libris.ro

Poezia lui Emil Brumaru. O embriologie a formulelor literare [II]

de Ioana Repciuc

In-cantaţiile şi in-vocaţiile acestei poezii  sunt supuneri rituale, subjugări benevole, lamentationes provocatoare ale empatiei proiective. La Brumaru, câteodată, în final de hohot psalmodic, descântecele sau blestemele apelează disperat la resursele magice ale formulelor populare care să dezlege pe cel care le rosteşte, subiectul, nu obiectul; mistogogul e transformat în arlechin încarcerat. De aici amestecul inform, neaşteptat de receptacole retorice, capcane semantice, diatribe şi peroraţii folosite în răspăr, revizuite şi remodelate, creând însă impresia disperatei ajungeri la cuvântul necesar, dezlegătorul, legatarul forţelor oculte: „Melcă, melcă, / Codobelcă…/O dată ca niciodată.” (Descântec, în vol. Dintr-o scorbură de morcov)

De asemenea, poezia lui Emil Brumaru are acea intenţie formulistă de a opera fără reţineri moderniste, dar nici cu intenţii ironiste cu clişee verbale de subcultură, folosite însă în acelaşi sens cu al instrumentelor baudelairiene de salon, „şic şi poncif”: „Ochii care nu se văd / Se uită unii la alţii…” (Despre ce mai ştiu motanii, în vol. Dintr-o scorbură de morcov)

Patosul care-şi angajează toate armele retorice percutante nu face decât să îmbrace solipsismul expectativei, în care un al treilea, Cititorul, este captat prin învăluire, prin instrumentele de percuţie lirică ale versului. Convulsiile viscerale sunt amânate, reîntoarse în vasele comunicante, farmazonice, ale unui epos paradisiac, în faza hieratică a limbajului, în care povestaşul – scrib, corector, copist, cititor pătimaş – este prins în propedeutica basmului sau a baladei. De aceea libertatea voluptuoasă a proscrisului din cele cotidiene se face cunoscută în laboratorul extraneu al speciilor galante şi livreşti, ca povestirea, povestea sau în monografii seci, variante flash ale existenţelor lumii-proiectil a poeziei. Este cazul istoriilor de anticariat ale personajelor readuse la viaţă, martiri plictisiţi ai literaturii, ca Robinson Crusoe, detectivul Arthur sau Julien Ospitalierul, cavaleri ai cruciadei cotidiene, toţi supuşi gravei insolitări casnice, păstrătorii eticii regnurilor inferioare, închişi în imediatul dramelor proprii. Elegiaci ca reminescenţă a skepsis-ului existenţial din care se trag, acest trio de manechine lirice, au rolul declarat de a impregna tabloul elegiac al poeziei cu alte tuşe crude, impresioniste, până la picturalul graţios postmodernist. În  Viaţa, Mărirea şi Decăderea Bul-Bukului Dantelat (în vol. Ruina unui samovar), cronicarul atoatepovestitor, autoproclamat, asumându-si arogant drepturi de autor al încarnărilor apocrife, acordând ranguri şi proiectând geneze, extrage vanitos şi concluziv esenţa arborelui genealogic al submundiilor intimiste.

Poveştile, sublimând şi reinventând materia apatică, anticipând repulsiile plonjării  în cunoscut redau, exorcizând demoniile redundanţei cotidiene, ritualuri de graţiere – salvare a eului condamnat la consuetudinar  – prin graţiozitatea  verbului. Basmele-aperitiv liric reîncarcă apetitul naivului amator de istorii prin noi audiţii  ale armòniilor epice. Brumaru deţine arta de inoculare în scenarii restrânse a germenilor impurificării, extrage aluzii epice care să stârnească în prealabil efluvii condescendente, oraţii febrile, imnuri iraţionale, inventând contrapunctic mirabile izvoare lirice din glosare aparent banale de obiecte tensionate de încărcături atributive şi gurmande adăugiri de mirodenii semantice: „Nu trebuie cu sânii sau cu guma / dac-ai greşit ceva să ştergi…” (Elegie, în vol. Cântece naive). Tangibilul, saturat până la indecenţă de oficiale ambuscade senzorialiste, provoacă dizlocările sintactice şi mai ales  tonuri intempestive, contorsionante chemări în abis, percutând vocal în scenarii de eglogă şi în panorame de bucolică, în artificioase ecouri şi numiri: „Mladă, Mladă…”, „Călină, Călină…”

Formula arhaicului rogationes este, în tiparul codificat ritmic şi configurativ, insensibil la eventuale alternanţe de fond, căci intruziunile subiective adresatorii conservă modelul: „O, Leopoldă, dă-ne nouă sâni…/ Şi nu ne duce în ispită / Cu ei…” (Elegie, în vol. Cântece naive), aşa cum în explicit intitulata Rugăciune din volumul Poezii, tiparul poetic, autosuficient, intimidează şi înlocuieşte fondul: „Ce să vă spun, cum să vă spun…?” (în vol. Versuri) sau Rugăciunea detectivului Arthur, care este o declaraţie de independenţă straniu plasată sub specie: „Nimeni şi nimic nu mă poate opri…” (în vol. Versuri).

Din punct de vedere prozodic, efectul sonor al rimelor specifice poeziei lui Emil Brumaru, alternând de la monorima populară la tipul prolix concettist, au rolul de a stimula imaginaţia poetică, până la excesele transformării elementului sonor în element fizic. Metrul este, aşa cum sublinia Coleridge, „un stimulent al atenţiei”, falsificând în acest consens fonic, fondul; distrage şi distrează cititorul. E cazul  materializărilor forţate ale fluidului imbold versificator  din straniul refren-laitmotiv: „Tutungerii, tutungerii…” căci, aşa cum „explică” însuşi poetul, „Coala continua să respire fericită, indiferent de semnificaţia cuvintelor!” (Catalog de nimfe, în vol. Adio, Robinson Crusoe). De fapt, cuvântul îndeplineşte  în poezia lui Brumaru un dublu rol, în funcţie de contextul formal sau conţinutistic în care acesta este integrat. El are fie funcţia sonoră, evocând ritmuri muzicale, fie propagă,  prin apariţia surprinzătoare a unui context semantic secundar un ecou îndepărtat de fondul generator. Uneori aceste două motivaţii, sonoră şi simbolică, se reunesc, motivându-şi reciproc apariţia: „Îmi tot trece, îmi tot trece / Prin faţă un flutur rece…” (Bocet de adult, în vol. Dintr-o scorbură de morcov).

Efectul dramatic, verosimilitatea este asigurată prin  sunete decorative, care însoţesc şi susţin „acţiunile” şi, în context retoric, sunt necesare suspendări ale vocii, detensionări lirice, pauze ale intelectului şi concentrări ale afectului: „Şi-apoi să mă-mpuşc c-un glonţ: / Piuuuuuuu…”(Bocet de adult, în vol. Dintr-o scorbură de morcov), „Dacă nu: / Du-te, paşte şi fă muuuuuu…” (Bocet terminat în blestem, în vol. Dintr-o scorbură de morcov), „Et patapi…et patapa…” (Dacă Verlaine…, în vol. Dintr-o scorbură de morcov). Din acelaşi repertoriu teatral fac parte şi exhaustivele pătrunderi regizorale din poezia lui Brumaru, de la recitările cu temă şi actor şi chiar până la categoria mondenă a videoclipului [1], transformări ad usum teathri, care măsoară tendinţele ego-centrului căutat al poetului, revendică plăceri personale, obsesiile perfecţionistului. Autentice mărturii regizorale, revendicări ale rostului colocvial-recitativ al teatrului cu un singur spectator, aceste mistificări dramatice îşi arogă dreptul demitizării idolilor actori şi a textului improvizat care-i transformă în obiecte poetice.

Jurnalul aduce în prim-plan măştile temporare ale melancoliei diurne, dar presupune şi o retorică a subtilităţilor, a nevăzutului dens manifestat în gesturi repetitive, insondabile, inexplicabile, prilej de povestiri crude şi insolite: „ O sută de ani de război / Amarnic ncepe-ntre-noi …” (Jurnal, în vol. Ruina unui samovar) sau „Mi-s genele cârlionţate / Şi buzele fin despicate / De dragostea unui heruv / Ce mă distruge şi-l distrug…” (Jurnal, în vol. Adio, Robinson Crusoe). Testamentul detectivului Arthur este,  în sine, tot un fel de breviar poetic, căci lasă moştenire îndemnuri stricte de reluare a ceremonialului, ca şi toate pendulările fanteziste în jurul existenţei de hârtie a „personajelor” sale lirice, fie ele intitulate categorial: „Amoruri”, „Tangouri”, „Elegii”, „Cruzimi”, „Ravagii ale alcoolismului” sau „Însemnări despre…”

În acest spaţiu al complacerii, al ambiguizării, al saturei[2] , livrescul  intervine ca sursă a trans-formărilor, ca recitire a fişelor de lectură ale vârstei cititorului ingenuu, care, dus la limita răbdării de eternul statut  ante fabula, va corija empatic „arhitextul”, apropriindu-şi-l senzorial (pipăindu-l, mirosindu-l, gustându-l, dezechilibrându-l etc.). Nu este vorba, deci, despre „naivitatea redobândită, forţată” (Eugen Negrici) sau de „copilărire cu bună-ştiinţă” (Nicolae Manolescu), ci de această oscilaţie naivă între a privi obiectul în sine şi a-l privi îndeaproape, a-l întoarce pe toate părţile, a-l dezasambla pentru a-i scorni mecanismul secret şi a-şi prelungi plăcerea contactului nemijlocit, erezie prin care artistul şi copilul se aseamănă, până la variantele extreme ale artistului infantil şi ale copilului estet. Acest livresc, al  cititorului proiectat în cărţi, determină o ars combinatoria cu fragmente, cum ar fi intruziunile plastice de personaje sau voci recunoscute, sau în cazul „romanului” lui Brumaru, Nemaipomenitul roman (vol. Adio, Robinson Crusoe), în care romanele pomenite sunt piese senzaţioniste din literatura epică de  consum, eposul este în fine „ne-mai-pomenit”, adică inexistent, sursele-sumar fiind titluri-reminescenţe, diluate şi analitice ale subiectului epic. Sunt titluri tematice, care, prin amestecarea lor servesc titlului rematic, căci, aşa cum uimit remarcă un personaj al lui Italo Calvino: „Dar acesta nu este un roman,… sunt numai titluri…!” Emil Brumaru nu are intenţii de prozator, nici măcar în recenziile existenţelor „personajelor” sale preferate. El nu scrie poeme în proză, ci aspiră ca parfumul crinului otravitor de dulce „proza din poem”[3].

Investigând posibilităţile jocului poetic, Johan Huizinga arată că: „Rima, paralelismul sintactic, distihul, toate acestea nu au sens decât în eternele figuri ludice ale loviturii şi  contraloviturii, ale ascensiunii şi cobărârii, ale întrebării şi răspunsului, ale ghicitorii şi soluţiei…”[4] La fel, în opsisul[5] poetic al lui Emil Brumaru, rima se încarcă de valenţele virtualităţilor de relaţionare între sunet şi sens, spre o imperfectă intelectualizare a expresiei (în Cânticelinterpretează Maia Morgenstern, în vol. Dintr-o scorbură de morcov)

Obiectele nu sunt în poezia lui martori însufleţiţi prin ricoşeu sau  exemplificări ale magicului cotidian suprarealist, ci redescoperiri din variate unghiuri. Poetul  înţelege această necesară considerare a sensului uzual al obiectelor, vocaţia de „hoţ” printre obiecte: „Descoperind sensul singular al fiecărui lucru, ideea de numeraţie m-a părăsit,… importantă devine perceperea eleganţei şi bizareriei unui mic obiect.”[6] sau, aşa cum Paul de Man vorbeşte despre modul în care sunt pervertite obiectele naturale, al căror sens este epuizat de apariţiile lor senzaţionale. Obiecte ale recuzitei poetice, şirurile de cuvinte, intitulate sugestiv Numărătoare pentru puştoaice şi babalâci, cu aspect de monosilab, invocă de fapt voluptatea aşezărilor distanţatoare şi a permutărilor virtuale, puzzle liric dezinhibat.

„Departe de a se constitui în cuvânt suficient şi integral, limbajul poemului îşi proclamă insuficienţa. În loc să surprindă şi să alcătuiască obiectul, limbajul revelează prăpastia dintre sine însuşi şi ceea ce ar vrea să fie şi să spună.”[7] Poate că de aici, din lupta eternă dintre formulă şi esenţă, ambele imprecise căi de rostire plenitudinară, provine şi nevoia poetului de „spălare a cuvintelor”, „tentativa nereuşită de a scrie o ultimă, finală poezie în care să folosesc toate cuvintele, puse unul lângă altul fără articulaţii gramaticale…”[8] Cu toată nevoia aceasta borgesiană de a înlocui volumul de poeme cu dicţionarul, Emil Brumaru este cu siguranţă un „amator de poeme” (erotizând sensul primar dat termenului de mai sobrul antecesor Paul Valery!), abandonându-se de multe, prea multe ori, existenţei anarhice a cuvintelor, eliberării lor jucăuşe, beţiei lor mai mult decât alchimiei; în orice caz, supus unei plonjări surde în retortele versului. Citit când trist, când vesel de critici, acest Ianus al poeziei contemporane este unul dintre puţinii poeţi scrişi definitiv, se pare, ca valabilitate poetică şi măsură existenţială în tensionata lume antologică a literaturii.

În aşteptarea miracolului versului final, între poezia de vorbe a unui Apollinaire sau Lorca şi poezia-recitare-conversaţie a unui Prévert sau Verlaine, poetul Emil Brumaru îşi cunoaşte mecanismele, „maşinile verbale” şi uneori chiar le face publice, cu toate implicaţiile nepersuasive ale unui alternant, spus şi nespus, fals sau adevărat credo artistic – veritabil testament, de data aceasta –  mai mult profan decât religios:

Despre cum s-a scris poemul
Dar cuvintele se scriu,
Trecute din rouã-n fiu,
Singure şi durduliu… [9]

Bibliografie selectivă:

  1. Emil Brumaru, Poeme alese (1959-1998), Editura Aula, 2003, Braşov
  2. ***                 Cerşetorul de cafea, Polirom, Iaşi, 2004
  3. Daniel Dimitriu, Singurătatea lecturii, Cartea românească, 1980, Bucureşti
  4. Marian Popa, Forma ca deformare, Editura Eminescu, 1975, Bucureşti
  5. Mircea Iorgulescu, Scriitori tineri contemporani, Eminescu, 1978, Bucureşti
  6. Alex. Muşina, Introducere în poezia modernă, Braşov, 1995
  7. Gaetan Picon, Introducere la o estetică a literaturii. Scriitorul şi umbra lui, Univers, 1973, Bucureşti
  8. Philippe Sollers, Războiul gustului,  Polirom, 2002, Iaşi
  9. Umberto Eco, Tratat de semiologie generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, Bucureşti
  10. Johan Huizinga, Homo ludens, Humanitas, 1998, Bucureşti
  11. Jean Genet, Jurnalul unui hoţ, Pandora, 2003, Târgovişte
  12. Murray Krieger, Teoria criticii, Univers, 1982, Bucureşti
  13. Roland Barthes, Plăcerea textului, Echinox, 1994, Cluj
  14. Luc Benoist, Semne, simboluri şi mituri, Humanitas, 1993, Bucureşti
  15. Northrop Frye, Anatomia criticii, Univers, 1996, Bucureşti

[1] Videoclip cu Maia Morgenstern (regia: Radu Stanca), publicat în „România literară”, nr. 9, 7 martie 2001
[2] Cea consacrată, a lui Petronius, însă optăm inclusiv pentru modelul în  descendenţa sa etimologică, de amestec de stiluri, arome, virtuţi formale sau semantice.
[3] Titlu de poem, în “Rnomânia literară”,  nr. 18 din 9 mai 2001
[4] Johan Huizinga, Homo ludens, Humanitas, 1998, Bucureşti, p. 227.
[5] Opsisul – ghicitoarea, reprezintă utilizarea unui obiect al experienţei senzoriale pentru a stimula o activitate intelectuală legată de aceasta.
[6] Jean Genet, Jurnalul unui hoţ, Pandora, 2003, Târgovişte, p. 23.
[7] Murray Krieger, Teoria criticii, Univers, 1982, Bucureşti, p. 315.
[8] Emil Brumaru, Cerşetorul de cafea, Polirom, Iaşi, 2004, p. 203.
[9]„România literarã”,  nr. 42 din 25 octombrie 2000

#
a doua parte a acestui text poate fi citită aici

libris.ro%20

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Poezia lui Emil Brumaru: o embriologie a formulelor literare [I]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *