libris.ro

Poeme de Deniz Otay

[Premiul revistei EgoPHobia la Concursul Naţional de Poezie „Traian Demetrescu”- TRADEM, ediţia a XXXII-a, Craiova 2010]

191 de cuvinte pentru poveştile suzanei

cei mari sunt mai aproape de cer spunea
mama. eu port un bisturiu mic în buzunarul
de la piept/ poate într-o zi cineva o să se încumete să âmi decupeze inima şi

să-mi lase o gaură în cămaşă peste care
să pun un petic cât o gură de pământ.

suzana ia bisturiul cu gesturi meticuloase şi
are grijă să nu îl scape, ea taie repede să nu
doară ca data trecută, degeaba,

locul pentru gura mea de pământ
încă nu e gol şi cu fiecare tăietură
inima îmi creşte la loc.

mama o lasă pe suzana cocoţată cu zilele
pe umerii mei/ să privească şi dânsa din când în
când de sus, aşa ca noi, acolo unde cei
uriaşi împart aerul tare ca drumurile de
munte să ajungă fiecăruia.

suzana nu mai creşte
şi asta nu se va schimba peste ani

şi trenurile mele pleacă, trec încet pe
lângă mine/ poate mă răzgândesc şi urc
măcar pentru puţin aşa cum urcă
suzana pe umerii mei iar eu

o ţin strâns de mână
şi inventez noi poveşti pentru care
ea nu se dă jos


cam atât de mare e lumea de sub cuvertura băiatului cu pumnii mici

el face feţe-feţe în timp ce striveşte
sub pumni orice alte mâini care au vrut să
mă cuprindă vreodată

sub pumnii lui mici toate
jocurile dintre degete
îmi aduc monştri şi el sfărâmă
în continuare ca un spărgător de nuci nepriceput

doar uneori îşi deschide palmele care
îmi adună emoţiile
la 5 a.m. din parcurile iaşiului
cu miros de iarbă cosită/
mă strânge de genunchi
până mă fac mică. atunci

nu vreau decât să mă ascund sub
cămaşa ca o cuvertură în care
mă înveleşte băiatul cu pumnii mici şi leagă
noduri să nu încapă
nicio gură de aer în plus/ departe

de casele noastre,
într-o cameră rece de cămin unde
tot ce stă între noi e bezna care
îşi unduieşte lent şoldurile lovindu-se de pereţi
ca şi când
ar măsura distanţe inexacte cu sufletul la gură

azi trag peste mine cuvertură
după cuvertură dar niciuna nu e
suficientă pentru unul singur pe
când

mâinile lui sunt prea departe să
mă poată cuprinde/ şi oricum
respiraţia mea caldă a rămas în
salteaua patului în care i-am făcut
loc să doarmă

despre fata cu vişine şi alte păcate

am putea spune că acesta e un oraş liniştit cu
străzi sigure, lumini mereu aprinse şi
oameni care nu se mai arată după ora de
culcare

sau am putea să amintim de
fata cu vişine care
asediază librăriile şi geamurile se scurg
până în pământ până sub tălpile ei
şi librăria toată se umple cu mirosul
pumnilor ei plini de vişine/ e ca o
grădină de vară care a adunat toţi
poeţii/ acolo

fata cu vişine violează apoi
suflă cu versuri proaspete peste
casa poporului peste parcuri peste oameni

ea nu îşi arată niciodată faţa/ o ascunde
în pletele încâlcite unde
se adună sumedenii de cântece pe care
le închide în gramofon, apoi
le dă drumul peste
casa poporului peste parcuri peste oameni
şi fuge

niciun bărbat nu i-a dat de urmă
nici măcar unul nu a putut să
ajungă la pomii din grădinile ei
şi să se înfrupte

au pus la pândă hergheliile de cai după ea
şi felinarele şi nopţile de asediu

dar ea îngheaţă atât de uşor aroma fructelor
moi pe care le ţine în palmă dar ea lasă
dezastrele să curgă până în tălpi mai departe
şi violurile şi asediile

ultimul bilet pentru circul sudului

pentru o clipă toată lumea
s-a oprit ca într-o
secvenţă de film complet încetinită

nu s-a mai lipit niciun sunet
de şoseaua ce îl împingea tot
mai mult către sud sub

genunchii lui G care pavau drumul
în lung şi în lat
ca şi când ar fi marcat
un teritoriu precis

doar inima lui a stat ascunsă preţ
de câteva secunde între roţile
maşinii ciocnite trecând prin
bariera leneşă a cerului cu mişcări
agere până la o izbucnire totală

zâmbetul lui G nu avu timp să
dispară în întâmpinarea ciocnirii,
doar braţele accidentate alunecau
cu repeziciune spre

un mormânt improvizat pe a cărui
epitaf a scris Black Dahlia/
singurul nume pe care G îl aştepta
singurul care s-ar fi apropiat
atunci de

o poveste spusă cu
gura deformată ca o ultimă reprezentaţie
a lui G/ cea mai reală de până atunci răsucind
memoria sudicilor în casele lor cu pereţi
calzi

poem lipit pe cutia cu capac de sticlă

(obsesie I)

îndată vor ajunge musafirii/
vă-ntâmpin cu uşile încuiate cu becul stins şi
mă aşez. în fotoliu ca într-un
fel de aşteptare, aici singurătatea
se numără pe degetele
de la mâini de la picioare

aş deschide uşa să număr
şi pe degetele voastre/ ale mele nu sunt
de ajuns dar cu uşile închise mi
se face dor de voi. atunci

sunt mai umană şi ştiu că aş
reuşi să mă iert pentru zilele
în care mă aşez în faţa
televizorului şi vă lipesc
feţele de ecran ca şi cum
nimeni din cei ce stau în
cutia cu capac de sticlă nu v-
ar putea da pozele jos

în curând oamenii ce mişcă
sub capacul meu de sticlă se vor scutura
de toate răbdările şi vor scoate
perechi de mâini
multe/ neînchipuit de multe pe care
nu le-aş vedea cât
să le mai număr pe vreun deget

vor face bucăţi din tot albumul lipit
de televizor vor smulge cu unghiile de
aşteptarea mea ca un fotoliu şi

de pe podeaua camerei în care
m-am închis soarele va fi pe sticla
unui aparat nefuncţionabil doar
partea cu lumină moale dintr-o poză veche
în care v-aş îngrămădi pe toţi/ acum

vă rog să nu zâmbiţi spre aparat
pentru aşa ceva nu am răspunsuri

către orice loc te-ar ţine departe

(obsesie II)

acesta e oraşul monştrilor aşa că
se cântă muzică pentru monştri
se dansează pe muzică pentru monştri
se scriu pe ascuns scrisori in
orice altă limbă decât cea a monştrilor
pe care le trimitem printr-o
poştă subterană secret construită de
puţinii oameni rămaşi

aici stau şi eu
în locul acesta din care ne-au lăsat să vedem
cu o bucată de cer mai puţin decât
ar putea să vadă orice alt pământean

gândul de toate zilele e că poate.
nu vor tăia
firele rămase, aşa voi spune
că eşti la
celălaltcapătalfirului
pe când

dansez valsul monştrilor cu
singura inimă rămasă/ astfel o ţin
cât de departe pot de firele cu care mă încâlcesc
în acelaşi loc în aceeaşi zi
aşa că

voi dansa până când
o să se roadă fiecare rădăcină de care m-am prins aici şi
am să rămân fără picioarele cu care
au săpat monştrii
pentru noi toţi
un loc pustiu ca o casă mortuară

cândva am să mă mut
(obsesie III)

am început să scriu poeme despre monştri
şi nu ma mai pot opri de fapt
nimeni nu ma va putea opri după ce

ne-au plantat graniţe până la prima scară
a cerului

aici mă sufocă fiecare zi şi mă prind
tot mai tare
de cablurile electrice pe care le voi urmări

până pe alte meleaguri ca pe o hartă ce mă
va duce spre corăbii de unde voi vedea mai
clar toate drumurile în spatele ochelarilor pe
care îi şterg ca un orb ce se mută în beznă
pentru că vede acolo atât cât poate vedea
orice altă fiinţă

nimeni nu-mi va opri poemele despre oraş
nici
autobuzele tramvaiele nu vor călca
peste ele să le trimită la
spital la un loc cu bolnavii altfel

am să v-aduc cu poemele în camera torturii mele
cu demenţe -chiar v-aţi putea muta aici eu mi-am
păstrat alături medicii care îmi ţin acum de urât
când scarpină încăperea de boli până vor da de
culoarea de sub varul alb fără ca eu să-mi
tencuiesc măcar pereţii

domnilor v-aş duce cu vorba să vă
mai ţin măcar pentru o seară căci
peste noapte şijmie mi se face frig şi frică
dar voi mai bine aţi merge acasă

eu m-am închis aici de bună voie şi
tot ce v-am povestit până acum sunt doar
minciuni sfruntate

acum plecaţi de tot acasă ştiu că
veţi rămâne singuri cu obsesiile voastre
făcând din paturi calde- paturi de spital
din cine în familie- mese la cantină
unde se mănâncă borşul rece

libris.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *