Marile Speranţe

 by JKS Makokha [Kenya]

traducere din engleză: Iris Butnariu, masterandă MTTLC

editat de Adrian Ioniţă 

for the English version click here

 

******

Amintiri.  Amintiri.

Este ciudat cum amintirile atât vechi cât şi noi apar câteodată pe neaşteptate în mintea omului, fără invitaţie sau programare. Acum îmi amintesc cât de multă lume de acasă, credea că spre sfârşitul anului ceva teribil avea să se întâmple în Kenya de Anul Nou sau la puţin timp după aceea. Era ziua în care rezultatele electorale pentru cea mai contestată întrecere prezidenţială din istoria ţării noastre post-coloniale aveau să fie publicate. Votarea avusese loc pe 27 decembrie şi în mod normal rezultatele ar fi trebuit să fie publicate până pe 29. Dar atunci nu erau vremuri normale. Nu, nu erau. În cadrul unor alegeri cu mize atât de mari, doar o parte din mine putea să înţeleagă rostul prezicerilor. Cealaltă parte nu credea. Mai curând, alegea să simtă aerul în loc de  înţelesuri.

Acest sentiment era prezent în toată ţara. Nu mai simţisem aşa ceva niciodată în cele trei decenii de viaţă pe această lume ca şi Kenyan. Era genul acela de senzaţie malefică pe care mai curând o vezi şi o mirosi decât o simţi ori auzi de câte ori eşti martor la un accident fatal. Dar ce accident ? Pentru prima dată campania politicienilor a fost paşnică şi ca răspuns oamenii s-au prezentat în număr fără precedent să voteze în pace. Altor ţări africane li s-a ţinut deja predica despre democraţie. In mod diplomatic, Casa Albă sau alte centre ale puterii globale, citau Kenya ca exemplu pozitiv.

De asemenea, îmi amintesc că am văzut acel sentiment ciudat, gravat într-un mod atât de elaborat în ochii cetăţenilor de pe străzile oraşului meu natal. Îl vedeam şi în pasagerii care aşteptau cu mine în staţie autobuzul spre casă. Această aşteptare zilnică până la amurg a matatus-ului (microbuze Nissan) în cozi ordonate, în special în staţiile de autobuz din oraşul mare, este un nou obicei naţional şi suprinzator de care am aflat recent întors după câţiva ani de studiu în străinătate. Vedeţi, aveam şi eu un vot de dat înainte de a mă întorce la căutările mele ştiinţifice în Europa cea rece, pe scurt, am ratat cele mai grozave alegeri din istoria Kenyei. Când am plecat în străinătate, oamenii obişnuiau să se îngrămădească până la încăierare ca să ajungă la matatus şi de obicei cei mai slabi ajungeau acasă târziu, ultimii, mulţi dintre ei ca să înfrunte iritarea soţiilor din casele lor pustiite de foame. Mi se spune că iminentul guvern a ţinut să amintească mereu de acest exemplu de dezvoltare pe care l-a adus de când a câştigat alegerile istorice din 2002.  Noi reguli de circulaţie care favorizează cetăţenii erau impuse în toată  ţara cea «nouă ». Priviţi ce poate face un guvern african, de către şi pentru poporul african, condus de un distins economist Makerere cu patru decenii de experienţă politică sub centură! Acesta era o exclamaţie obişnuită de câte ori suporterii guvernului îşi făceau plinul la o bere. Aşa mi s-a spus.

 Mă rog. Înapoi la sentimentul acela ameninţător ce plutea în aer imediat după votare, mi-l amintesc şi acum răscolit în nări de briza dela apus ce rostogolea soarele chihlimbariu spre vest peste cerul de azur de dinaintea caderii nopţii. L-am mirosit în timp ce pasagerii se îngrămădeau să iasă din matatu cu minţile lor obosite la gândul de a ajunge acasă. L-am mirosit în respiraţia trecătorilor în timp ce ne grăbeam pe aleile şerpuite ale mahalelor, să prindem la timp ştirile de la ora 19:00 transmise în limba naţională Kiswahli, să vedem rezultatele mult amânate ale alegerilor electorale. 

       Da. Aşteptare. Asta era. Un sentiment de anticipare intens. 

Prezent, pretutindeni. Da, acum îmi amintesc. Era sinistru, genul de premoniţie senzorială care pe atunci părea să fiarbă în majoritatea cetăţenilor ca o şoaptă ce zicea « Ceva extraordinar ni se va întâmpla anul ăsta, în mod sigur !“

Abia ajuns în ţară, după o lungă perioadă de studiu în străinătate, chiar voiam să înţeleg mai bine acest sentiment, acea stare de spirit. Aşa că am întrebat. Şi întrebat. Şi întrebat. Unii au zis atunci că opoziţia populistă va avea o victorie răsunătoare împotriva guvernului iminent. Dar au adăugat imediat că cel din urmă va respinge rezultatele comisiei electorale, va interzice presa şi va instala în oraş şi în bastioanele opoziţiei, unităţi de poliţie GSU (General Service Unit). Fortăreţele opoziţiei, ca satul meu în Great Rift Valley, se vor revolta şi un timp al fărădelegii aşa cum nu a mai existat vreodată în istoria noastră va domni peste toată ţara. Primul nostru război civil. Ceilalţi, optimiştii, au argumentat că opoziţia se îndrepta spre o victorie răsunătoare dar va câştiga la aţă. Comisia Electorală a Keniei (ECK) condusă de un avocat Makerere capabil, va aranja apoi o nouă confruntare electorală între primii doi câştigători ai primei runde. Câştigătorul va fi declarat următorul preşedinte al Republicii Kenya şi comandantul suprem ale Forţelor Armate respectate în toată Africa şi nu numai, pentru disciplină lor rară şi totul va fi bine. Aceasta este Kenya. Mi-au amintit ei. Insula păcii într-o mare a haosului, de la Marile Lacuri spre sud până la Cornul Africii şi Nord-Est.

Majoritatea acestor optimişti erau oameni educaţi. Îmi amintesc aici de gălăgioşii profesori ieşiţi la pensie care stăteau cu pipiţele lor bolnăvicioase la masa din colţul slab luminat al crâșmei locale. Sau, de studentul vorbăreţ purtând un tricou de 50 de cenţi cu un tatuaj Dedan Kimathi, jucând biliard sau pedalându- şi vacanţa din decembrie cu amicii de-o vârstă, departe de ghetto, pe banii bursei de la Universitate. Al treilea grup, în acea scurtă vacanţă de patru zile pe care mi-am luat-o cu ocazia votării, era format din şoferii de matatu şi ajutoarele lor/ taxatorii, cunoscuţi în anumite dialecte ca makangas, în special cei de pe matatus pe care le luam din oraş până la Kibera, satul rudelor mele.

Încrederea lor era interesantă. Şi ei susţineau ca şi elita că guvernul va câştiga alegerile atât de contestate. Singura diferenţă era că niciodată nu uitau  să menţioneze că victoria se va întâmpla fie că le place oamenilor sau nu. Watu wapende wasipende.

Dar cum se poate una ca asta? Opoziţia a format o coaliţie cu 40 din cele 46 de triburi din ţară împotriva uniunii de 3 triburi a guvernului. Două dintre aceste triburi în mod normal se abţin să voteze, iar ultimul se află solid în spate, la o aşchie de partidul opoziţiei. Sigur că, până şi sondajele de opinie publică care au fost eliberate la fiecare două săptămâni de către patru agenţii independente, au arătat în unanimitate rezultate care evidenţiau în mod clar persoana pe care până şi un fraier ar fi trebuit să parieze. Ghidaţi de sondaje, informatorii diplomatici şi analiştii economici de la televiziunea globală vorbeau cu toţi despre tranziţia iminentă de putere. Era ştiut de-a lungul continentului, la fel cum era evident şi din versiunile online ale articolelor politice din ziare, că ceva mare era pe cale să se întâmple la alegerile din Kenya. 

Încă nu puteam să înţeleg de ce mulţi credeau că guvernul imminent va ieşi victorios în faţa inevitabilului.  Apoi, scurta mea vacanţă era pe sfârşite. Aşadar, în ziua în care trebuia să mă întorc în Europa, am căutat odată pentru totdeauna încă o părere de la un om obişnuit. Cu ora plecării mele aproape, am hotărât în mintea mea să nu părăsesc ţara până nu mai încerc o dată să înţeleg de ce oamenii matatu credeau că doar un iceberg  miraculos venit de aiurea, v-a scufunda Titanicul puterii la cârmă. Persoana întâmplătoare care mi-a răspuns a fost şoferul posac de matatu pe care m-am hotărât să-l iau până la aeroport. 

Matatul “lui,”   ca să precizez.

Era un matatu adevărat, pe bune vă zic. Era pătat cu vopsele de toate culorile curcubeului ordonate de o panglică aurie ce ce se întindea de jur împrejurul său.  Panglica aurie dădea de înţeles unui vizitator în Kenya că autobuzul este un mijloc de transport în comun. Este una dintre acele cerinţe obligatorii ilegale dar totuşi productive pe care le-a născocit noul regim în câteva sectoare ale economiei naţionale, incluzând industria transportului matatu. Ideea panglicii aurite, a fost de fapt, un  import de mâna a doua din Tanzania. Copiat, cred, în  spiritul cooperării economice africane de est şi al iniţiativelor de integrare regională care au loc în prezent cu vecinele sale, Rwanda, Burundi  şi Uganda.  În ţara bunului Mwalimu Nyerere, se foloseşte carminul. În Uganda este albastră. În Rwanda este galbenă.

După căderea dictaturii de 24 de ani a bătrânului Moi, din decembrie 2002, ministrul Transporturilor ce ţinea de  victorioasa coaliţie NARC al partidelor de opoziţie devenite atunci guvern, a făcut ordine în faimoasa dezordine de odinioară a drumurilor Kenyene. Misiunea lui era clară şi nobilă. Să folosească restaurarea ordinii în cele mai publice locuri, drumurile, pentru a trimite un mesaj în toată ţara cum ca un govern nou şi eficient era acum la putere. Asta trebuia neapărat să-i impresioneze pe cetăţeni. Trăiseră timp de 24 de ani cu o reţea de drumuri monstruoasă. De când îşi aminteau, această reţea curma vieţile a câte 12 oameni pe zi. Atât de notoriu era haoticul sistem de transport public din timpul conducerii KANU al anilor ‘80, încât, după primul şi ultimul lor safari în Kenya, turiştii germani cumpărau la plecare de la magazinele duty free de pe aeroport, tricouri cu steagul nostru naţional pe care erau inscripţionate cu litere îngroşate următoarele cuvinte :

        ” Am supravieţuit în Nebunia Matatu din Kenya. ”

Schema cu panglica aurie a puternicului minister de transporturi nu era doar un act de politică populistă sau de aplicare a legii. Mulţi cetăţeni de-a lungul diviziunii politic-tribale au acceptat ideea. Ziua în care această regulă fusese pusă în aplicare, mama mea vitregă mi-a trimis de cinci ori acelaşi SMS cu marea veste. Eram bucuros pentru ea şi pentru oameni. Are 103 kg. Putea în sfârşit să călătorească în matatus fără teamă. Nu vor mai fi tentative criminale împotriva ei de către alţi pasageri, care în mod normal îi striveau trupul mare între ei, între două capre adulte sau un sac de cărbune, si toate astea, într-o furgonetă micuţă de 12 locuri făcută în Japonia. Este exact această culoare aurie care e prezentă pe fiecare matatus si care se fixează în mintea majorităţii oamenilor ca fiind noua schimbare adusă de către noul minister cel bun. 

Părerea mea este că acest lucru servea un scop psiho-semiotic mai profund decât identificarea vehicolelor autorizate oficial de Comisia Licenţelor de Transport (CLT) pentru a transporta oameni şi articole comerciale. Vedeţi, matatus sunt cele mai răspândite mijloace de transport din ţară. Le veţi găsi peste tot în ţară, de la oraşe la aşezări rurale, de la deşerturile nisipoase Musulmane din nordul nostru, la kilometrii de savană  care traversează anual teatrul de migrare al animalelor din  Rezervaţia Masaai Mara Game, una dintre cele şapte minuni ale lumii moderne. Deci, regula culorii servea acel scop simbolic specific de a evidenţia tuturor oamenilor că o schimbare în conducerea Kenyei a avut loc în îndepartata capitală Nairobi, locul guvernului nostru.

Dacă un păstor Turkana pe jumătate dezbrăcat ce îşi mână sutele de capre sub un copac acacia, aflat undeva în câmpiile arse de soare de arţar din Lokichoggio în apropiere de graniţa noastră cu Sudanul de Sud, guvernat de către SPLM, ar întreba nevinovat :

       “Kwanini walipaka rangi hiyo ya malaria pande yote kwa matatu wote?”

       “De ce în ultimul timp au împroşcat o panglică de culoarea malariei pe furgonete?”

Răspunsul va fi că aşa a zis noul guvern al legii şi ordinii din îndepărtatul oraş Nairobi. Şi aşa era. Păstorul ar şti că ţara era condusă acum de un nou conducător. Bineînţeles, ar da mai departe veştile şi pe la alte oaze îndepărtate şi aşa va ajunge mesajul până şi la păstorii Kenyeni care umblau ilegal în Sudan, Uganda şi Etiopia în căutare de păşune şi apă pentru turmele lor.

Poate doar acei cetăţeni din izolatul Lamu, cea mai nordică insulă din Oceanul Indian a Kenyei, lângă mările conduse de piraţii Somaliei, ar putea să nu fie de acord cu înţelesul simbolic al acestei panglici aurii pe matatu. Vedeţi voi, nu există maşini pe insula Lamu, ca să nu mai vorbim de matatus. Labirinturile şerpuite de străzi medievale din Lamu, atât de asemănătoare cu cele ale lui Marco Polo din Italia, abia permit măgarilor şi pietonilor să le navigheze. Câteodată unul dintre cei doi trebuie să intre într-un magazin Swahili deschis, pentru a face loc celuilalt. Deci zici că nu există matatus, nici Michuki (guvern) în Lamu ?

Poate. Cel puţin aşa am văzut eu, plecat fiind atunci când a avut loc revoluţia traficului şi judecând totul de pe locul în care mă aflam la terminalul ilegal de autobuze din spatele Arhivelor Naţionale ale Kenyei, aşteptând matatu ce trebuia să ajungă la aeroport, să întoarcă şi să parcheze mai departe de un hârtop cu apa murdară în care plutea corpul unui porumbel în descompunere.

******

Amintiri.

Ne abatem acum pe faimoasa autostradă Uhuru care împarte Nairobi în aproximativ două jumătăţi sociale şi leagă vechiul nostru port din Mombasa de ţările înconjurate de uscat din regiunea Marilor Lacuri – Uganda, Rwanda şi chiar Sudanul de sud la fel şi partea de est a Republicii Democratice Congo. Şoferul acestui nganya, un matatu dichisit, în care tocmai m-am urcat, arată că cineva care ar putea să-mi răspundă la întrebarea sâcâitoare despre starea deaşteptare a naţiunii. Este un Nairobian adevărat, pe bune. Un Mnatti sau Nutty-dready aşa cum se numesc ei cu referire şi respect faţă de starurile reggae Jamaicane a căror cântece despre luptele împotriva diferitelor forme de asuprire îi inspiră. El poartă şuviţe scurte şi aspre, vopsite cu henna la capete, plutind fără griji de sub o beretă rastafariana largă şi unsuroasă de culoarea steagului Etiopian, ornată de o emblemă a cartierelor sărace din estul oraşului Nairobi.

        “Ehe ! Taaati ! De ce aerul ăsta grozav a ceva ce n-am    mai văzut până acum şi care e pe punctul să se întâmple ?” Întreb eu într-un argou demodat în timp ce îmi legănam uşor capul chel pe ritmul senzaţional al unui hit de Bob Marley, emanat de undeva din casetofonul lui de mâna a doua.

Niciun răspuns. Doar vocea lui Bob Marley cântând despre ceva ce pare că pluteşte natural şi mistic în aer.

     “Dacă asculţi cu atennnnţie vei auzi !”

Întreb din nou uitându-mă direct la el în timp ce conducea schimbându-şi mereu direcţia, cu ochii mereu atenţi în toate părţile ca nu cumva să dea de un poliţist care abia aştepta să îl înhaţe. La fel ca mulţi alţii, matatu-ul lui nu avea licenţă sau măcar asigurare, poate şi mai rău, el nici măcar nu avea permis de conducere.

        Trei minute de linişte.

Apoi, tocmai când voiam să-mi dreg vocea în mod jenant, ca să repet întrebarea acoperind rap-ul strident a lui Sheng ce înlocuise melodia lui Bob, aud cel mai cumplit scrâşnet de anvelope pe care l-am auzit în viaţa mea. 

     Screeeeeeeeeeeech!

În câteva secunde un nor de fum caustic de la cauciucurile sparte intră   în matatu prin geamul deschis din stânga mea, si îmi inundă palatul gurii cu un miros de vomă de pizza şi vanilie. Iisus Hristos pe o bicicletă ! Exact ceea ce s-a întâmplat !

 Apoi se aude un ţipăt ascuţit de claxoane ameninţătoare descrescătoare la care răspunde rapid claxonul strident crescător al şoferului nostru.

     PEEEEEEeeeeeep!!

     peeeeeepeeeEEEP!!

Apoi tăcere, în timp ce matatu virează la stânga apoi la dreapta apoi la stânga din nou în doar câteva secunde.

Urmează un minut lung plin de respiraţii grele în tot matatu în timp ce şoferul recuperează controlul asupra maşinii lui. Este urmat imediat de un val de proteste în mare parte din partea pasagerilor în vârstă şi a femeilor din spatele matatu-ului care se balansa. Într-un potop de voci unite de teamă şi furie, pasagerii uşuraţi atacă impulsiv şoferul ce înjura pentru nenorocirea ce ar fi putut să se întâmple. Unii ofereau sfaturi tânărului vinovat, despre siguranţa pe drumuri, despre cum să-şi ţină nenorocitul ochii injectaţi asupra drumului blestemat.

“Tinere, bwaana weee! Nu ne duce în mormintele noastre înainte de a  mânca fructele următorului an, te rugăm !”  Nu se putea să nu observi sarcasmul lor. 

Sau măcar înainte de a şti cine a câştigat alegerile, vă rugăm Honourable Mr. Quack Driver! o altă voce mustra de undeva din spatele aglomerat al autobuzului, râzând în hohote de propriul cinism.

 În tot acest timp, spre supărarea pasagerilor nemulţumiţi, el rămâne la fel de calm ca un preot ce împarte Sfânta Împărtăşanie. Apoi din senin, de parcă tocmai şi-a amintit ceva, îşi întinde gâtul pe geamul de lângă el şi începe a înjura un Peugeot 504 ce ne-o luă înainte, dar care încă mai claxona. Am scăpat ca prin urechile acului să nu se izbim în el când acesta ne-a depăşit nesigurat in curbă. Şoferul nostru temerar ne salvase de fapt virând la stânga şi mergând prin două gropi uriaşe şi înapoi iarăşi pe drumul cel bun. Cu inima bătându-mi încă foarte puternic, am apucat mai strâns laptop-ul, mi-am aranjat ochelarii şi am închis de tot geamul de lângă mine. Apoi am repetat din nou întrebarea mea, cel puţin pentru a mai calma tensiunea palpabilă ce plutea în matatu. 

Şoferul nu se uită la mine deşi sunt singurul ce stă cu el în faţă. Schimbătorul de viteze şi un săculeţ vechi de piele plin de muzică VCDS piratată sunt singurele lucruri care ne despart. În schimb, cu ochiul său naşpa priveşte constant drumul din stânga în timp ce mestecă intens şi gălăgios din kangeta (khat) sa verzuie până când sucurile sale au început să-i curgă din colţul gurii.  Îsi linge repede balele cu limba sa de cameleon şi ţipă la taxator să nu mai ia niciun pasager ilegal deoarece ne apropiem de barajul rutier al poliţiei de la intrarea în aeroport. În tot acest răstimp ochiul lui drept monitorizează mâna tremurândă ce schimbă frecvenţele pe casetofonul ascuns al maşinii. Să tremure oare din cauza incidentului periculos în ciudă părerilor noastre ?

 Brusc, îmi aruncă o privire rapidă şi spune,

       “Stai, omul meu, ai răbdare bana ! Eu caut cele mai noi ştiri sau cel puţin ceva muzică gospel ca asta, ştii tu, să calmez pasagerii, totul cu o inimă curată roho safi frate, ştii tu, pasagerul nostru e regele nostru, kizeee, ”    

Mă sfătuieşte el în timp ce încearca cu un efort zgomotos sa elibereze flegma sau mirra ce îi înfundase gâtlejul vânos. În aşteptare, mă holbez la punctul portocaliu din faţă, maşina de familie cu care aproape că ne-am ciocnit mai devreme. În cele din urmă o ia cu viteză mare pe după o curbă şi iese din raza vizuală.

     “Probabil că îşi duce familia pe noile plaje sărutate de soare şi pline de turişti din Mombasa pentru a sărbători Revelionul şi rezultatele voturilor din oraşul lor de acum trei zile,” cred.

 În Germania ei vor sărbători noaptea revelionului ca  “Silvester”. Spre deosebire de nopţile vesele de revelion pe care le sărbătorim ieşind în oraş, trebuie să ai multă grijă dacă ai ales să faci asta în unele părţi din Germania. Aşa se şopteşte printre proaspeţii studenţi străini. Africanii mai bătrâni, străini in Berlin, mereu spun cum în trecutul nu foarte îndepărtat nişte tineri neo-nazişti, blonzi tatuaţi (câteodată blonzi prin vopsire) care sărbătoreau numărătoarea de la miezul nopţii aveau obiceiul de a cutreiera străzile pentru a găsi Auslanders pentru a « încheia anul cu ei,» cum s-ar zice în limba lor. Înseamnă doar să-l jefuieşti pe ghinionistul imigrant aşa cum nu a mai fost jefuit în viaţă lui. Auslanders e cuvântul german pentru străini. Tradus în engleză înseamnă  “persoane dinafară. ” Îmi aminteşte de The House of Mumbi. Sau mai curând cei ce nu aparţin acestei case a celor aleşi, cei ce nu se trag din eponimul strămoş feminin al bogatei naţiuni Gikuyu.

O schimbare zgomotoasă de viteză mă atenţionează că am ieşit în sfârşit din blocajul rutier şi acum ne aflăm pe autostrada dublă spre aeroport care era mai puţin aglomerată. Fusese re-asfaltată recent de către o firmă chineză omniprezentă care căştigase toate ofertele de la preşedinte încoace, imitandu-şi amicul din Harare şi apelând către est pentru ajutor. Soferul se asează mai bine, frecându-şi fundul de salteaua pătată şi uleioasă a canapelei vechi, proptindu-şi fizicul scund şi slab pe scaunul soferului şi aruncându-mi o privire cam lungă îmi răspunde în sfârşit la întrebare cu o altă întrebare, încercând să acopere casetofonul lui galagios,

      “Pe ce lume trăieşti, amice ?”

Răspunsul brusc al şoferului posac, la care începusem să renunţ, m-a prins cu garda jos.

M-a surpins şi până să pot răspunde sau măcar să realizez că era o tactică sau întrebare retorică, el s-a grăbit să spună,

      “Gava ni gava, watashinda hi kitu watu wapende wasipende! Kama Mishuki alitushinda sisi wasee wa ndai na Mungix, akina ODM ni ni nani? Ni nini akina Mishuki hawata do kuwakulia vako?”

Explicaţia lui e atât de simplă şi exactă încât mă simţeam ca un prost. În Africa, nimeni nu poate să învingă guvernul curent decât dacă acesta o doreşte. Are tot ceea ce îi trebuie pentru a câştiga, sau pentru a forţa o victorie. Guvernul din Kenya avea să câştige fie că le convenea oamenilor sau nu, pentru că era Guvern. Cu toată puterea de constrângere, judiciară şi altele la dispoziţia lui, moştenite de la dictatorul pensionat, ce nu ar fi putut să facă?

         “Bun venit în lumea politicii africane, amice,” îmi spun încet, sau îmi spune el aceasta?

Natura evidentă a acestei posibilităţi m-a lovit. Bineînţeles că asta e. Aceasta este legătura. Fiindcă trăisem în afara Africii de o perioadă încoace, uitasem că aici lucrurile funcţionează după propriile principii filozofice ale continentului. Că este “democraţie,” sau ce înţelege lumea dinafară prin “alegeri libere şi cinstite”, în Africa  toate acestea capăta un înţeles african.

Nu trebuie să te îndoieşti de aceste lucruri şi să te faci de râs. E aşa pentru că aşa e.

Punct.

Cu această explicaţie scurtă dar elocventă, a cărei ton apatic nu fusese trecut cu vederea de către mintea mea literară, amicul meu a încheiat şi îngropat discuţia noastră extraordinară. În acest moment de înţelegere a înţelepciunii lui, îmi asasinez brusc şi rapid optimismul politic de care am avut grijă din 2002, de când forţele democratice ale Kenyei au format o coaliţie a Opoziţiei numită Coaliţia Naţională Curcubeu (NARC) pentru a-i da o lovitură de graţie dictaturii KANU de 24 de ani a bătrânului Moi. În concluzie acest optimism mi-l reprim eu acum, cel care m-a făcut să cred în mod naiv în posibilitatea guvernării democratice şi alegeri libere în Africa secolului 21. Este acelaşi optimism ucis care mă convinsese să trăiesc doar din orez turcesc şi apa chioară de trei ori pe zi între Septembrie şi Decembrie a anului trecut (2007) pentru a-mi putea permite să-mi cumpăr biletul de întoarcere în Kenya pentru a mă alătura altor copii ai patriei mumă şi a  exersa greu dobânditul nostru “drept democratic”.  Este chiar acest optimism ucis ce mi-a dat energia să călătoresc la celălalt capăt al lumii, din Europa în Kenya şi înapoi, în mai puţin de cinci zile in timp ce febra votării infectase atât Kenyenii de acasă cât şi pe cei din străinătate. Este acelaşi Afro- optimism care l-a determinat pe ateistul de mine, să aprindă din când în când lumânări în catedralele gotice din Germania pentru Mişcarea de Schimbare Democratică a lui Morgan Tsvangirai (MDC) şi un Zimbabwe al africanilor Camaradului Bob. Acum este mort. Acestea sunt veştile pe care le am pentru voi. Cu adevărat mort. Să îi fiu recunoscator fratelui Rasta, salvatorul meu?

     “Traiasca Afro-pesimismul!” zic eu!

În timp ce treceam prin ultima joncţiune a drumului spre Aeroportul de Sud îmi aruncă o privire batjocoritoare. Lacrimi de durere mă reduc la tăcere, din cap până în picioare asemenea unui copil pierdut ce plânge la ieşirea din biserică după terminarea slujbei. Ochii lui luminoşi privesc furtiv batistă mea udă, apoi cercelul subţire de aur din urechea mea dreaptă, după care cad pe săculeţul meu protectiv de laptop, acoperit de abţibilduri cu roşu, verde, negru şi alb cu “Sunt mândru să fiu Kenyan” şi “Jaluo in the House”. Şoferul opreşte brusc şi uitându-se la mine prin oglindă, se înfioară la vederea unui adult plângând,

       “Kihii! Ttaaq!’ 

Exclamă el înainte de a-şi plescăii limba în dialect şi scutura pletele în ritmul celor de la Beatles care începeau un cântec cu un mesaj ce spune că tot de ce avem nevoie este dragoste. Un kihii este un băiat necircumscris sau un bărbat emotiv. Cobor în linişte şi uit să închid uşă în timp ce alerg orbit spre coada aglomerată de la check-in din holul International Flights, Unitatea Patru.

******

Acum.

Asta a fost atunci. Acum 48 de ore. Ca şi cum totul ar fi aşteptat să plec naibii din Africa, fiertura asta grea de aşteptare care se umflase în toată Kenya a explodat în sfârşit la exact 15 :33 GMT ora locală (Ludwigsfelde). Nu a durat decât 15 minute de la anunţarea rezultatelor electorale amânate de Corporaţia de Radio a guvernului în noaptea Anului Nou, pentru ca forţele de opoziţie din marile oraşe şi şase din opt provincii să explodeze. Omorurile n-au întârziat să apară. Şi în mai puţin de o oră, toate agenţiile majore de presă internaţională şi cele de ştiri, de la Yahoo la Radio China Internaţional o prezentau pe prima pagină. Şi aici, vă prezint ştirile de ultimă oră din Africa :

      “Lăudată timp de decenii ca insulă postcoloniala a păcii într-o mare regională de anarhie, Kenya…’

 

Despre scriitor

JKS Makokha (b.1979) este un autor Kenyan care locuieste în Berlin, Germania.  El este autorul cartii Reading M.G. Vassanji: A Contextual Approach to Asian African Fiction (2009).   JKS Makokha a co-editat un nou volum de critica literara, Negotiating Afropolitanism: Essays in Borders and Crossings in African Literature and Orature (2010) cu Jennifer Wawrzinek. Poezia sa a aparut printre altele în Atonal Poetry Review, African Writing, Egophobia, Journal of New Poetry, Journal of Somaliland Studies, Postcolonial Text, New Contrast , Scottish Poetry Review si Stylus Poetry Journal.

jmsiboe@hotmail.com

4 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Great Expectation

  2. Pingback: a apărut EgoPHobia #28 | FDL.ro

  3. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Notă Editorială

  4. Pingback: www.egophobia.ro NOTĂ EDITORIALĂ

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.