Ce-o să se-ntâmple când mor

de Augustin Cupşa

Pentru Irina

Din spatele uşii se auzeau râsete şi chicoteli, ar fi putut să jure asta. Daria şi-a şters fruntea cu dosul palmei, şi-a potrivit geanta pe umăr şi-a aşteptat. Erau două voci dincolo – una de femeie, uşoară, puţin ascuţită şi cealaltă – de bărbat – mai joasă. S-a uitat încă o dată pe faţa plicului. Numele era corect – Silvia Cordea, adresa era corecta. Ştia lucrurile ăstea şi fără să verifice, doar făcea aceleaşi drumuri prin aceleaşi cvartale de blocuri de peste opt ani. În timpul ăsta Daria a dus o groază de reviste, de facturi, de abonamente şi de scrisori în cartier şi a ajuns să cunoască foarte mulţi oameni deşi nu chiar pe toţi. De obicei aruncă scrisorile în cutiile goale de tablă de la parter, pliază revistele pe din două şi le îndeasă acolo şi treaba e destul de uşoară. Doar când are câte una recomandată, trebuie să urce la etaj, să caute apartamentul şi să găsească destinatarul care să-i semneze personal, altfel nu poate pleca.
Odată un bărbat de la Z3, i-a deschis uşa şi-a poftit-o înăuntru, a insistat să rămână la cafea şi i-a fost destul de greu să-l refuze. Bărbatul avea ochii negri, trişti şi felul tărăgănat în care-şi spunea povestea când scruma cu o mână şi-şi ţinea capul greu sprijinit în cealaltă, i-a amintit de Laurenţiu. I-a fost foarte greu să-i reziste. Bărbatul îşi mai aştepta încă nevasta care plecase de-acasă dar era doar o problemă de timp până să-şi dea seama că ea n-avea să se mai întoarcă. La un moment dat a plâns şi Daria şi-a dorit ca iubitul ei să fi făcut măcar o dată la fel. După aia, i-a părut rău că a rămas în apartamentul lui şi multă vreme a trebuit să-l evite. Din fericire, îi dusese citaţia la tribunal şi după ce divorţul s-a pronunţat, bărbatul s-a mutat din apartament. În locul lui, a venit o familie de iranieni şi scrisorile la acea adresă au început să curgă. Altădată a stat cu un bărbat la intrarea într-un bloc şi au privit ploaia care nu se mai oprea. Niciunul nu putea să plece. Un fulger a căzut nu prea departe şi a declanşat alarmele unor maşini. Becurile lor se aprindeau în contratimp şi cerul se întunecase complet. A fost o ploaie scurtă de vară şi fiecare a plecat la treaba lui. Odată o bătrânică a servit-o cu nişte prăjiturele de cacao care erau cam uscate şi miroseau a peşte prăjit dar nu erau prea rele la gust. Totuşi în ziua aia nu s-a simţit prea bine.
De Laurenţiu era îndrăgostită de multă vreme dar nenorocitul avea o viaţă complicată, se despărţise de nevasta lui dar pentru că nu stătea deloc bine cu banii, nu găsea unde să se mute. O tot purta cu vorba de la o lună la alta că o să vină la ea dar încă nu se întâmplase asta şi el era tot lângă femeia aia, tot în casa aia şi cel mai probabil din când în când şi-o trăgeau. Şi cel mai probabil asta făcea şi femeia căreia trebuia să-i livreze recomandata şi care nu vroia să-i răspundă la uşă.
Şi-a lipit urechea de tăblia ei dar zgomotele încetaseră. Afară, căldura devenise de nesuportat, se făcuse aproape de prânz şi mai avea destule scrisori de livrat. S-a aşezat pe scări şi a privit prin geam aleea pustie acoperită de crengile îndoite ale sălciilor. Într-o rază luminoasă pluteau fire de praf. Exact când îşi aprinsese o ţigară, uşa din spatele ei s-a deschis.
– Ce faci acolo?
Daria şi-a aruncat ţigara în deschizătura scărilor, s-a ridicat în picioare şi şi-a netezit uniforma. Bătrâna s-a apropiat cu paşi mărunţi de ea. Pentru că nu vedea foarte, îşi ţinea ochii strânşi în spatele lentilelor groase şi figura ei avea o expresie încruntată. Daria i-a explicat că trebuia să predea o scrisoare recomandată vecinei de vizavi şi a fluturat plicul în mâna dreaptă dar nu i s-a părut că femeia ar fi înţeles despre ce e vorba. Bătrâna a intrat la loc în casă şi-a lăsat uşa întredeschisă.
– Haide, haide Ioana, nu mai sta acolo.
Daria a rămas în prag. Se tot uita la apartamentul opus sperând că uşa se va deschide.
– Hai Ioana, pentru Dumnezeu, închide uşa după tine.
Holul mic întunecat gemea de obiecte. Un bol cu pietre colorate, pene şi nasturi, o râşniţă veche de cafea, un vraf de hârtii, şi o vază cu tulpini de floarea soarelui uscate stăteau pe un pantofar cu sertarele înclinate. Câteva şireturi spânzurau de acolo. Pereţii erau acoperiţi cu gravuri, litografii mici şi goblenuri înrămate. În bucătărie bătrâna gătea. Aerul greu şi fierbinte se schimba inutil deoparte şi de alta a geamului. Instantaneu fruntea i s-a umplut de broboane.
Bătrâna era o femeie înaltă, uscată cu părul alb-gălbui prins cu elastic într-o coadă scurtă. După ce a scos tava din cuptor, bătrâna s-a întors către ea. Daria a observat că fursecurile mărunte în formă de steluţe şi scoici erau de-a dreptul carbonizate.
– Nu sunt Ioana, i-a spus.
Bătrâna a a trecut pe lângă ea şi s-a întors cu o altă pereche de ochelari în mână pe care a schimbat-o cu cea de pe nas. Între timp Daria se aşezase pe scaun şi îşi făcea vânt cu scrisoarea. Bătrâna şi-a apropiat faţa de faţa ei.
– Măi să fie, tu ai dreptate. Dar eşti leită Ioana. Cine eşti tu?
– Daria, zice lucrez la poştă, se încurcase şi nu ştia cum să-i zică, adică sunt poştăriţa.
– La ce poştă?
Asta a încurcat-o şi mai tare.
– La Poşta Română.
Bătrâna s-a luminat la faţă şi şi-a împreunat mâinile în faţa pieptului ca şi cum aştepta o mare bucurie. Din păcate, Daria nu avea nicio scrisoare pentru ea. Ştia asta dar totuşi a căutat prin geanta pe care şi-o pusese pe genunchi ca bătrâna să fie mulţumită. Ea îşi trăsese un taburet mai aproape şi-şi întinsese gâtul să vadă înăuntru. Când a terminat de sortat, Daria s-a uitat la ea şi-a ridicat din umeri.
– Îmi pare rău.
– Măi să fie, a plesnit bătrâna cu un ştergar pe masă. Dar ce-ai acolo?
– Scrisori.
– Pentru cine?
– Pentru alţii… pentru vecini, adică, pentru ceilalţi din bloc
– Adică pentru toţi ceilalţi şi pentru mine nu?
Daria a pufnit amuzată dar şi-a închis geanta cu o mişcare scurtă pentru că i se părea că bătrâna devenise cam indiscretă.
– Nu chiar pentru toţi.
Bătrâna s-a ridicat în picioare şi i-a întors spatele. A umblat cu mâinile prin tava pe care o scosese pe aragaz, şi a rupt un fursec pe din două
– Să ştii că s-au cam prins de tavă dar dacă dai jos crusta, sunt destul de bune. A început să râcâie cu un cuţit una dintre ele şi pojghiţele negricioase s-au întins pe bufet ca într-o ninsoare. I-a întins bucata care rămăsese aproape jumătate dar tot arsă şi apoi le-a luat la rând pe celălalte.
– Dragă, poate nu mă crezi dar astăzi e chiar ziua mea şi i-a arătat cu mâna calendarul fixat pe perete cu o bandă de scotch îngălbenită. 14 iulie. E ziua mea chiar dacă îmi convine sau nu şi trebuie să-ţi spun că eu una şi uitasem dar 90 de ani e o vârstă care pur şi simplu nu mă pot împăca. Dacă ar fi 89, dacă ar fi 91 aş mai digera cumva lucrul dar rotunjimea aceasta mă sperie, mă-nţelegi?
Daria a privit-o încurcată în timp ce învârtea fursecul între degete. Femeia vorbea cu spatele la ea pe acelaşi ton ascuţit, tremurat. La mulţi ani i se părea dintr-o dată o formulă ciudată care ar trebui păstrată pentru anumite vârste. S-a uitat la furescul complet ars şi l-a aruncat sub scaun, apoi pentru că i se părea că se vede, l-a împins uşurel cu piciorul sub frigider şi s-a ridicat în picioare.
– La mulţi ani!
Bătrâna a rămas aplecată deasupra bufetului. Daria s-a lipit cu şoldul de marginea lui, o privea pe bătrână din profil, îi vedea conturul feţei şi al gâtului pe care pielea părea neverosimil de întinsă dar foarte albă. Nasul i se profila ascuţit şi drept în jos.
– Ei nu te obosi, draga mea. De ce să te oboseşti tocmai tu care nici nu mă cunoşti prea bine. În plus, vârsta mea nu e un lucru cu care să te mândreşti, adică să poţi să te bucuri, să chiui şi să bei un pahar de bere, poate două, mă-nţelegi?
Daria şi-a dat seama că probabil mai nimeni nu o căutase cu ocazia anivesării şi lucrul ăsta i s-a părut trist. Aerul cald de afară, în care copacii, băncile, aleile dintre blocuri şi de fapt, toate celălalte lucruri stăteau nemişcate, parcă fuseseră scunfundate în formol, îi întâreau senzaţia asta dureroasă.
– De ce ziceţi aşa? Şi eu mi-aş dori să ajung la vârsta asta.
Evident minţea şi i s-a părut şi ei că vocea i-a sunat neconvigător.
– Ei lasă, mai bine să fii sănătoasă.
– Chiar – cum vă simţiti?
– Prost. Mă dor încheieturile.
– Şi pe mine, mă doare spatele, s-ar putea să am hernie de disc şi ar trebui să mă operez.
– Ei lasă, scumpa mea, dacă aş avea vârsta ta aş deschide o sticlă de bere, o bere din aia cehească, ştii tu, pils – aş ţopăi într-un picior chiar dacă m-ar durea spatele sau nu, înţelegi ce vreau să spun?
Daria nu înţelegea ba chiar ideea asta îi făcea rău. Ei nu îi venise niciodată să sară într-un picior, sau nu în ultimii ani şi în niciun caz în februarie când a făcut 31 de ani şi a stat ca o proastă, singură în bucătărie, cu o sticlă de vin pe masă şi o lumânare veche, pe jumătate topită, aşteptându-l pe Laurenţiu sau măcar un telefon de la el şi a privit fulgii mari de zăpadă care în dreptul ferestrei păreau roşcaţi. Ce-i drept, băiatul a sunat-o după ce ea adormise, sprijinită cu capul de faianţa de pe perete şi s-a scuzat că nu mai poate să ajungă. Cică rămăsese blocat în zăpadă dar Daria a visat toată noaptea cum Laurenţiu se suia pe fosta lui soţie pe care ea n-o văzuse niciodată, o apuca de păr – avea părul lung negru prins într-o coadă în visul ei – şi îi trăgea capul pe spate în timp ce-o lovea peste fesele ei pe care şi le imagina rotunde şi albe.
Bătrâna şi-a strâns toate prăjiturele negre într-un bol şi le-a mutat pe masă, a invitat-o să mai ia una dar Daria nu mai avea niciun chef să stea. Şi-a luat geanta şi a plecat deşi bătrâna a insistat să rămână şi în hol chiar a apucat-o de mână. Daria s-a întors şi cu un gest scurt a atins-o pe păr în dreptul tâmplei şi i-a spus încă o dată – La mulţi ani. Apoi a ieşit. Pe palier a înjurat-o în gând pe femeia care făcea dragoste cu bărbatul ei şi nu avusese atâta bun simţ să-i răspundă. S-a simţit dintr-o dată îngrozitor de umilită, înghesuită în uniforma ei strâmtă şi tare în care corpul ei transpiră fără să vrea şi fără să poată face nimic în acest sens.
S-a oprit în faţa avizierului de întreţinere şi în strălucirea apoasă a geamului şi-a privit chipul – un chip lung, simetric, cu trăsături drepte şi buze roşii cărnoase. Şi-a săltat sânii pe sub veston şi şi-a zis – eşti mişto, gagico. Aşa îi zicea Laurenţiu când venea pe la ea, se întindea pe pat şi o ruga să-şi îmbrace uniforma apoi s-o dezbrace încet. Se simţea umilită dar o făcea pentru el şi se simţea şi acum când trebuia să o poarte şi nimeni nu remarca ce femeie era închisă acolo. Un bărbat a trecut prin spatele ei şi ea şi-a scuturat părul roşu buclat ca şi cum ar fi vrut să înlăture gândul că e măcar amuzant să vezi o poştăriţă care se studiază în scara blocului.
Pe stradă s-a învârtit aiurea. Întâlnea rar pe cineva, câte un bunic care târa după el un copil adus de la joacă din parc. Maşinile treceau la fel de rar şi probabil că cei mai mulţi oameni se baricadaseră în birourile lor şi dăduseră drumul la aerul condiţionat, se lăfăiau în fotoliile lor şi învârteau nişte rapoarte inutile. Daria s-a aşezat pe o bancă în parc la umbra unui arin stufos, şi-a scos picioarele din sandale şi şi-a privit degetele în timp ce şi le mişca în sus şi în jos repede. S-a gândit la bătrâna pe care nici măcar nu ştia cum o cheamă. Ce-ar fi să sară într-un picior? N-avea niciun motiv dar ar fi putut încerca. S-a ridicat de pe bancă şi s-a dus să-şi cumpere o bere de la chioşcul care se vedea peste gard, pe trotuarul celălalt.
– Aveţi bere cehească a întrebat-o pe fate grasă care stătea revărsată pe un scaun pliant în spatele geamului şi-şi făcea vânt cu un evantai din plastic, viu colorat.
– Numai ce se vede în frigider.
Daria s-a uitat la cutiile de bere aliniate pe rafturi. Becks, Gosser, Heineken – care naiba era cehească. Timişoreana – asta sigur nu.
– Ştii cumva care e rece?
– Toate sunt calde i-a răspuns fata pe acelaşi ton egal. Acum le-am pus.
Daria s-a uitat descumpănită. Oricum ea nu se pricepea la bere, de obicei bea vin, vin roşu şi uneori votca amestecată cu suc de mere. Fetei probabil i se părea neobişnuit să servească o poştăriţă în timpul serviciului şi ar fi putut să le povestească prietenelor mai pe seară evenimentul. Sau pur şi simplu a fost impresionată de figura ei plouată şi buza răsfrântă în jos şi s-a ridicat să o ajute.
– Ştiu că mai aveam vreo trei de aseară, mai în spate.
A ieşit din chioşc, s-a dus în faţă, s-a aplecat în genunchi şi s-a apucat să-i paseze cutiile Dariei care rămăsese în picioare şi le aşeza pe cutia frigorifică de lângă. Le simţea pe rând egal de calde în palma ei până când la un moment dat a exclamat încântată.
– Asta e rece. O iau pe asta.
Fata s-a oprit şi i-a aruncat o privire de jos. Daria a văzut că şi ea traspirase şi pe ceafă i se scurgea un firicel subţire de sudoare.
– O luaţi numai pe aia?
– Da, mi-e de ajuns.
A încercat s-o ajute pe fată să pună cutiile la loc dar ea n-a vrut.
– Lăsaţi, că mă descurc. Le-am găsit şi pe ăstealalte două, vi le păstrez că poate le vreţi mai încolo.
Asta i s-a părut cam ciudat. Doar nu era vreo alcoolică. Deşi uneori se mai îmbăta, mai ales în oraş şi ajungea să se culce cu un bărbat necunoscut pe care nu şi-l prea dorea dar ajutată de roata care o învârtea ameţită când ajungea în pat, reuşea. Într-un fel Laurenţiu şi-o merita, ar fi putut foarte simplu s-o aleagă pe ea şi ea l-ar fi ales pe el şi gata. Se gândea la chestia asta şi formularea i se părea chiar potrivită când ajunsese pe la jumătatea cutiei de bere. Ar fi putut să-l sune şi să-i spună asta, i se părea că era cel mai convingător lucru din lume. Şi-a aprins o ţigară apoi a învârtit cutia între degete. Nu era cehească, era făcută în România sub licenţă germană. Asta a cam derutat-o pentru că starea de spirit chiar i se îmbunătăţise.

Se făcuse aproape şapte, când bătrâna a auzit soneria de la apartament. S-a bucurat sperând că e vreun cunoscut. Fiul ei plecase în America de mulţi ani dar chiar şi-aşa n-o sunase şi nimeni altcineva din familia lui n-o făcuse. Bătrâna s-a gândit că poate e din cauza fususlui orar şi tot calculase cât era ora în Seatle, nu ajunsese la o concluzie exactă dar chiar şi-aşa trecuse mai mult de jumătate de zi şi nu auzise telefonul sunând. Ba nu, o sunase un nepot îndepărtat care locuia în provincie şi căruia de-a lungul timului îi dăduse tot felul de lucruri de-ale ei, mai ales corpurile de bibliotecă şi canapeaua care îi aglomerau prea mult sufrageria şi care o încurca să-şi amenejeze acolo atelierul de pictură de când trebuise să cedeze studioul pe care-l avusese închiriat aproape douăzeci de ani în mansarda unei case naţionalizate şi recent retrocedate. Se bucurase să-l audă şi se bucurase să-l audă pe băieţelul lui de trei ani care îi spuse stâlcit La Mulţi Ani şi apoi la fel de stâlcit că îl cheamă Alexandru.
În prag, stătea Daria cu cele două cutii de bere care îi îngheţaseră în mâini, cu geanta data pe spate, cu vestonul motolit îndoit peste ea, descheiată la primiul nasture de la cămaşa albastră dar mai ales cu o figură luminoasă. Bătrâna n-a recunoscut-o – avea iarăşi ochelarii de aproapiere pe nas – până nu i-a auzit vocea.
– Bere cehească i-a zis Daria veselă, convinsă că bătrâna nu vede pe cutie şi nici n-o să simtă diferenţa.
S-au aşezat din nou în bucătărie, Daria pe acelaşi scaun şi bătrâna a umblat în bufetul suspendat cu geam mat să scoată de acolo două pahare. Prăjiturele din bol scăzuseră la jumătate.
– Să ştii că mi-ai făcut o mare bucurie. Cum ziceai că te cheamă?
– Daria
– Daria – dalia tot timpul de confund cu nepoata mea Ioana care venea ăsta iarnă să m-ajute la cumpărături dar văd că de ceva vreme n-a mai apărut şi nici n-a mai dat niciun semn.
Daria a umplut paharele, poate prea repede şi gulerul de spumă s-a revărsat peste marginea paharului pe faţa de muşama. A vrut să ia o cârpă de la chiuvetă şi să cureţe dar bătrâna i-a zis să nu se deranjeze şi a sorbit direct din pahar aplecându-se peste masă.
– Noroc i-a zis.
– La mulţi ani i-a zis Daria.
Au ciocnit şi apoi berile au curs uşor, bătrâna a băut cot la cot cu ea. Părea foarte simpatică. La un moment dat i-a fredonat o melodie pe care i se părea că o tot aude, o orchestră, mai exact începutul concertului numărul 1 pentru pian şi orchestră al lui Ceaikovsky dar Daria nu l-a recunoscut. În schimb i-a povestit despre Laurenţiu şi a plâns un pic. Nu i-a povestit exact cum şi-o trăgea el cu fosta lui nevastă dar bătrâna şi-a dat oricum seama că era un necioplit şi chiar aşa i-a spus.
– Pe vremea mea, băieţii erau altfel, dacă vroiau să învite o fată în oraş, înainte îi duceau o floare, dacă erau mai sărăcuţi – o garoafă roşie dacă aveau ceva bănuţi – un trandafir, mă-înţelegi?
Daria a scuturat din cap convinsă. Pe vremea aia ar fi trebuit să trăiască.
– Pe când, ce-mi spui tu, e înfiorător. Iar tu eşti o fată minunată, eşti frumoasă, ai nişte papucei minunaţi şi gleznele, ce glezne, pe vremea mea băieţii s-ar fi sinucis pentru o pereche de glezne ca astea. Băiatul acesta, cum îl cheamă dragă?
– Laur. Laurenţiu s-a corectat Daria.
– Laurenţiu, ştie toate lucrurile acestea?
Daria a ridicat din umeri.
– Pentru că mă gândesc eu, ar fi bine să ştie, şi mă gândesc să-i dau un telefon şi să-i spun.
Daria a insistat să n-o facă dar bătrâna s-a ridicat de la masă şi s-a întors destul de repede cu telefonul pe fix pe care încercat să îl aducă în bucătărie dar firul nu era suficient de lung, aşa că l-a potrivit pe marginea pantofarului împingând câteva lucruri. Vraful de hârtii s-a răsturnat pe jos şi Daria a sărit s-o ajute.
– Vai, nu trebuia, în plus am numărul lui pe mobil.
Soarele coborâse în spatele blocurilor din faţă şi holul acum era şi mai întunecat. A strâns câteva foi şi le-a aşezat la loc dar bătrâna a oprit-o.
– Lasă-le dragă, că sunt nişte fleacuri. Dă-mi telefonul.
S-au aşezat pe taburetele lor din bucătărie şi după ce i-a căutat numărul în agendă, i-a arătat bătrânei cum să sune. I se părea aiurea dar într-un fel dorea s-o facă, dorea să-i mai spună şi altcineva că e un mare prost iar bătrâna asta era chiar simpatică, oricine dacă ar fi ascultat-o ar fi văzut că spune lucruri adevărate. Nu era ramolită deloc. Ar fi vrut chiar să se răstească la el şi să-i spună câteva de la obraz. Dar în acelaşi timp îi era ruşine.
– Alo, Laurenţiu?
Daria şi-a îngropat faţa în palme.
– Dragul meu, a auzit-o pe bătrână vorbind piţigăit în dreapta ei. Otilia Dumitraşcu la telefon, poate ai auzit de numele meu dar în tot cazul… Uite dragule, de ce te-am sunat… sunt aici cu o fată minunată, Daria o cunoşti şi vroiam să-ţi spun numai atât … nu, nu sunt mama ei, nu… ascultă numai puţin … dragule.
Apoi vocea ei nu s-a mai auzit, Daria a aşteptat şi când şi-a ridicat privirea, bătrâna stătea cu telefonul în dreptul ochilor, foartea aproape de ea şi încerca să distingă ceva pe ecranul luminos.
– Dragă, tehnologia asta, vreau să îţi spun că nu e bună de nimic. S-a întrerupt.
Daria i-a luat telefonul din mână, s-a uitat la durata ultimului apel şi apoi a băgat telefonul în buzunar.
– Da, probabil că se termină bateria.
– Dă-mi te rog numărul să îl sun de pe fix.
Daria s-a ridicat în picioare şi a simţit o ameţeală care i s-a scurs din cap peste ochi. Contururile obiectelor erau neclare în lumina gri – cărămizie
– Nu se mai poate. S-a închis
S-a dus la baie ţinându-se de perete şi călcând în picioare foile de pe jos. În sufragerie mobilele lipseau, mai puţin un fotoliu şi două scaune. Parchetul era acoperit cu ziare, peste tot zăceau, cutii de tablă, tuburi răsucite cu vopseau scursă afară ca nişte melci din cochiile lor, pânze sprijinite de pereţi şi în mijlocul camereie era instalat un şevalet înalt. Pe el trona o pânză mare pe jumătate pictată – o diagonală neclară depărţea partea colorată de cealaltă care rămăsese albă. În partea de jos, pe un fond negru nişte păpădii verzi cu coroane bogate, înconjurate de halouri palide îşi răsfirau în vântul închipuit puful vernil, decolorat care se pierdea în partea de deasupra.
– Ce-o să se-ntâmple când mor.
Daria s-a întors speriată. Bătrâna venise încet în spatele ei şi privea peste umăr dar probabil nu distingea mare lucru. Fata a privit-o nelămurită.
– Aşa se numeşte.
– E frumos. Când o să fie gata?
– E gata i-a zis bătrâna.
Daria a scuturat din cap îndoită privind triunghiul din partea dreaptă sus complet alb.
Apoi s-a dus la baie. Simţea că lumina galbenă a becului se învârte cu ea dar n-a vărsat. Din contră o stare plăcută începuse s-o cuprindă. Când s-a întors în bucătărie, bătrâna stătea pe scaun şi-şi aprinsese o ţigară din pachetul ei pe care o pufăia.
– Hai să facem un joc.
Amândouă s-au uitat la geanta care stătea lângă piciorul mesei. Dariei i s-a părut că nu o lăsase aşa şi capacul era uşor dat deoparte. S-a aşezat pe scaun.
– E ziua mea, mă-nţelegi?
Daria şi-a scuturat încet capul pe care şi-l sprijinea în mâna stângă.
– Şi aş vrea să-mi faci un cadou. Vrei şi tu lucrul ăsta?
Daria şi-a scuturat din nou capul. A întins mâna după bere şi-a scurs ultimele picături în pahar dar nu s-a mai obosit să-l ridice şi să le bea.
– Haide să deschidem o scrisoare la întâmplare şi s-o citim. Nu e mare lucru, vrei? O scrisoare se poate pierde şi oricum va fi trimisă din nou. Oamenii nu-şi mai spun lucruri semnificative prin scrisori, mă-nţelegi? Tot ce e important îşi trimit pe calculator.
Daria a ridicat geanta pe genunchi şi a desfăcut-o. Un plic stătea deasupra celorlalte ca şi cum ar fi fost tras de acolo şi nu mai avusese loc să fie băgat înapoi. Recomandata pentru Silvia Cordea.
– Asta i-a zis bătrâna şi s-a tras aproape de ea.
– Nu, am zis că facem la întâmplare.
– Păi e la întâmplare.
– Plicul era mai sus.
– Dar era printre celălalte.
– Hai să-l luăm pe ăstal. Daria a extras alt plic şi s-a uitat la expeditor. Era din Statele Unite şi bătrâna n-a vrut.
– Sigur e ceva important, oamenii nu trimit pur şi simplu o scrisoare peste ocean. S-ar putea să fie bani şi atunci…
Daria a fost de acord şi a pus plicul deoparte. A luat altul. Avea un timbru verde cu un palmier şi un avion care trecea pe deasupra lui. Era din Israel. Nici ăsta nu era bun.
– În Israel sunt români bătrâni care au plecat demult, ar putea fi o veste de moarte.
– Nu e plăcut, a fost de-acord Daria.
Au sortat şi-au refuzat mai multe plicuri din ţări străine, cu timbre exotice şi peisaje pe care niciuna nu le văzuse nici măcar la televizor. Panama. Africa de Sud. Argentina. Australia.
– Hai să-l desfacem totuşi pe ăsta a zis bătrâna.
Dariei i s-a părut suspectă toată situaţie dar în fond o detesta pe femeia aia care sigur avusese parte de o partidă de sex fierbinte şi nu o zi împuţită de umblat pe străzi ca a ei. Şi care o sfidase şi nu-i răspunsese la uşă. O putea vedea cu ochii minţii cum stătea goală, pe cearceaful umed şi fuma, jucându-se indiferentă cu mâna prin firele de păr de pe pieptul bărbatului de lângă ea.
– E din ţară i-a zis bătrâna.
– Aşa e.
– E de la un bărbat.
– Ea se culcă cu altul s-a trezit Daria spunând.
– Şi eu cred asta i-a spus bătrâna conspirativ. Uneori îi aud cum gem prin pereţi.
Daria i-a arătat plicul.
– Poate bărbatul ăsta o iubeşte.
– Poate e soţul ei i-a zis bătrâna. Hai să vedem
– Hai.
Daria a desfăcut capătul plicului cu o mişcare rapidă şi a scos de acolo o hârtie împăturită. A desfăcut-o şi a netezit-o. Scrisul însă nu se putea distinge, în bucătărie era beznă aproape complet. Daria s-a ridicat să aprindă lumina.
– Nu merge, i-a zis dezamăgită bătrâna.
A încercat întrerupătorul din hol apoi cel din sufragerie.
– Nu merge niciunul dragă, doar nu pictez la bec.
Daria a rămas descumpănită în hol. Prin fanta vizorului vedea un fir subţire de lumină.
– Hai să ieşim pe coridor.
Au deschis uşa încet şi-au ieşit pe scară. Un bec galben lumina jumătate de palier, cea dinspre apartamentul bătrânei. Uşa Silviei stătea ascunsă în întuneric. Daria s-a uitat vinovată într-acolo. Apoi bătrâna a venit cu hârtia întinsă în mâini aproape de balustradă şi s-a sprijinit de ea. Bărbatul se numea Petre Samoilă şi avea cel mai probabil o afacere cu produse apicole pentru înfrumuseţare şi îmbunătăţirea vieţii sexuale. Daria s-a apucat să citească produsele şi preţurile iar bătrâna o asculta uluită. Balsam din miere de tei pentru corp. Soluţie cu extract de polen pentru masaj. Propolis pentru nutriţia buzelor. Pe scară, două persoane urcau treptele şi pentru că nici ea nu era luminată, Daria n-a putut să vadă cine venea până când ei n-au ajuns pe etajul lor. Erau un bărbat şi o femeie care se ţineau de mână şi s-a oprit să gigiulească. Femeia, subţirică, uscată chiar, cu o rochie roşie de seară, decoltată s-a dus în dreptul uşii de vizavi şi-a băgat cheia în uşă. Bărbatul foarte înalt şi atletic le-a aruncat o privire indiferentă, de luare la cunoştiinţă despre două obiecte străine şi apoi s-a aplecat să-şi sărute iubita pe gât în timp ce ea descuia. Femeia s-a tras râzând şi apoi au chicotit amândoi.
– Lăptişor de matcă pentru fermitatea feselor a citit Daria cu voce tare şi tărăgănat.
Femeia a tresărit şi le-a aruncat peste umăr o privire ascuţită dar n-a zis nimic. Bărbatul s-a uitat întâi la ea, apoi la celălalte două femei de pe coridor, apoi iarăşi la iubita lui. Femeia l-a tras înăuntru şi a trântit uşa după ei. Probabil tocmai se întorseseră din oraş.

3 Comments

  1. Pingback: a apărut EgoPHobia #28 | FDL.ro

  2. Pingback: a apărut EgoPHobia #28 | BoomLIT

  3. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #28

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.