la muzeu, căci exact despre el vorbeam. Deci bucălatul nostru s-a ciocnit de o asiatică, bineînţeles că avea aparatul foto, dar nu la gât, ci pe mână, nu puteam rata, nu, un astfel de loc comun, un topos al perindărilor turistice de la Timişoara la Veneţia, via Tbilisi, căci aşa e frumos. Tânăra cu pricina nu s-a supărat, ci l-a întrebat frontal:
–Unde este Muzeul invenţiilor fără nume, sir?
Tocmai voia să o bage-n mă-sa, însă partea cu „sir” l-a uns la inimă, blocându-i şi neuronii-oglindă, căci tare-i sunase bine vocabula. Se gândea să o ducă să-i arate şi mansarda lui lungă şi fistichie, însă nu dorea să-şi supere fata, mâţa aceea cu picioare lungi şi cu ţâţe mari.
–Păi, e chiar aici. Puteţi intra fără grijă. Nici nu e taxă. Chiar acum a venit un exponat de calibru.
Atunci s-a gândit că este nevoie de o mai bună expunere a intrării în muzeu, ca doritorii să ajungă mai uşor. Se gândea chiar la o firmă mare, una extrem de vie, luminată poate chiar cu cizmele stroboscopice pentru step. Ar fi dat bine. Poate ar trebui vândute şi bilete, sigur lumea s-ar înghesui. Căci erau, cum am mai spus, destui timişoreni care habar nu aveau de muzeul curiozităţilor. Se gândea să-i facă propunerea lui Marcel Tolcea, mai marele peste muzeele din oraş, să treacă, deci, peste custodele ciufut. Avea el unele îndoieli că Marcel Tolcea ar fi fost de acord cu toate propunerile, însă merita să încerce.
Îşi trăsese lăţea ăsta o masă scundă chiar chiar în faţa geamului rotund şi mare, cred că avea diametrul de un metru, iar dacă nu mă credeţi nu aveţi decât să urcaţi şi să măsuraţi! Fereastra dădea chiar în piaţă, iar tânărul stătea într-un fotoliu la fel de scund, mai degrabă o copaie, cum erau cele din lemn pe vremuri. O căptuşise cu blănuri, cea mai fină era cea de la nurco-cămila pe care nu mai apucase să o livreze muzeului. Belise animalul sperios şi de speriat chiar în spatele clădirii, aproape de muzeul de istorie. Lucrase repede, cu un cuţit ascuţit pe piatră, aşa cum văzuse într-un film antic, din cele cu Florin Piersic. Poliţiştii comunitari, ageri şi sobri, apăruseră pe când el lăsa uşa să i se închidă în spate. Întinsese pielea în pod, la aer, şi o frecase cu sare grunjoasă. Puţea îngrozitor, drept pentru care o stropea cu parfum din flori de apă şi o dă dea cu spray de muşte şi de molii.
Când s-a uscat, cam după două luni, a pus-o într-o vană de plastic, cumpărată de la un butic. A ţinut-o în apă cu sare şi ulei de măsline o săptămână. A clătit-o, după care a pus-o cu apă curată, apă minerală de la Buziaş, şi a adăugat rosmarin, mentă sălbatică şi ouă de prepeliţă, vreo zece. A ieşit curată când s-a uscat, întinsă pe beţe sub acoperişul încins. A înghesuit-o, greu, în maşina de spălat şi a pornit doar programul de clătire. De mai multe ori. A ieşit moale şi pufoasă, numai bună să-ţi pui fundul în ea! A devenit piesa de mobilier preferată. Pe ea, desigur, făcea dragoste cu prietena-i înaltă şi năsoasă. Apoi şi-o punea sub fund în troaca ţinută pe post de scaun.
Deci, în faţa ferestrei rotunde stătea adesea, mai ales noaptea, şi inventa lucruri ciudate. Aşa făcuse şi cu sticla perfuziei fără ieşire şi fără sens. De fapt, era un paralelipided lung de 50 de centimetri şi lat de vreo 20. Nu avea nicio ieşire, nicio intrare. Plecau de la ea două furtunaşe, unul într-un capăt, altul în celălalt. Şi ajutau. Cu perfuzia aceasta a fost o problemă. Poate că a şi rămas. Şi-o disputau custodele, pe al cărui ecran de computer o văzuse, şi lăţosul, care se prezentase cu ea în mână la muzeu, după vreo două săptămâni. Fiecare avea argumentele sale. Pletosul zburlit îl avea chiar pe acela că prietena lui era martoră, un martor tenace şi priceput, căci tocmai îi făcea un sex oral de zile mari. Plăcerea a izbucnit imaginativ, de nestăvilit, făcându-l să prindă esenţa sticlei de perfuzie perfect închisă. E un nume convenţional, ca să nu rămână fără niciunul, iar dacă nu vă place nu aveţi să găsiţi un altul care vă convine.
Un nume pe măsura voastră puteţi găsi şi pentru muzeu, şi pentru exponate. Doar pe crocodilul cu giruetă să nu-l numiţi altfel, că acesta îmi place mie foarte mult. Dacă vreţi. Deci, extazul i s-a consumat bucălatului ciufulit în inspiraţia perfuziei paralelipipedice. A fost poate prea intens, violent, de-a dreptul, ori poate nu a fost atât de adânc cel al domnişoarei sugace, căci atunci când au mers să ducă invenţia, numită convenţional perfuzie, au avut o mare surpriză: în muzeu mai era una!
–Dă-l în mă-sa, nu merită atenţie, a spus fata despre custode, care doar stătea cu braţele încrucişate şi zâmbea uşor-tăios. Îi spargem noi faţa cu altceva.
Şi aşa şi a fost, căci, nu repede, dar lucrând concentrat şi visând frumos, băiatul slăbănog a conceput tabloul vivace de petreceri deocheate. Îl numim convenţional aşa, ca să ne facem o minimă imagine. De fapt, secretul orgiastic nici nu a fost descoperit decât mai târziu. Dar să nu anticipăm, cu se spune atât de exact din punct de vedere filosofic, într-o perfectă paradigmă a corectitudinii. În seara cu pricina, pricina cu sticla inutilă a perfuziei, lăţea al nostru dăduse o tură prin piaţă, speriase porumbeii agitându-şi braţele frenetic. Până să vină apreciaţii noştri poliţişti comunitari a mai apucat să doboare, cu două lovituri de picior (de karate!) automatul de unde se putea cumpăra grâu pentru păsări.
Nu intervenise nimeni, căci îl credeau probabil scăpat de la balamuc. Sau măcar un tânăr destoinic ce abia urma să facă fala unei astfel de instituţii.
–Domnule, îndrăznise doar Dorel Andraş, şef de acoperitori de zonă, aflat în trecere cu soţia, vă rog să nu speriaţi copiii!
Acum, micuţii plângeau după porumbeii zburătăciţi şi înficoşaţi. A luat-o şi el din loc, repede, deşi poliţiştii comunitari se apropiau agale, dar vigilenţi. S-a pierdut în mulţime, apoi a intrat în librărie şi a răsfoit volume preţ de o jumătate de ceas. Oamenii legii s-au sfiit să-l caute acolo, gândindu-se că un tânăr studios nu dă din mâini şi din picioare în buricul târgului! Vedeţi însă că nu e chiar aşa. A ieşit şi a luat-o spre casă, fiind nevoit să treacă pe la porumbei. Reveniseră şi ciuguleau foarte serioşi resturile de mâncare aruncate de te miri cine. Pentru câteva clipe, tânărul a privit prin sticla ferestrei restaurantului pentru copii, adolescenţi şi pierde vară. Astfel i-a venit ideea unui automat pentru distracţii. Un fel de clown mecanico-viu, care fluieră, cântă, împrăştie confetti şi dă savoare tortului. Când şi-a lipit nasul de geam (vorba vine, că era plexiglas!), ideea era gata. Nu un automat avea să facă, ci un tablou, unul plin de surprize. Să se însufleţească la petreceri, să-şi scoată mâinile şi capul din pânză şi culoare pentru a putea face animaţie. Adică să aplaude, să arunce orez la nunţi şi bănuţi la înmormântare, să stropească fetele de Paşte, să-şi dea ochii peste cap, să roşească şi să mănânce seminţe.
Înapoi în mansardă. Înapoi în troaca aoperită cu blana de nurco-cămilă. Înapoi după fereastră, privind adânc în noapte la trecătorii mulţi, apoi tot mai rari, până la rătăciţii de după miezul nopţii. Şi s-a pus o ninsoare ca în iernile copilăriei (nu-i aşa?!), una ce făcea în ciudă efectului de seră şi încălzirii globale. Ideea venea şi nu venea, se aşeza, dar nu stătea, se tot întorcea, însă se tot încolăcea şi nu ajungea la niciun rezultat. Acum chiar dacă veneai dinspre catedrală, pe calea cea dreptă, nu aveai nicio şansă să dai de muzeu. Nu se zărea nimeni şi nimic. Doar câte o fulguială de lumină în nisoarea îndrăcită în miez de noapte. Câte o pală de la librărie, câte una de la restaurante, câte una de la farmacie. Şi, totuşi, era cineva! Nu duhul iernii şi al vijeliei, ci poliţiştii comunitari aflaţi la datorie!
Două zile nu a ieşit din casă decât să respire aer curat preţ de câteva minute aproape de muzeul de istorie, prăbuşit în nămeţi. Chiar şi mirosul benzinei arse, de la maşinile ce se chinuiau să o ia din loc, i se părea ceva ca o tutră dulce lângă un pahar cu lichior de ouă!
Nici de mâncare nu-şi luaseră. Căci făcea fata nişte clătite teribile, pe care le umpleau cu brânză dulce, cu telemea, cu stafide, cu gem de măceşe sau magiun, ori cu bucăţele de carne fiartă, acoperite cu sos de mărar. Şi era bine. Când s-a mai muiat vremea, a dus tabloul petrecăreţ la o galerie de artă din oraş, galerie deţinută de o prietenă a prietenei, tot una uscăţivă, dar mai scundă. Pocinogul s-a petrecut chiar la vernisaj. Vorbise patroana şi tocmai îi dăduse cuvântul distinsului critic de artă Janos Szekernes. Abia a apucat să spună câteva cuvinte distinsul om de cultură când tabloul s-a însufleţit şi, pur şi simplu, şi-a întins braţele şi, din spate, i-a prins gazdei sânii în palme! Să vezi chiote şi spaime! Unii chiar au crezut că face parte din regie, să fie vernisajul mai cu clenci.
A dus apoi tabloul la muzeul invenţiilor fără nume, căci şefa galeriei nu a mai vrut să-l ţină. Nu-i vorbă, că aducea mulţi curioşi şi destui cumpărători, unii amatori de artă, alţii nu. Veneau multe doamne mai în vârstă. Prinseseră gust să admire exponatele minute-n şir, pătrunse de un atât de adânc sentiment estetic şi de o trăire atât de profundă a artei că nu le mai puteai mişca de acolo. Se dădeau ele, încet-încet, înapoi, doar-doar le-o prinde tabloul şugubăţ de sâni. Doar că acesta devenise cam obraznic, le plasa câte un picior în fund, necăjit probabil că-i astupau raza vizuală. A ajuns, deci, cu obrăznicătura la muzeu. Custodele, îndatoritor, i-a făcut un loc pe peretele opus ferestrei, ca domnul pictat şi nărăvaş să poată admira în voie, zi de zi, noapte de noapte, mormanele de resturi şi lăzi aruncate ala-ndala într-o curte interioară de angajaţii unui restaurant de superlux, cu vedere către marele bulevard.
Atunci a dat lăţosul cu ochii de un exponat curios. Era un copil pus într-un borcan din acela mare, la conservat.
–De unde îl aveţi? l-a luat la rost pe custode. Nu eu vi l-am adus.
–Oo, a făcut muzeograful zâmbind încântat. Nu te speria. Nu eu l-am produs.
–Atunci de unde până unde?
–E o moştenire. E aici de la deschidere. Doar că acum l-am pus mai la vedere. Are ceva curios foetusul acesta.
–Ce poate fi curios la un avorton pus în formol?
–Ai să vezi, dacă ai răbdare!
Nu a avut. A predat tabloul agitat. Repede, ocupantul lui a întins braţele şi a împins băieţelul din conservă câţiva centimetri mai la dreapta, ca să poată vedea mai bine pe fereastră. Cei doi erau atenţi.
–Hâc, s-a auzit în tăcerea mucegăită a încăperii.
–Ce dracu’, a făcut lăţosul.
S-a dumirit repede, când a văzut băieţelul dându-i cu tifla celui din tablou. Mai să se încaiere, doar că nu ajungeau unul la altul.
–Hâc! s-a auzit din nou.
–Băi, nene, dar ăsta e beat! a făcut tânărul cu părul cârlionţat şi cam unsuros. Sau ai făcut dumneata vreo şmecherie, ca să nu-ţi mai aduc alte invenţii… Crezi că mă sperii?
–Poate e troscănit de la alcoolul în care este băgat! Râdea custodele, dar nu-l speria. Că trebuie să pun de completare în fiecare lună. Vodcă Spirit îi dau, săracul.
–Da de ce dracu’ îl ţineţi aici? Ce e aşa special la el, a continuat cel tânăr. Că nu văd să aibă vreun rost.
–Face balet.
–Poftim?
–Face balet în borcanul ăla, a continuat custodele. Şi era tare serios când o spunea. Face balet când vine câte un mahăr din ăştia mai mari. Un prefect ori chiar vreun rege…
Lătosul a plecat neîncrezător. Era aproape de uşă când custodele l-a rugat să se uite la elefo-tramvaiul din Piaţa Libertăţii.
–Se întâmplă ceva acolo, spusese. Te rog să te uiţi. Rugămintea venise pe neaşteptate. Îi făcea plăcere. Şi-l făcea să-şi dea seama că este ceva grav acolo. Elefănţelul priponit în tramvai nu mai vrea să mănânce. Dă tot timpul să vomite.
–Ei, o fi înghiţit vreun poliţist comunitar.
–Adică? făcuse muzeograful nedumerit. Ce poliţist?
–Păi nu ştii?
–Ce să ştiu?
–Comunitarii ăştia îşi fac veacul pe acolo, a răspuns bucălatul. Mai ales noaptea şi când e frig. Se trag în elefanto-tramvai la scuteală.
–Măi, ai dracului!
A plecat tânărul. Pe când da să închidă uşa a auzit sughiţul prelung al foetusului din borcan. Părea batjocoritor.
Ce anume? Să vă spun clar dacă îşi bătea joc sau nu? Păi de unde să ştiu eu, fraţilor? Ia, încercaţi să mai vedeţi şi singuri. Repet: faceţi o vizită la muzeul acesta al invenţiilor fără nume şi fără rost. O să vă prindă bine! Hai să nu ne mai lungim cu vorba, că eu chiar am de lucru. Dacă mergeţi la muzeu, după ce examinaţi exponatele, aveţi grijă să nu vă scape şarpele umbrelă, ce se disimulează atât de bine după plasa de sârmă, cu ochiuri dese, din baie. Da, chiar deasupra crocodilului cu sfârlează. Dacă eşti prost te întrebi: ce dracu’ înseamnă o umbrelă închisă într-o cuşcă, chiar dacă are mânerul aşa gros şi îmbrăcat în piele de reptilă!? Nu înseamnă nimic, că e şarpele disimulat. Nu prea pot da multe amănunte, că nu ştiu nici eu. Pe toate le ştie lăţosul ăsta de care am vorbit. Poate sunt şi eu o invenţie de-a lui, să zicem vocea fără minte şi fără trup. Se potriveşte? Sigur că se potriveşte! Dar de ce zâmbiţi? Credeţi că voi sunteţi mai deştepţi, chiar dacă aveţi trup? Sunteţi siguri că nu sunteţi şi voi o proiecţie a domnului slinos şi cârlionţat, ăsta slăbuţu’, ce stă mai tot timpul în faţa computerului, chiar şi când face amor, ăsta ce imaginează tot felul de ciudăţenii şi le duce apoi la muzeu? Sunteţi siguri, vă întreb, că nu sunteţi doar nişte desene, nişte desene animate?
De la muzeu, pletosul a trecut prin faţa operei şi s-a înscris în circulaţie pe strada Alba Iulia. Nu era mai nimeni, doar noianele de zăpadă. Se făcuseră cărări prin ele, căci salubritatea lăsa de dorit. Se pornise şi o moimă, o lapoviţă din aia cu multă zăpadă din aceea fleşcăită, ce cădea mai mult în suluri, în caiere, îmi şopteşte o voce venită parcă din neant, probabil tot una inventată, una ca şi mine, fără minte şi fără trup. Nu ştiţi ce-i caierul? Nici eu… Mergea lăţea şi se gândea că i-ar fi prins bine şarpele-umbrelă, doar că muşcă al dracului, când nici nu te aştepţi. L-ar fi ţinut bine de gât, căci spiţele umbrelei îi ies din gât, deci nu ar fi avut cum să se dea la el, decât printr-o şmecherie, că îl făcuse şmecher… dar cum să ţii umbrela de spiţe? mai ale că nici nu o luase cu el, deci nu avea decât să înainteze vânjos prin ciorofleaca din cer şi de pe pământ.
În Piaţa libertăţii, ce să vadă: elefa-tramvaiul sau tram-efantul, cum vă place să spuneţi, azvârlea din roţi şi tampoane ca un cal turbat. Sărea pe şinele alea de rezervă unde fusese parcat, revenea cu zgomote şi zdruncinături la loc, mai aproape sau mai departe. Fleoşcăia zăpada murdară şi proiecta stropii la câţiva metri, murdărind curioşii gură cască, ca să nu mai spun de poliţiştii comunitari angajaţi în misiunea dificilă de a păstra liniştea şi ordinea, deci de a stăpâni jivina. Aruncau peste ea laţuri de frânghie şi trăgeau de ele, dar elefa-tramvaiul sărea de roţi în sus, fornăia prin tampoane şi scotea aburi pe geamuri, iar poliţiştii zburau cu cracii-n sus în zăpadă. Grea misiune! Ce spuneţi, că e prea gogonată? De unde ştiţi? Aţi fost acolo? Hei, am eu ac de cojocul vostru, fantome debile şi nerecunoscătoare! Nu înţelegeţi că şi voi sunteţi doar biete carapace spirituale inventate de pletosul ăsta al nostru. Dar goale, carapacele astea… poate că şi inventatorul ăsta, proiectantul ăsta ce ne tot mână-n luptă este şi el creaţia altuia, mai ştii?!
Tânărul s-a apropiat.
–Lăsaţi-l puţin, le-a spus comunitarilor. Poate mă înţeleg cu el.
L-a mângâiat uşor pe tampoane. Nu dădea semna că s-ar linişti, dar nu se arăta agresiv la adresa noului venit.
–Ce-i? a făcut agentul şef adjunct, conducătorul forţelor de ordine. Ce dracu’ a păţit?
–Pare că amâncat ceva ce nu i-a priit… Ce i-aţi dat?
–Nu i-am dat nimic, însă l-a mâncat pe un coleg de-al nostru! Numai căciula i-a rămas…
–E posibil. Dar să facă indigestie de la el? Chiar aşa rău era?
–Domnu’, cine-i fi dumneata, nu e cazul să faci mişto! Ia, întinde-o de aici! La treabă, le-a spus ortacilor cu frânghii.
A reînceput canonada. Poliţiştii aruncau laţurile, tram-efantul sărea de fund în sus, apoi de bot şi rupea totul. Oamenii legii aterizau în zăpada murdară. Lăţea tot a privit de mai departe, până elefo-amvaiul a ajuns pe şinele din apropiere, lovind o altă garnitură ce aştepta în linişte să se termine rodeoul din piaţă. A pus mâna pe telefon.
–Eu sunt. Eşti în faţa computerului? Bine, deschide-l la tramvaiul-elefăntos. Dă-i căutare în el. Cum? Da, vreau să aflu de ce bâţâie aşa, să văd ce dracu’ i-au dat prăpădiţii ăştia de mâncare. Da, da. Ştiu că a halit un poliţist comunitar… I se văd pistolul şi centura? Emblema? Ce emblemă? A, de comunitar. Poate de la ficat? Avea ficatul copt de la alcool? Roşu-cărămiziu? Fă analiza. Aştept. Da, aştept la telefon. După un timp. Ceva iute? Eşti sigură? Bine, închid.
S-a apropiat de agentul şef.
–Ce mai vrei, a făcut acesta printre dinţi, după ce-l lăsase să aştepte privind în altă parte.
–A mâncat boia. Omul vostru avea la el o pungă cu boia. Din aia iute. De aceea face aşa tram-efantul.
–Eşti sigur? Nu-ţi baţi joc?
–Sigur, sigur. Nu vă mai chinuiţi…
–Şi ce facem acum?
–Apă. Multă apă. O maşină de pompieri ar fi bună. Să pompăm în el, să-i ia arsura mai repede.
–Şi cu omul nostru?
–Din păcate este pierdut. Probabil, luase boia pentru cârnaţi şi caltaboşi de sărbători. Dumnezeu să-l odihnească!
Au venit pompierii şi i-au băgat monstrului un furtun pe trompă. În câteva minute a golit cisterna. A început apa să curgă prin tavan, prin podea, printre canapele, să ţâşnească şi prin maneta frânei. Greu s-a liniştit jivina! De făcut ce să-i facă, că multe nu ştia mecanico-animalul. Ce s-a întâmplat mai departe? Nu prea am habar… Măi, mai documentaţi-vă şi voi, mai puneţi mâna pe o carte, pe un ziar. Mai daţi o căutare pe net. Cel mai simplu ar fi să daţi o fugă până în Piaţa Libertăţii, că elefo-tramvaiul e tot acolo. Au pus un ţarc în jurul lui, să nu mai mănânce comunitari. Nu, nu se dădea la alte persoane, doar la poliţişti din ăştia. Nu avea nimic cu publicul normal. Dacă ei nu sunt normali? Nu, vroiam să zic de oamenii obişnuiţi, care nu îmbracă haina de oameni ai legii. Cum? Da, da, doar comunitari, că a mai mâncat vreo doi. Până au pus gardul ăla, da. Că uitau, erau din ăia noi, îi răzbea frigul şi urcau în tram-efant. Atunci, hap! nu mai rămânea de el decât chipiul. Mă rog, căciula. Şi paftaua de la centură. Da, da, jivinei nu prea îi plac paftalele. Şi nici căciulile.
Deci, cum vii dinspre Piaţa Timişoara 700 dai cu nasul chiar în monstrul acesta. Au vrut să-l ducă la muzeul invenţiilor fără nume şi fără rost, însă nu a încăput acolo. Aşa au decis cei din conducerea oraşului să-l lase pe locul vechiului vagon de tramvai în care se întrupase. Cine a decis? Consiliul local cred… Nu? Se poate, se poate. Da poate fi o propunere a lui Ciuhandu. Eternul Ciuhandu? Fie şi eternul primar Ciuhandu. Da, elefantul a scăpat de la circ. În oraş a venit circul Trombetta. Dracu’ italieni! Românache de-ai noştri. Au pierdut elefantul. Era pus într-o remorcă tractată. A oprit maşina la semafor. Cam brusc. S-a rupt uşa, a scăpat mastodontul. Când a plecat maşina, a luat-o şi el la dreapta, pe linia de tramvai. L-au speriat nişte elevi de la liceul Lenau. Se pupau pe la poarta aia din dos a spitalului militar. Într-atât s-a speriat matahala că a început să zvârle din picioare şi din trompă, că a şi dat cu un moş într-o Skodă veche ce venea pe interzis. Şi a fugit elefantul până a luat în piept, în trompă şi în penis vagonul ăla vechi.
Lăţosul tocmai consulta o hartă interactivă a oraşului, gândindu-se cum să plaseze în zonă o parcare subterană-aeriană. A văzut scandalul şi l-a şi proiectat pe marele elefant în vagonul ăla vechi. A ieşit teribil. În direcţia dinspre Piaţa Timişoara 700 dă din trompă. În spate, către Continental flutură din tampoane. Cam pute după el. De, animalul, tot animal, chiar şi înfipt în coşmelia aia veche. Problema e că le deranjează pe domnişoarele simandicoase ce merg la şcoala populară de artă.Dar până şi ele au fost de acord că arta cere sacrificii! S-a implicat şi Daniel Vighi. Da, cu Ariergarda. Au prezentat istoria străzii Ungureanu. Au pornit chiar de la monumentul intitulat elefo-amvai. Fără cai. Dar ar fi putut. Chiar a spus Daniel Vighi, cum că circ exista şi pe vremea Mariei Tereza. Şi mare dreptate avea!
Venind, deci, dinspre catedrală, înaintând prin faţa marii librării din centru, devenită acum pe jumătate bancă, trecând de fântâna cu peşti de beton, de tisele sferice, ajungi la gurile fostului pasaj, unde se sapă acum pentru metroul spre Ghiroda, urmând apoi o prelungire spre aeroport. Chiar acolo este intrarea la muzeul ciudăţeniilor. Dacă dai cu ochii de uşa de la intrare a muzeului înseamnă că fix în spate, într-una din construcţiile cu faţa spre piaţă, îşi are sediul celebrul lăţos, campionul proiectelor cu aiureli. Sunt multe. Lumea este plină de ele. Una din ele, un spray agonizant, ca să-i spunem aşa, a funcţionat şi mai devreme, a răspândit gaz în camera în care vă aflaţi şi ascultaţi sau citiţi aceste rânduri. Gazul îşi face efectul. O să leşinaţi, o să daţi pe spate, poate de încântare, căci gazul are darul de a induce stări ilariante.
Iar sus, în cuibul lui, tânărul lăţos tocmai proiectează o bombă de mică intensitate. Are în ea, mai mult de decor decât pentru eficienţă, dinamită şi praf de puşcă. Nu, nu este una de pe vremuri, din războiul de independenţă. Care independenţă? A Statelor Unite ale Americii, desigur. Nu de acolo vin toate? Da, măi, cârcotaşilor, poate fi şi din războiul de independenţă a României. Da, războiul acela dus mai mult de ruşi. De fapt, bombiţa aceea chiar e mică. E una închisă într-un fruct verde de avocado. O tot proiectează, o tot învârte şi iar o răsuceşte. E supărat şi ar vrea să arunce în aer muzeul ororilor. Mai ales ca să-i facă în ciudă custodelui ăluia ipocrit. Abia aşteaptă să-l aibă la mână.
Deci, ajungeţi în faţa acelei librării. Frumos. Librăria din centru, cea cu vitrină mare. Şi sunteţi prinşi ca într-o plasă de reţeaua ţesută de lăţea. Este peste drum. Vă lasă câteva clipe să priviţi în vitrină. El meştereşte la bombiţa lui din avocado. Sunteţi în reţea. Suntem în plasa ţesută de el. Ne proiectează pe calculator. Ne priveşte de sus. Mulţi ne privesc de sus. Dar asta o ştiţi deja. Doar că el o face la modul propriu. Prin fereastra aceea rotundă. Ne vede şi pe ecranul monitorului, prinşi în firele delicate ale reţelei. Ne vede şi suntem mici mogâldeţe prinvind cărţile din vitrină. Proiectează. Ne proiectează. pe noi. Şi viaţa. Domnişoara cea înaltă şi delicată îi face sex oral, iar el lucrează. Ne lucrează. Privim în vitrină. Doar câteva clipe. Şi vedem că au adus Poveste de Crăciun, by Charles Dickens, şi Amarul zilei de mâine, by Tanţa Stolojan. Apărute la Bastion. Editura Bastion.
Dai să te duci către intrarea în muzeul acela stafidit al ororilor energice. Ajungi la vechiul ceas electric. Îl priveşti şi te priveşte. De 20 de ani arată aceeaşi oră. Pe fiecare faţă o altă şi aceeaşi oră. Şi are patru feţe. Vă priviţi faţă-n faţă, ochi în ochi. Degeaba. Nu intri pe uşa scorojită a muzeului, mirat, ori mirată, de eşti fată (iată ce rimă necăutată!), de indicatorul de la intrare. E nou, constaţi. Te surprinde că au pus un indicator. Probabil o idee a bunului nostru primar Gheorghe Ciuhandu. Te surprinde, dar ceva mai puţin, faptul că arată ca o vulvă. Nici mare, nici mică. Ceva cam de o juma’ de metru. Diametru (e ziua când când vine rima, rime de băieţi deştepţi, apar când nici nu te aştepţi!). O vulvă din care tot iese un clitoris vineţiu. Se învârte ca o limbă ce se linge pe buze. Fluieră după babe şi domni în vârstă.
Vulva aceasta funcţionează nu doar ca indicator, ci şi ca încuietoare. Este suficentă o comandă, un cifru de trei cifre, şi clitorisul acela alungit, limba aceea vineţie devine o barieră de netrecut în calea invadatorilor. Se întâmplă foarte rar să încerce cineva să intre în clădire în afara programului. Se întâmplă rar să încerce să intre cineva în incintă şi în orele de program. Dar când cineva devine insistent şi nu respectă indicaţiile sonore, indicatorul-clitoris îl plezneşte peste cap. Scurt: fleoşc! Cel mai des se întâmplă cu rătăciţii. Sunt adolescenţi, foşti copii ai străzii. Acum oameni fără adăpost. Vin şi se fâţâie pe acolo doar ca să stârnească limba aceea. De multe ori scapă de lovitură. Dar şi când îi pocneşte îi dă cu capul de zidurile groase ale clădirii rectoratului de la şcoala de studii tehnice. Dar le place jocul.
Un spasm îl face pe lăţos să tresară. Ejaculeză şi sperma i se împrăştie pe sub masă. Domnişoara a fost dată cu picioarele în sus lângă perete. Îl priveşte nedumerită, căci o împinsese de lângă el cu brutalitate.
–Ce dracu’ ai? întreabă nedumerită, scrâjnind uşor din dinţi.
–Ce dracu’ ai tu! sare el. Nu ţi-am spus să fii mai atentă? vine replica după câteva secunde. În acest timp, stătuse cu mâna stângă strânsă pe mădularul agitat, iar cu dreapta încleştată pe mausul calculatorului.
–Dar tu ai vrut să o facem! continuă fata şi mai nedumerită.
–Amândoi am vrut, dar tu prea brusc ai vrut să termini. Delicat, delicat, aşa cum te-am rugat de atâtea ori!
–Delicat, delicat… M-am săturat de atâta delicat! Parcă ar fi vorba de ceva de pus în ciorbe…Vreau şi eu să am parte de ceva action, nu doar să ţi-o sug ţie!
–E corect ce spui. Dar e bine să discutăm, nu să iei deciziile pe loc şi să le mai şi pui de una singură în aplicare.
–Bine, bine, dar de ce nu te uiţi la mine? insistă fata. Tot cu ochii în rahatul ăla de computer… Pe cine ai mai nenorocit astăzi?
–Vezi că vorbeşte gura fără tine. Înainte ştiai ce să faci cu ea.
–Bine că eşti tu deştept! Nu am de gând să te mai suport! Mai ales când devii mojic…
–Nu asta am vrut! Lucrez la o bombă. Puţin a lipsit să nu o detonez aici în casă. Să murim, dracului, amândoi.
–Muream frumos, nu?
–Îmi place de tine. Parcă eşti căzută-n cap. Tace. Cred că o să duc bombiţa personal, vreau să văd distracţia cu o chii mei, face după un timp. Mergem la noapte. O să vezi ceva frumos…
–Ce frumos? se scutură fata morocănoasă. Mie nu-mi plac bombele.
–Asta o să-ţi placă. Surpriză!
–Nu vreau să fac nimic care să ucidă lumea prin oraş! Parcă văd că vrei să-ţi pui bomba chiar în centrul oraşului… Ai ce ai cu ăia de la muzeul ăla al ciudăţeniilor.
–Da! O să-l dărâm, iar toate exponatele alea or să iasă-n stradă. Să vezi atunci distracţie, când se vor încolona drăciile alea ca la paradă, spune vizibil încântat. Şi se vede că este o încântare autentică, una trăită din plin.
–Eşti sărit, face fata. Nu mai am de gând să stau cu tine. Eşti nebun de-a binelea! Am să o iau din loc…
–Nu cred că o să ajungi departe, a făcut lăţosul rânjind. Faci parte din plan. Eşti o creaţie a mea. Nu ai o viaţă independentă. Acum o să dau un enter pe computer şi nu o să mai ai scăpare.
–Să nu îndrăzneşti! sare fata. Acuş îţi dărâm toată şandramaua. Nu o să te las să-ţi baţi joc de mine şi să faci praf centrul oraşului!
Dă să se întindă peste el şi să prindă mausul. Nu reuşeşte. Se apleacă spre priză, ca să smulgă ştecherul. Pletosul o loveşte cu genunchiul în umăr şi o aruncă grămadă pe podea.
–Sunt cu degetul pe tastă, face sardonic. O pată violetă îi creşte pe faţă, o reflecţie a luminilor ce vin din piaţă, dându-i o înfăţişare lugubră.
–Eşti un… un… descreierat, îi strigă fata. Din glasul ei răzbate o undă de resemnare.
–Singurul lucru la care mă gândesc este dacă să te fac cu barbă sau nu, continuă lăţea. Căci ai să supravieţuieşti exploziei. Dar ai să compui un androgin.
–Poftim? Ce androgin, ce să compun?
Teroarea i se ridică pe chip.
–Tu şi deşteptul de la muzeu. O să vă lipesc unul de altul. Fiecare dintre voi o să fiţi faţa uneia şi aceleaşi persoane. O faţă de femeie: tu; o faţă de bărbat: el.
–Descreieratule, izbucneşte ea, după ce a părut că a rumegat informaţiile câteva clipe. Mai bine mor!
–Mă tem că acest lucru nu este posibil acum, răspunde el cu un calm pietros. Doar ce am să apăs pe enter că şi intri în program. Va fi aşa cum vreau eu…Şezi blândă, că nu mai poţi face nimic.
–Te rog, te rog mult! Nu ştii cât ţin la tine, cât de mult te iubesc?
–Dragostea şi lacrimile nu-şi au loc aici. Intrăm în program. Totul este pus la punct în cele mai mici amănunte.
Apasă tasta şi, câteva clipe, pare să nu se întâmple nimic. Cei doi simt apoi cum un fior le străbate umerii, coboară către abdomen şi apoi le urcă spre inimă. O mână caldă, nevăzută, blândă le prinde inima în palmă. Şi nu-i mai dă drumul.