Stele verzi 32

Se trezi în chenarul diurn al următoarei prime cine, dar fără să ştie nici că aşa este, nici unde se afla. Nu recunoştea nimic din jurul său strâmt, atât cât putea să vadă din unghiul ochilor nemişcaţi în retine. Poate că nu îşi mai aducea aminte să memoreze împrejurul în care se găsea sau poate că altceva i se întâmplase, dar părea să nu mai ştie nici cine este, nici de ce este cine nu ştia că e. Totul în cercul său vertebral era extrem de confuz. Era deranjat de noua realitate în care se blocase, cu toate că nici nu putea să conştientizeze faptul că nu mai era de tare curând veche. Părea să ştie numai că, indiferent cine era el, zăcea întins, dintr-un motiv încă necunoscut, pe un pat de spital, şi avea de gând să investigheze problema de îndată ce va fi fizic apt să o facă. Deja încercase să se ridice în vârful cerului său vertebral, dar extremităţile punctiforme îl dureau atât de mult, încât pe moment se răzgândi să îşi mai rotunjească fiinţa într-o altă poziţie liniară. Preferă să rămână liniat în patul pe care, nu ştia de ce, îl simţea foarte ataşat de domnul mobilier. El îl cunoştea personal pe domnul mobilier şi, dacă s-ar fi simţit mai bine, ar fi rememorat împrejurările în care l-a cunoscut şi felul în care după aceea s-au împrietenit, aşa, pentru a-i trece timpul mai uşor până când toate se vor lămuri de la sine, dar, două lucruri din el, clare şi, totuşi, fără să le poată contura în minte, îl ţineau parcă dinadins în starea lui de rău curentă. Era din ce în ce mai nerăbdător să ştie cum a ajuns în spital şi, mai ales, de ce încercase să şi sune vreo asistentă care să îl lămurească, dar nu găsi niciun buton pe care să apese, aşa că, deşi fără răbdare, îşi dădu seama că va trebui să aştepte ca cineva să deschidă uşa de la salonul în care fusese pus, să intre pe ea şi să vadă după aceea ce poate să facă în chiar privinţa lui. Până atunci va trebui să aştepte şi iar să aştepte şi se temea ca aşteptarea indefinită în care intrase să nu înceapă să îl obsedeze şi să îi strice timpul, cât îi mai rămăsese, din persoana lui pe care deocamdată nu avea cum să o cunoască. Nu ştia cum să îşi petreacă timpul şi ce să facă pentru a trece mai uşor peste aşteptarea pe care simţea că nu o mai poate aştepta prea mult. Cel mai tare îl deranja că nu ştia deloc cine este şi nu avea absolut nicio idee cine ar putea fi. E adevărat că îşi aducea aminte de domnul mobilier, pe care îl cunoştea foarte bine, fiindu-i bun prieten, cel puţin în funcţie de amintirile pe care le avea despre el, dar pe domnul mobilier îl cunoştea toată lumea, iar în consecinţă el putea fi oricine dintre toţi cunoscuţii domnului mobilier. Amintirile despre el nu îl ajutau practic cu nimic. Continua să fie oricine ar putea să fie, numai cine nu chiar era. Dintre toate posibilităţile din care îşi putea alege adevărata identitate, era conştient că, dacă ar fi încercat să facă o alegere, ea ar fi aproape foarte probabil una eronată ce l-ar trimite la un număr indefinit din identităţile sale proprii. Începu totuşi să îi placă să se caute printre alţii şi o luă ca pe un joc al cărui înfocat admirator devenise în imensul arc temporal în care se rotea de când ajunsese în spital. Nu avea altceva mai bun de făcut până cineva se va interesa să intre să vadă ce e cu el, aşa că, până în acel moment, putea să se joace, nestingherit, de-a alţii în orice fel ar putea să fie. În fond, era liber să fie oricine poftea, cu toate că nu va reuşi să fie decât el însuşi atunci când va şti cu adevărat cine este.

În întinderea patului său, timpul părea şi mai liniar decât era probabil în realitate. Fiindcă nu ştia cine chiar poate să fie, nu era sigur nici la ce realitate s-ar fi putut referi. Cu exactitate, realitatea este una singură, indiferent de circumstanţe, dar el nu îşi dădea seama de aşa ceva pentru că, deocamdată, nu avea nimic al lui. Nici chiar pe sine. Ar fi putut foarte bine să se mişte, dacă nu în afara salonului, atunci cu siguranţă înăuntrul lui. Ar fi putut să facă o mulţime de lucruri chiar şi în îngustimea clară a salonului, dar, în afară de jocul pe care îl începuse, rămăsese impermeabil la orice altceva. Ar fi putut la fel de bine să se scoale din pat sau cel puţin ar fi putut să se întoarcă de pe o parte pe alta pentru a-şi mai întinde cercul vertebral deocamdată cam anchilozat între vârfurile sale, dar preferă să nu facă nici atât. Ceva în necunoscuta lui persoană, pe care totuşi o cunoştea suficient de mult pentru a-şi da seama cât de necunoscută îi este, îl oprea din orice lucru pe care ar fi putut să îl facă şi era ciudat să fie chiar aşa. Simţea că devenise mai imobil şi decât patul în care zăcea ca un pat uman în care putea foarte bine să considere că zăcea inconştient adevăratul său eu. În consecinţă, nu făcea nimic şi nu era nimeni din ce probabil că îşi imaginase că putea să fie, pentru că şi fusese şi încă era, în ciuda uitării de el în care se blocase şi pe care aproape că o învăţase pe de rost cum e, tot el în propria lui persoană.

A trecut şi alt timp între timp şi nimeni nu a intrat în salon să îl întrebe cum se simte sau cine este, chiar dacă nu ar putea să răspundă cu nicio exactitate. Abandonă jocul pe care îl începuse fiindcă se plictisise să tot creadă că este cineva ce cu siguranţă nici nu putea fi. Nu era în sine un jucător şi îşi aducea perfect aminte că în viaţa lui, indiferent de cum o fi avut-o, nu a jucat nimic. Părea să nu aibă niciun talent la jocuri reale şi de aceea l-a şi uimit pornirea imediată pe care a avut-o de a se juca de-a persoanele sale potenţiale. Se ştia un om serios, dar nu avea nici cel mai neînsemnat habar şi cine este omul serios pe care îl ocupa. Îşi era cel mai mare mister posibil. Nu se cunoştea pe sine, însă se ştia doar cât să îşi dea seama că nu se cunoaşte. Şi, cu toate că nu era din fire un jucător, ajunsese să se joace de-a toate jocurile pe care nu le jucase vreodată, iar ele începuseră să îl cucerească şi să îl schimbe într-o persoană pe care cu siguranţă nu o fusese niciodată. Se întristă să simtă aşa şi în consecinţă se hotărî să nu se mişte nici cât se mişcase până în acel moment, lucru cam greu de înfăptuit fiindcă nici până în acel moment nu se mişcase deloc. Era confuz fiindcă nu ştia dacă persoana în care era deocamdată, pe care nu o mişcase deloc, era şi persoana lui. Nu ar fi vrut sub nicio formă să fie atât de imobil într-o persoană ce s-ar dovedi că nu e a lui fiindcă nu dorea să îi imobilizeze într-o atât de strictă măsură flexibilitatea din ea, pe care el nu ar putea-o fi niciodată. Ciudat, dar, când era el însuşi, îşi amintea el, dorea foarte mult să fie altcineva, iar acum, când putea, cel puţin până la proba contrarie, să fie absolut oricine, dorea mai mult decât orice altceva să fie din nou oricare el însuşi fusese cu adevărat. Nu mai voia să ocupe un alt bărbat decât era şi, dacă se putea, nu mai voia nici ca nimeni altcineva să îl mute într-un bărbat pe care nu l-ar putea fi vreodată. Avea strania senzaţie că ştia pe cineva interesat chiar de o astfel de schimbare şi îl enerva teribil de mult faptul că nu putea cunoaşte exact cine dorea să îl mute din el. Îşi spunea că, dacă va şti vreodată cine doreşte atât de mult să îl fie alt bărbat, nu va avea nicio plăcere să vorbească cu o astfel de persoană. În întinderea lui impecabil de imobilă, era pur şi simplu scandalizat că cineva, deşi nu ştia şi cine şi, se gândea el, probabil nici nu va mai afla, şi-a dorit să îl pună într-un bărbat în care cu siguranţă nu i-ar fi plăcut să fie. Gândindu-se atât de intens la toate aceste lucruri, de nervi ochii aproape că îi deraiaseră din privire.

Tot nu apăruse nimeni. Salonul se mai înnegrise de la noaptea din vizaviile din ce în ce mai periferice ale zilei şi totuşi nimeni nu dăduse încă vreun semn că ar fi interesat să ştie ce se întâmplă, dacă, în salonul său. Liniştea în care plutea devenise atât de grea, încât era în pericol de a se scufunda cu totul în nerăbdarea lui congenitală. Amorţise în întinderea patului pe care singur şi-o formase. Chiar nimic nu se întâmpla şi nimeni chiar nu făcea nimic pentru a se întâmpla totuşi câtuşi de ceva. Salonul era practic pustiu. Doar un pat spitalicesc în el, pe întinderea metalică a căruia zăcea un pat uman, pe a cărui întindere organică zăcea în inconştienţă adevărata persoană a patului său biologic. În afară de cele trei paturi, în salon nu se mai găsea nimic. Ciudat, dar până şi acest nimic triplu din salon devenise la fel de imobil în inflexibilitatea lui ca şi cele trei părţi componente ale sale. Nimicul din trei paturi, deşi, teoretic, trebuia să aibă fie cel puţin douăsprezece picioare, fie numai şase sau şapte, avea, în realitatea salonului în care se blocase, abia trei. Era în consecinţă un nimic trepied ale cărui picioare, luate individual, puteau fi chiar douăsprezece. Matematica nu fusese niciodată punctul său forte, dar, în situaţia prezentă, devenise singurul joc ce nu era chiar joc şi singurul nimic ce nu era chiar nimic. Fiindcă timpul se făcuse pur şi simplu linie în întinderea cercului vertebral pe care nu mai putea, de cât amorţise, să îl îndoaie către extremităţile lui punctuale, matematica nihilistă şi pluripedă era singurul lucru ce îl mai putea ţine departe de toate persoanele pe care nu mai dorea să le fie. Nimicul trepied îl apropiase atât mult de cine el intuia că este cu adevărat, încât nimic altceva nu îi mai rămase de făcut până la cină.

(va urma)