Reformulare paroxistică

de Ana Ionesei

Am visat un vis al lui Schubert.
M-am trezit într-o bună zi astfel şi am întrezărit – sau doar m-am întrebat ? – :
Rememorez visul ori îl compun ?
Filosofemele toate le-am obliterat, păstrând ca viciu filosofia.
În mărăcinişurile de cuvinte nu am aflat decât cioburi de trăire,
Aşa că am învăţat să privesc iarăşi –
Prin orbirea fundamental ă care e instantaneitatea.
O, Zei, de ce aţi născocit fataliatea mea personală ?
Pentru că numai acesta mă scuză !
Iar acel “ca şi cum” demonic m-a încrâncenat într-atât încât mă delectam
Cu rănile pe care nu fiindurile le provocau mâniei mele, ci eu acestora.
Şi astfel m-am deprins cu monotonia sofistului, cel ce se ascunde
Printre distihuri pe de rost învăţate, care în ascuns tânjeşte
La matricea sa neştiută
Şi de mult şi-a pierdut urma.

Din Jurnalul retrospectiv ( 10.06.10 )

Cine să aline amărăciunea acestuia care împiedicându-se,
psalmodiind rime încă atât de crude, socoteşte după nespusele sale, în sertarele creierilor săi măcinaţi de fatalitatea ce singur şi-a născocit-o ?
Cine să-l creadă pe cel ce vrând a-şi înfăţişa iubita depărtată,
în loc doar cartografiază toate colţurile şi interstiţiile unde ea nu-i ?
Dar mai de plâns este tizul său vlăguit de vanitate, cel ce se amăgea că sublimul îl îmbrăţişează şi-l exhală ca pe mărgăritare,
însă în fapt devenise o rană el însuşi,
iar tot ceea ce râvnea era gloria.
Dar cel mai fericit – şi poate fără a o şti – era cestlalt,
care se preschimbase în izvor de Muzică;
dar muritorii şi în genere bipezii n-aveau urechi să-l audă,
eventual necuvântătoarele umile cu simţ orfeic îl mai omagiau,
deşi el nu cerşea nimic, nimănui, nici măcar crudei frumuseţi,
ci se ostenea făr’ a se întreba „încotro ?”

11.06.10

Cândva, o femeie neasemuit de frumoasă mi-a aţintit calea şi s-a arătat fără ocolişuri dornică de a-mi îndeplini orice dorinţă.
După ce ne-am iubit cu furie, mi-a dezvăluit secretul fatal :
Ea era Moartea, care cu generozitate consimţise a-mi îndeplini eternul vis, acela de a poseda o femeie frumoasă mie, Urâtul.

7.06.10.

Tinereţea, beţie în sine, socoate că o slovă divină musteşte
între fruntariile firii;
Bătrâneţea, cu ochii-i plecaţi, vede o rană şi atât, tânjind în zadar după delirul de-altădată.

13.05. 10.

Schingiuit metodic glasul meu.
Şapte de cupă minus şapte de pică.
Corpul îmi mai distrage atenţia, amân grandiosul gest final.
Am fost ( toată viaţa mea ) un observator, m-am înnecat de atâtea
cuvinte,
anulate de simţire. În templul meu lumânările nu ard, ci suspină.
Unii şi-au frânt mâinile ca reverenţă supremă.
Cunosc tenacitatea celui Prea-Încercat în şcoala obsesiei, mă plec
în faţa Celui Tăcut şi a prea-milostivului care-ţi face loc pe
piedestal când te sugrumă savoarea clipei ce o pierzi numai privind.
Îţi cerşeşti nemurirea, îţi adulezi duşmanul tainic pe care tocmai
l-ai cunoscut.
Era ceva de mult proscris.
Dar tu încă dospeai.
Încă.

2 Comments

  1. Pingback: a apărut EgoPHobia #28 | FDL.ro

  2. Pingback: a apărut EgoPHobia #28 | BoomLIT

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.