libris.ro

O heterolectură a fumului orizontal*

[Cristina Nemerovschi – Cum a ars-o A. o săptămână ca scriitor de succes, EgoPHobia #28]
(egOPHob)

de Patrick Călinescu

Anghelescu trebuia să fie ca un înger în comparaţie cu semenii lui. Ar fi trebuit, de aceea, să aibă toate cele trei proprietăţi esenţiale ale unui înger adevărat: să fie imaculat (niciuna dintre mizeriile spuse de ceilalţi pe seama lui să nu-l poată murdări), perfect (niciunul dintre defectele sale, observate de mai toţi, să nu fie real) şi nemuritor (să intre în posteritate prin faptele sale ieşite din comun). În schimb, n-a reuşit să fie decât o caricatură de înger faţă de care nimerit ar fi să simţim compasiune. Cuprins, dintr-o parte, de parodicul iluziilor sale, iar, din cealaltă parte, de tragismul deziluziilor sale, Anghelescu, îngerul potenţial, şi-a pierdut ambele aripi.

 
Cristina Nemerovschi a reuşit să scrie mai multe texte într-unul singur. Cum a ars-o A. o săptămână ca scriitor de succes este un text din care se desprind, cu uşurinţă, mai multe şi decât, probabil, autoarea a avut în vedere iniţial.

 
Toate, însă, au un numitor comun care acţionează şi ca o diferenţă specifică dintre cum au ieşit toate aceste texte subsumate prozei pe care o am în faţă şi cum ar fi ieşit ele în absenţa sa. Mă refer la fumul pe care Anghelescu îl vede „de la depărtare”, care uneşte toate variantele de lectură într-una singură, pe care, ulterior, o desparte în două posibilităţi de interpretare: una în care fumul nu există, iar cealaltă, în care fumul există.

 
Nu vreau să vorbesc despre toate textele pe care această proză le poate ocupa, hermeneutic, în înţelegerea cititorului obişnuit sau avizat. Fireşte, ele sunt destule, graţie versatilităţii autoarei, însă numai două cred să aibă importanţă reală în triunghiul pe care-l formează între natura caricatural angelică a lui Anghelescu, viaţa sa oscilând între cele două extreme ale naturii sale caricatural angelice şi, în fine, fumul a cărui prezenţă sau absenţă le determină calitatea ambelor.

 
Primul text care se desprinde din proza Cristinei Nemerovschi este, până la un punct, al apariţiei fumului, fundamental comic. În el, Anghelescu reprezintă arhetipul scriitorului ratat, care, în cheie comică, este descris, de naratorul Anghelescu, drept un „scriitor de succes în devenire”. Contrastul flagrant între ceea ce crede despre sine personajul şi acţiunile sale, aşa cum reies ele din prezentarea naratorului şi, în consecinţă, aşa cum sunt lăsate a fi înţelese de cititor, intră în acelaşi inventar – clasic – de mijloace comice folosite în textele de gen. Până în acest punct, până în momentul apariţiei fumului, proza egophobizabilă, dacă s-ar fi mulţumit să rămână în parametrii comicului, ar fi funcţionat ca unul dintre multele texte satirice şi / sau parodice scrise la adresa figurii scriitorului ratat, bântuit în permanenţă de faimosul (frustrant de faimosul) complex al capodoperei, diferit de predecesoarele sale mai vechi prin recuzita adusă la zi: microfon, calculator, tastatură, sau „toate cele 14 site-uri literare” pe care Anghelescu a postat, simultan, „aceeaşi povestire”. În absenţa fumului, Anghelescu ar fi continuat să-şi rateze nu doar cariera strălucitoare de scriitor (în cazul său, imanent „ratabilă”), ci şi însăşi condiţia caricatural angelică a naturii sale umane. Dacă Cristina Nemerovschi nu ar fi transformat fumul „de la depărtare” în cauză a ratării definitive a lui Anghelescu ca scriitor, natura sa caricatural angelică, indispensabilă celui de-al doilea text care se desprinde din această proză, nu ar fi putut deveni efect al spulberării complete a viselor sale de mărire literară.

 
Ajuns, pe linie deductivă, la al doilea text subsumabil prozei Cristinei Nemerovschi, despre el trebuie să afirm că este, după un punct, al apariţiei fumului, în esenţă tragic. Din momentul în care fumul îşi face simţită prezenţa, pentru Anghelescu totul se năruie, iar rămăşiţele propriei sale vieţi fumul le ia şi le pierde în aceeaşi depărtare din care, ca o apariţie, a venit şi coloana lui neagră şi înecăcioasă. Brusc, proza egophobizabilă nu mai trece testul contrastiv al comediei. Se uniformizează în tragedie. Incendiul, al cărui mesager e vizibil încă „de la depărtare”, îi mistuie lui Anghelescu toate speranţele pe care şi le făcuse; în schimb, acţiunea lui asupra fostului contabil este şi oarecum benefică deoarece îi deturnează întreaga fiinţă în direcţia angelică a naturii sale, pe care, din nefericire pentru el, nu o poate „fi” decât caricatural. În prezenţa fumului, ratatul scriitor îşi desăvârşeşte adevărata sa natură caricatural angelică, la care, în alte condiţii, nu ar fi putut să ajungă. Paradoxal, fumul atât îl purifică, cât îl şi înjoseşte. Fără el, e clar deja, Anghelescu nu numai că şi-ar fi ratat adevărata sa vocaţie ontică (de-a fi caricatura unui înger), ratând astfel să-şi rateze cariera de „scriitor de succes în devenire”, dar n-ar mai fi ajuns nici la un catharsis care să-l purifice de orice vanitate, nici la un hybris care să-l înjosească peste limită, ca orice erou de tragedie autentic.

#
*„referitor la orizont”: dex online.

libris.ro