Poeme

de Leonard Ancuţa

psychocandy

te-am dat cu capul de pereţi tată, am izbit pînă-ţi curgea ceară din nas
dar nu te-ai supărat, aveai o linişte cumplită, ţineai buzele închise
pleoapele odihneau într-un somn de statuie. îmi părea atît de rău că m-am revoltat,
că m-am împotrivit felului tău de a fi – dar erau toţi acei oameni care se distrau şi rîdeau de mine,
erau acele guri din care veninul curgea asemenea vinului la beţie.

un roi imens de corbi înfăşura aerul pe aripi, mă lăsa fără suflare. ştiu,
ai fi împărţit ultima bulă de aer cu mine dar nu puteai deschide gura,
simţeam cum într-un fel anume, din spatele ochilor închişi, mă priveai şi-mi mîngîiai pieptul cu gîndul.
îmi întindeam braţele şi te strîngeam aproape, într-o pătură caldă ce tremura la fiecare pas nesigur.
nu ştiam ce să fac, să te spun mamei că iar dormi, deşi nu-ţi simţeam pe buze vin oţetit uitat prin butoaie,
sau să te ascund, un trofeu numai al meu, de care nu va şti nimeni.

am rămas să dorm cu tine, să te încălzesc din teamă că pleci dacă ţi se face frig
şi toate nopţile nu mi par suficiente pentru asta.
vroiam să-ţi cînt, dar nu m-ai învăţat nici un cîntec, aşa am fredonat în sinea mea, pentru amîndoi,
the luxury of tears
şi am făcut schimb de haine.
îmi pare bine c-ai murit tată, aşa nu vei şti cît de tare am izbit chipul tău de pereţi
sperînd să apară icoane.

mîine voi merge în mijlocul oraşului cu poza ta în piept,
voi urî oamenii pentru tine şi fiecare trecător va rupe o bucată din mine
ca dintr-un afiş de concert cu christian death.

acceleraţie (a speed poem)

lumea ca o chiuvetă uriaşă
în care ne scurgem noi şi cîteva sunete
probabil o echipă de muncitori goi
care lovesc o ţeavă lungă de lumină oţelită
în monitor
ascultăm totul ca pe-o povaţă
durerea intră în piept împreună cu zgomotul
durerea rămîne

suntem goi pe podea cu garourile atîrnînd
ca nişte vene prea lungi
monstruoase

punem schulze şi ne lăsăm inundaţi
e prima dată cînd o facem aşa
şi mi-e teamă
am un sentiment de claustrofonie
sau de ceva care mă priveşte
în ceafă
de urlet sau de bară de metal înfiptă
în piept

eşti mică te cuprind cu mîinile şi aproape că-mi simt
degetele pe omoplaţi
sînt singur în îmbrăţişare

unic locuitor al statelor unite ale sîngelui
deocamdată
respir aerul
parcă ar fi plin de solzi desprinşi de pe aripi de fluture
un aer colorat ca o pictură abstractă
o hologramă sau un fractal de player
îmi vine să-mi înfig un cuţit în stomac
să ajung la tine

lumina se răceşte
ninge întunecat
frigul mă caută parcă-s un tîlhar
ascuns într-o biserică uriaşă de piatră
cu geamurile sparte cu turle galbene
ca jumătăţile de lămîie

apoi dintr-o dată explodezi în mine
un atentat minuţios pregătit
o bombă care stă să explodeze încă din mama
o furie care aleargă prin mine
şi îmi prăjeşte tot ce are pereţi
artere intestine inima locul meu de singurătate
sînt tunelul groazei eşti în sîngele meu
te năpusteşti ca o nebună
dar după cîteva clipe
te simt din nou
firavă şi mică şi ţi-e frică ţi-e frică
să nu îţi pierzi o mînă
sau o jumătate de faţă

stai liniştită cît îţi fac injecţia
îţi spun că-i un dispozitiv USB plus conexiuni gazdă / Unde Suntem Beţi
de fericire şi ne prăbuşim în sîngele meu roşu Ferrari / United States of Blood
şi gonim cu pedala apăsată la maxim
dincolo de parapeţi
dincolo de corpuri

acesta e zborul
fluturi neputincioşi care nu pot să ne susţină
viaţa sau moartea atîta risipă de posibilităţi
aşa ne vor găsi
întinşi talpă în talpă
unul în prelungirea celuilalt în cea mai nebună cursă
şi linia continuă de pe monitor trecînd prin amîndoi

aceasta e dragostea
un tub care-mi injectează conţinutul în tine
facem schimb de seringi
cum am face schimb de inimi

creierul pe silent

ştiu că se poate muri. un adevăr sec, mă trezesc doar ca să trăiesc
încă o zi ca o altă minciună. înşel moartea
pe tăcute,
un fel de mahmureală a trăirii. mi-am pus alarma, consum zi după zi,
fiindcă îmi place să rămîn în viaţă.
urc în ea ca în tramvai, numai de la capăt.
reset.
aşa se spune cînd vreau să cobor
în vene la fel ca în peşteri, doar pentru a desena harta.
propria geografie pictată cu piciorul.
n-am ajuns la tropice, îmi place alaska sau groenlanda,
frigul ca absenţa falsei călduri. şireturile ca o nevoie de spaţiu şi de o mînă
pentru a desface nodul.
şi de aceea singur, de zile întregi. nimic în talpă, nici un om căruia să-i cer foc.
umblu cu ţigara neaprinsă printr-un album cu poze
toţi au capetele acoperite cu găleţi de tablă. oameni clopotniţă
cu minţile surde.
şi-mi pun o zi ca dorinţă,
un zero mai absolut decît la ruletă, mizez pe ea
casa încasează fără încetare.
sînt un erou absolut. zilele mă înving şi nu mor. văd ramurile unui copac
irigate în aer
se multiplică asemenea coronarienelor şi nu bate vîntul. nu se clinteşte nimic
ziua se cuibăreşte la piept şi pare că doarme.
mi-e frică să mişc, mi-e frică să caut în agenda orcărui impuls.
pisica e moartă, ţigara şi sufletul pe vibraţii. nu sună nimeni.
e o linişte intactă.
ca atunci cînd tragi cuiul şi toată lumea aşteaptă.

1 Comments

  1. Pingback: a apărut EgoPHobia #27 | FDL.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *