de Ormeny Francisc Norbert
În primul rând am sa încep de la onomastica absolut iesita din comun: stau si ma întreb ce fel de nume e asta?! E masculinul de la Marcela???! Ca si cum te-ar chema Cameliu(masculinul de la Camelia) ori Elvir(de la Elvira) ori Cristin(de la Cristina) ori Euglen(de la Euglena). Ma rog…Mai bine am face ca la italieni, unde Andrea e nume atât de baiat cât si de fata – zau de n-ar fi mai cinstit si mai putin penibil. Ca nu de alta dar o chestie ca asta e periculoasa în sensul ca introduce o noua forma de matriarhat care contrazice textul biblic – acum barbatul e facut din coasta femeii. Desi nu-l contrazice total; nu contrazice pasajul care spune ca Nomen Est Omen (Numele este blestemul), în sensul ca un barbat cu nume de femeie cu siguranta va purta în el toanele, ifosele, premenstrualitatea si viclenia, exprimându-le în forta fizica, asa cum e si normal.
Marcel a fost înainte paznic la Cimitirul de Masini si Fiare Vechi de la iesirea spre Botosani. Noapte de noapte veneau tiganii cu carutele ca sa încarce fierul si sa-l vânda mai apoi la Botosani ori sa-l prelucreze pur si simplu: caldari, burlane, tabla ori Dumnezeu mai stie ce… Într-o prima instanta Marcel era singur pe post. Însa cum raidurile populatiei de etnie rroma deveneau din ce în ce mai insistente, conducerea incintei respective l-a mai suplimentat cu înca doi colegi. Rromii veneau de obicei si dupa traditie la “negocierile” cu el cu doua unelte principale în dotare: bomfaierul si cutitul (unii, doar cei mai nobili si mai consacrati dintre ei aduceau si bici…dar nu de cal, ci de om). Bomfaierul pentru taiat fierul vechi, cutitul pentru taiat Marcelul. Marcel învata încet dar sigur sa rezolve situatia dupa caz. Daca se putea cu vorba buna, vorbea politicos desi distant si “de sus” si taciturn si rece cu ei. Îi facea sa înteleaga ca e mai bine sa plece acasa, ca parca n-ar avea nici el chef sa le rupa oasele fetei într-o noapte asa de frumoasa si romantica si ca e bine sa ne lungim totii numai cât ne permite asternutul…ca traim în România si ca aici înca nu se poate mai mult… Dându-le de înteles ca nici lui nu-i merge cu mult mai bine ca lor, unor tigani le pica chiar foarte familiar momenul: nu-l mai simteau ca strain; aveau senzatia ca-i întelege si ca nu-i asa de diferit de ei si plecau fara sa mai faca mare scandal, sau facând totusi ceva scandal, dar la adresa Autoritatilor si a politicienilor, nu a lui Marcel. Marcel le dadea dreptate în sictir si taciturn –“Bine, bine, da’ acuma hai cara-te ca deja am stat cam mult cu voi si mai am înca multa treaba de facut si trebuie sa-mi pastrez si eu slujba ca deocamdata numa’ pe asta o am”(replica asta le placea cel mai mult la rromi pentru ca îl facea sa para outsider ca si ei, la discretia sistemului…desi putin mai bine plasat social – datorita, probabil, culorii pielii, si-i convingea mai mult decât alte argumente sa-l lase în pace). Tactica asta se aplica cu tiganii nici-prea-prea-nici-foarte-foarte, care ar putea si nu sa sara la bataie si care mai ales pareau a avea în priviri o înclinatie mai spre o filosofie a vietii, asa… Cu cei slabuti si batuti ca frunzele uscate de vânt, pe care simtea ca-i poate calca direct cu tancul, nu statea la nici un fel de discutie: intra în ei direct cu pumnul si bastonul, fara sa-si mai iroseasca nici macar un gram de energie pe conversatii inutile si pe socializari în vacuum. Aici, în România, în Vortexul Uniunii Europene; în Masina de Spalat deseurile menajere si ideologice ale Europei, Marcel era asa, mai taciturn, mai ales din cauza ca totdeauna a considerat ca socializarea îl usuca de energie si o face inutil…ca, practic, n-a vazut niciodata sa iasa ceva din vreo discutie. Singura data când a vrut s-o bata pe nevasta-sa, acasa, a fost atunci când acesata insista ca vrea sa se uite la un talk-show pe OTV. Nu exista lucru pe lumea asta pe care Marcel sa-l urasca mai tare decât talk-show-ul. Toate se terminau în coada de peste; nici unul nu era în stare de vreo concluzie cât de elementara si toate durau minim 3-4 ore. Talk-show-ul i se parea fenomenul care a distrus România cel mai tare dupa ’89.
Însa mai exista si o categorie de gypsy carora îi era clar ca lumina zilei ca nu prea are ce le face. Desi limitat, era prea inteligent pentru sloganuri de genul “Mor la datorie” ori “Meseria e bratara de aur”(era în zodia Gemenilor, evident). Asa ca, de acestia din urma se apropia vorbind ostentativ la statie, chipurile cu ceva colegi care îl anuntau ca mai au 10 minute si ajung. El zicea “nici o problema, va astept, aici e totul în ordine”(cacialma construita cu o perfidie precauta) si se apropia de ei rece, cât de cât amabil si politicos, ca un ghid turistic care vrea sa întrebe niste turisti rataciti în noapte unde vroiau de fapt sa ajunga. Asta numai dupa ce se asigura din privirile lor viclean-îngrijorate ca au auzit conversatia mimata de el la statie. Se ducea sa-i întrebe ce vor, câteodata atât de “sincer” îngrijorat de parca ar fi fost niste potentiali clienti, sau, macar, oricum, niste cumparatori nu chiar în totalitate de lepadat.
Ei îi spuneau ca “au nevoie de niste fier vechi ca au o urgenta acasa – trebuie sa repare ceva…”; el le spunea ca din partea lui nu ar fi o asa de mare problema doar ca, colegii lui care trebuiau sa soseasca din clipa în clipa, ar sari în sus si ar face ca toti dracii daca ar auzi. Îi avertiza ca ar exista chiar o posibilitate destul de mare sa-i atace, sa-i imobilizeze si sa-i duca apoi legati la politie. Rromii respectivi se uitau neîncrezatori unii la altii, nestiind ce sa creada si de care parte e Marcel. Solutia lui era: “Mai baieti eu n-am nimic cu voi, nici nu fac capat de tara daca luati si voi acolo o bucata – doua, ca oricum nu prea foloseste cuiva la ceva toata fieraraia asta. Dar va rog, luati repede si asa…putin! – putin de tot, cât sa nu se observe si plecati repede cu el, pâna nu vin colegii mei si iese iar cu scandal si rapoarte la politie si altele de astea…ca chiar nu e cazul si n-are nimeni chef…” Zis si facut. Treaba le convenea si “musafirilor” nepoftiti si “gazdei” luate pe nepregatite. Pentru ca la urma urmei scapa de ei fara scandal, fara sânge, fara pizma si fara amenintari ca-i vor hacui familia – din care unele, în trecut, chiar se mai si adeverisera…desi foarte, foarte rar, ce-i drept. Cum e vorba aia în popor, “mai musca si câte un câine care latra”. Când îl întreabau sefii ce s-a întâmplat cu fierul respectiv (tiganii, desi se miscau rapid, luau totusi destul de mult), el raspundea ca l-au luat tiganii si ca au fugit cu el fiecare în alta directie: “Ce sunt eu, Micul Croitoras sa prind sapte muste dintr-o lovitura?! Dati-mi domne’ întariri ca nu ma mai descurc singur aici!”Sefii îi raspundeau cu “Da…da…bine… o sa vedem ce putem face.” Vorbele erau zise în sictir cu subântelesul – “Numa’ taci dracului din gura ca n-avem chef sa ne tot freci tu la cap. Daca am zis ca-ti dam, ti-om da…Si tu esti nevolnic si nu esti în stare sa te descurci singur, da’ în fine…hai ca de data asta lasam de la noi si o facem pe întelegatorii”.
Si pâna la urma, mult asteptatele întariri sosira. Ajutoarele mult visate se numeau Dinu si Vasile. Dinu era un tip înalt, drept si uscativ de parca ar fi înghitit un bat – care acum îl tinea perfect drept(“Asta numai daca-si proiecteaza umbra gigantica în noapte, peste hoti, poate sa sperie pe cineva…da’ las ca-l umflam noi cumva; bagam multi bureti pe sub echipament; punem o geaca de aia smechera si groasa si-l facem sa arate ca Terminator” gândi Marcel). Era timid si dornic sa învete meserie, asa ca se comporta dragut si impartial cu toata lumea. Vasile Butoiu însa era cu totul alta mâncare de peste. Avea o mustata vicleana si se tot lauda cum juca el Ruleta Ruseasca (pe bune!) pe la Constanta si cum le punea pistolul la tâmpla celor care nu binevoiau sa plateasca dupa ce pierdeau la carti(poker, tarnip): “Ba Marcelino, nu-mi spune tu mie ce sa fac ca nu m-am nacut ieri, tu în fata mea ai înca cas la gura si muci la nas. Ai sa vezi tu ca ai sa-mi lustruiesti ciubotele de ce nevoie o sa ai de mine de acu’ încolo. Asculta ce-ti zic. Ai face foarte bine sa casti ochi si urechile la ce zic si fac daca vrei sa-ti fie bine. Aici nu merge cu astia asa cum crezi tu…bai Mucea!!!” Lui Marcel i se facu greata sa-i raspunda. Desi zise un “Boul Dracului” în sinea lui, îi arunca numai un “Multumesc de sfat da’n-am nevoie si te rog vorbeste mai frumos…cât înca te mai rog.” Vasile râse cu incisivii si caninii iesiti pâna la pectorali si-i raspunse ”Aaa ai fite…am mai vazut eu de astia ca tine. Nu mi-au ajuns nici cât sa-mi umple caria din maseaua de minte. Lasa ca mai vedem noi baiatu’cât esti de grozav…vedem noi…” si dadu parinteste-dojenitor din cap. Avea ceva din Lica Samadaul a lui Slavici în el.
Inevitabil, într-o seara se întâmpla ceea ce chiar nu trebuia sa se fi întâmplat niciodata. Trei tiganusi tineri si chipesi venira ”la aprovizionat” cu o caruta mare, îngrijita si cu o mândrete de cal. Dupa ei venira un mos si o baba cu un jeg de caruta ce schiopata la o roata si cu un cal atât de amarât si de trist încât otravea întreg peisajul acela de apus si aerul din jur, facând pe orice om normal sa vomeze de rusine. Lui Vasile i se aprinse în ochi o privire de uliu. Ridica o palma autoritara în aer, înspre Marcel si Dinu si le suiera ca un sarpe pe sub mustata: “Nu se baga nimeni, astia-s ai mei. Nu va puna Dracu’ sa miscati ori sa faceti vreun zgomot ca va tai gâtu’. Va ia Mama Dracului de-mi stricati petrecerea.” Dinu se conforma uitându-se cu ochi mari, întrebatori spre Marcel. Arbora o supunere timida si foarte precauta. Marcel surâse mefistofelic si dadu scârbit din mâna, într-un gest expeditiv spre Vasile, reluându-si în nepasare integrama la care lucra. Îsi zise în sinea lui – “Da-l în pula de fraier. N-are decât sa se dea în spectacol. Ce, crede ca-mi submineaza autoritatea?! Ha! Chiar crede ca-mi pasa de asa niste treburi? Sper din tot sufletul sa si-o ia de la astia. Ori ei pe el ori el pe ei, mi-e tot un drac. Chiar îs curios si eu sa vad ce se întâmpla…în sfârsit ceva inedit pe aici!”. Zicându-si asta zâmbi din nou cu viclean subînteles, pândind discret, cu coada ochiului spre Vasile. Înainte sa treaca la actiune, Vasile îi arunca o privire de fier înrosit ce dura fix trei secunde si care-i fu adresata dirtect si cu dedicatie lui Marcel; privire ce încerca sa zica ceva de genul “Uite fraiere aicea cum se face, sa vad daca mai comentezi la mine sau mai ai ceva, orice, de zis si dupa asta.” Cu miscari invizibile si moi de tigru, Vasile se apropie de prada. Cele doua carute începura sa încarce cu harnicie (bucurându-se ca înca n-a venit nimeni sa le întrebe nimic – si si daca ar fi venit, avantajul era acum ca puteau zice ca aveau deja fierul în caruta de dinainte sa vina aici, ca nu l-au luat de aici) si erau umplute deja cam pe un sfert fiecare. Paradoxal, mosul si cu baba erau mai harnici decât tinerii, care acum se oprira la o tigara. Marcel îsi lasa integrama deoparte si-si gasi un observator excelent (o despicatura în mormanul de fiare vechi cladite unele peste altele, focusata pe viitorul loc al actiunii) de unde avea o perspectiva completa asupra întregii scene. Vasile rasari ca o holograma satanica, absolut din senin, în spatele celor trei tiganusi. Scoase un pistol dotare personala si-l îndrepta spre ei. Ei scapara tigarile din mâna si facura, precaut, trei pasi înapoi, uitându-se surprinsi-speriati (de figura de pradator dement a lui Vasile) si întrebatori unul la altul. Erau toti trei înalti si numai fibra de la dat cu târnacopul si lopata toata ziua, dar acum nu le mai era foarte clar cât o sa-i ajute chestia asta. Vasile:”Trei secunde aveti sa va puneti pe burta cu fata în pamânt si mâinile la spate”. Ei nu se executara, ba chiar se uitau încurajându-se unul pe altul din priviri alerte, sa sara cumva si, sincronizat, sa-l dovedeasca pe paznic. Vasile întelese asta perfect din privirile lor, surâse satanic si-l împusca pe cel din mijloc în genunchi, încât îi zbura genunchiul în tandari si aschii trei metri în sus. ”Tandarica, Tandarica” – dansa în sinea lui diavoleste Vasile, în timp ce privea aschiile sarind. Genuchiul exploda din cauza glontului ca o grenada. Marcel fu multumit de ce vede si simtea cum începe sa-l admire pe colegul lui cu un “jos palaria” pe care ura ca-l banuieste urcându-i în suflet. Îi placu ce vazu – interventia în forta. În sfârsit un act real de violenta, direct, serios si fara eterna si uneori interminabila tatonare reciproca prin amenintari. Ca IRA în Irlanda de Nord (numai acolo a mai auzit el ca se fac executii de astea cu gloante în genunchi). Tiganul împuscat zvâcnea si se zvârcolea la pamânt ca o urechelnita calcata o singura data, înca vie si încercând sa scape dupa prima lovitura de papuc. Tipa ca din gura de sarpe. Era clar ca nu va mai merge niciodata. Ceilalti doi, în secunda în care ochiul tigrului se opri în ochii lor, cazura implorând la pamânt.Cereau îndurare în genunchi, tremurând din toate balamalele si pisati pe ei de frica. Vasile surâse multumit, merse la cal, lua haturile, le comanda îngenunchiatilor sa se întoarca pe burta si-i lega fedeles de aripi si de picioare ca pe niste cocosi înainte de a fi taiati. Când îsi termina treaba, Vasile se uita multumit la opera lui. Pe împuscat nu se mai obosi sa-l lege la fel de drastic – parea ca îsi palpita ultimele spasme înainte de a lesina de durere ori de a-si da duhul. Asa ca se multumi sa-i lege doar mâinile, asa, mai sumar. Apoi Vasile îsi aduse aminte de cealalta caruta aflata la metri buni de cea a tinerilor. Mosul si baba de acolo erau cam surzi si au crezut ca e vorba doar de o încaierare verbala oarecare cu Fortele de Paza si Ordine, asa ca s-au grabit sa umple repede cât pot din caruta si s-o stearga cât astia se mai cearta cu tinerii si nimeni n-are înca timp de ei. Cu caruta aproape plina, se pregateau sa demareze. Vasile se posta în fata calului, îl lua de capastru si le trase mosilor un zâmbet ironic de genul “asa vreti voi sa ma faceti pe mine, sontorogi cacaciosi ce sunteti”. Apoi se uita direct în ochii calului. Calul avea o privire atât de trista si de buna în ochi. Parca îl ruga pe paznic cu o demnitate pe care numai caii si cei ce trag mult fara sa crâcneasca o au, sa-l scape de tiganii aceia batrâni si sa-l ia cu el. Îi spunea parca din ochi lui Vasile ca nu-si mai suporta soarta; ca probabil nu mai are mult de trait si ca ar vrea sa-l salveze cineva si pe el; sa mai traiasca macar 2-3 luni în libertate, pe un câmp amarât ceva, dar singur cu gândurile lui si nebatut si neexploatat…înainte sa moara. Parea sa spuna “nu cer nimic de la nimeni, doar sansa sa ma duc undeva în pustiu, singur, cu ale mele, sa nu mai stiu de lumea asta…” Privirea calului era atât de jalnica, de umila, de patetica si de politicos-si-demn-rugatoare, încât Marcel, care prin fanta din darâmaturi o vedea perfect, începu sa plânga de mila calului. Îi merse direct la suflet mesajul din ochii animalului nobil, rabdator, fidel si totusi asa de mâralneste batut de soarta. Îsi zise în gândul lui: ”Hai Vasile, zboara-i dracului creierii tiganului asta batrân care-i manânca sufletul bietului cal”. O ura fara seaman îl cuprinse fata de mos si de baba pentru halul de tristete si decrepitudine în care si-au adus animalul. Astepta sa vada ce face Vasile. Contrar sperantelor sale, acesta facu un gest pe care Marcel nu si l-a putut imagina nici în cel mai negru iad din sufletul lui de mizantrop cinic. Vasile privi drept în ochii calului cu o privire dura de tata “drept” ce-si alunga copilul de acasa; îi ridica botul de barbie astfel încât sa stea drept si sa-l poata privi în ochi ”de la egal”; facu un pas înapoi si-l împusca direct în centrul fruntii. Calul îsi dadu duhul cu un nechezat penibil, scurt si strident, dureros în absurditatea lui. Marcel turba. Cu crima în inima, alerga ca un turbat spre Vasile. Acum avea o privire mai dementa ca a lui Vasile când îi surprinse pe cei trei tineri tigani – avea ochii plini de ura si de lacrimi. Vasile îl lasa sa se apropie la 20 de cm de el, neîntelegând precis ce se întâmpla. Avea un zâmbet ironic-întrebator-întelegator de genul “Ce s-o mai întâmplat mai si acum ? (vorbea plictisit, exasperat, dezarmat) Nu vezi ca am treaba aici?! ” Marcel se uita pentru câteva secunde în ochii lui Vasile, secunde în care îi arata tot iadul din sufletul sau. Vasile nu mai vazu asa un “peisaj” înainte nicaieri, asa ca se încrunta oarecum filosofic în fata privelistii ce i se oferea. Orice placere a violentei îi disparu si acum era chiar sincer interesat si din ce în ce mai fascinat de spectacolul ce se vedea în ochii lui Marcel. Îl hipnotiza irezistibil; nu credea ca un om si cu atât mai putin flegmaticul Marcel, e capabil de o asemenea profunzime. Dezarmat total (mai bine zis sincer-fascinat), el, pradatorul cu sânge rece de reptila, astepta acum neputincios sa vada, cu instinctul amortit de o curiozitate sincera, ce se va mai întâmpla. Marcel îsi înfipse degetele în fata si în ochii lui ca într-un mar putret sau ca înr-o bila de doborât popice cu gauri speciale pentru degete. Îl apuca astfel de fata si de cap si-l trânti la pamânt. Apoi se puse cu fundul pe pietul si pe mâinile lui; îl imobiliza si începu sa-i care o rafala ucigatoare si surda de pumni în fata si în ochii proaspat scosi sau cel putin cvasi-storsi/întepati: “Da’ tu ce crezi ca faci aici?!De ce-o trebuit sa omori calu’ ma boule?! Ce-ai avut cu bietul animal ma gunoi ordinar? Ce ti-a facut el tie ma nenorocitule? Zi, ma! Ce? Ce?! De ce tocmai calu’!!!????De ce ma, de ce???!”
Tipa la Vasile cu un muget asurzitor de avion care decoleaza si care, pe masura ce aparatul se ridica de la sol, se amplifica tot mai tare spre iritarea si panica pasagerilor. Dupa ce-l mutila în ultimul hal (fata lui Vasile arata ca o halca de carne proaspat depielosata si dezosata) se ridica si-si privi opera. În minte îi aparura imagini din copilarie de o melancolie atât de dulce încât începu sa plânga din nou, cu lacrimi de regret fata de frumusetea trecuta pentru totdeauna a acelei perioade magice. Se facea ca era cu tatal lui, Agent Sef la Circulatie în Comuna Itcani si ca tocmai mergeau sa întocmeasca procesul de constatare la un accident rutier care implica un autoturism Oltcit si o caruta cu fân. Se pare ca taranul adormise cu haturile în mâna si calul (ramas acum sofer unic si veritabil al angrenajului) nu reusise sa calculeze suficient de bine traiectoria carutei astfel încât sa nu acroseze portiera deschisa a Oltcitului parcat în graba pe marginea soselei, pentru ca posesorul lui sa poata da curs diareei care-l apuca, în boschetii din apropiere. Politia începu sa-l bruscheze pe taran si sa-i ceara violent socoteala pentru neglijenta lui, dar acesta, într-un comic de situatie absolut irepetabil, se scuza stângaci, tot dând vina pe cal: ”Domne’, calu’ o fost soferul, nu eu. Ce sa fac eu daca asta nu stie sa conduca cum trebuie?!” Si spunând asta îsi si permise sa schiteze un râs placut dar fortat – cu capul înclinat într-o parte, gen – “Oops..Am facut-o din nou.Scuze!” – si sa-si mângâie dojenitor animalul pe coama, explicându-i încurcatura în care l-a bagat. Calul, la rândul lui, se uita nevinovat si docil ca un copil caruia îi pare rau din tot sufletul si care se priveste acum în gol resemnat si asteptându-si pedeapsa. Se uita cu ochi mari, caprui, fricosi si întrebatori, încercând sa explice eterului ca n-a vrut…de nu se putea sa nu ti se faca mai mare dragul de el. Taranul zâmbea si el trist, cerându-si modest scuze si dojenind dragastos calul: “Uite mai Georgel mai, vezi tu în ce bucluc m-ai bagat iara, ce nu esti tu baiat bun cum te-am învatat eu…?” Calul îsi tinea capul plecat umil; pândind printre gene, cu teama si sfiosenie în sus; sperând probabil ca apele sa se linisteasca cât mai repede si ca incidentul neplacut sa fie uitat, astfel încât viata sa revina la normal. Tatalui lui Marcel i se facu mila de taran si de animalul lui (care era clar ca nu aveau de unde plati amenda) asa ca facu o constatare care zicea ca ambele parti implicate au o vina egala (Oltcitul era parcat ilegal, iar calul era lasat la fel de ilegal de capul lui); ca nu se impune o amenda având în vedere neglijenta minora si lipsa unei probe care sa ateste ca vreuna din partile implicate ar fi consumat alcool; ca cele doua parti sunt de acord sa nu depuna plângere una împotriva celeilalte. Pe hârtie scria ca soferul Otcitului, “suferind fiind de o diaree violenta, a fost nevoit de situatia cu totul exceptionala sa-si lase masina parcata mai mult decât îsi propusese initial, în plina margine de drum national, expunându-si pe risc propriu si personal cum s-ar spune, masina la inevitabilitatea posibilitatii unui accident cu alti participanti regulati la trafic. Pentru aceste motive, nu este îndreptatit sa depuna plângere împotriva ori sa acuze alti participanti corecti la trafic. Dar si situatia cu totul exceptionala în care s-a aflat îl scuteste si pe el de vinovatie.” Tatal lui Marcel mai medita o secunda si asupra gramaticalitatii textului si, hotarând ca e “în regula”, îl si puse la dosar si problema era ca si încheiata. Într-adevar, individul respectiv pur si simplu nu s-a riscat sa paraseasca tufisul ca tot curgea din el ca la robinet si crampele veneau ghem dupa ghem. Asa de tare l-a apucat ca nici n-a mai apucat sa închida usa de la masina, dupa el…ci numai sa iasa din masina.Când diareea era în plina desfasurare, colac peste pupaza, a început sa si vomeze violent(cu siguranta, colecistul îi dadea papucii pe ziua respectiva). A vomat la un moment dat zece minute în continuu într-o repriza atât de violenta ca abia daca mai gasea un mic interval sa traga aer în plamâni. Era sa se sufoce ca un spânzurat pentru ca pur si simplu nu apuca, din cauza vomei care venea în reprize consecutive, sa traga o gura tapana de aer în plamâni. Tragea numai guri mici si panicate de aer în el, iar în nas îi persista mirosul respingator de voma (urcata în val seismic din gura ) care cu siguranta îi facea mare scârba si îi provoca consecutivitatea reprizelor. La un moment dat i se tot contracta stomacul involuntar, ca o pompa de evacuat apa de pe un vas în furtuna. Iesea din el ca dintr-un sac fara fund. Avea limba arsa de la deshidratare, începea sa aiba frisoane si întepazuri în muschi. Chiar si asa, se apropie de masina Politiei cu un mers de pinguin obosit. Cu gura deschisa înca din cauza socului, buimac, ravasit si cu ochii mari, avea o fata în forma de vânata ca femeia care tipa în tabloul lui Munch. Saluta doar din cap politistul, cu o politete instinctiva, fara sa fie înca capabil a îngaima vreun sunet. Duse mâna în buzunar sa-si aprinda o tigara îndoita si mototolita(din cauza pozitiei în sezut în care si-a facut, îndelung si în spasme cumplite nevoile), dar tatal lui Marcel i-o reteza repede:”Las-o dracului imediat jos. Tu nu te vezi în ce hal arati? Sti ca n-ai voie sa-ti faci nevoile pe domeniul public?” (îi spuse cu un rajet cu subînteles si plin de venin) “Îîîhî…” fu raspunsul. Înca nu putea articula un cuvânt pâna la capat. Tatal lui Marcel avea caracterul si fizicul unui tanchist, cu ceafa groasa si lata, rasa bine si înrosita de la brici, dupa moda militieneasca(adesea, acasa, la masa, mama si cu sora lui Marcel faceau misto de el pe tema asta, râzând cum ca “n-are gât”). Faza faina mostenita parca direct de la tanc era dispretul lui sanatos pentru orice exces de entuziasm. Marcel pe atunci se uita cu fascinatie clandestina la tatal sau, crezându-l Atotputernic. Pe atunci Marcel (de fapt ca si acum) avea un caracter “calâi”- adica necopt si de provenienta incerta. Adica, si atunci ca si acum, Marcel avea o privire de animal de la Zoo – intimidat, dar care ar fi putut deveni oricând periculos…întocmai ca si calul pe care îl admira atâta (care cu o simpla lovitura de copita poate sparge cutia craniana a unui om, ca un fulger).
S-au dat avertismente, s-au facut mustrari parintesti si s-a lasat lumea în pace. Dar mai târziu, acasa, la masa, atât el cât si taica-su (agentul) au râs cu pofta pe seama celor întâmplate delectându-si mama si sora cu povestiri hazlii despre calul postanac caruia îi parea sincer rau pentru ceea ce a facut; despre calul-sofer neîndemânatic care a ratat virajul… Tot timpul, lui Marcel i-a fost o mila cumplita de cai. I se parea ca sunt cele mai nedreptatite animale de pe fata pamântului (caii si cu vacile): stau toata viata si trag ca ultimii sclavi pentru om; îs batuti cu biciul si totusi, îsi duc tot greul cu demnitate si noblete – fara sa protesteze în vreun fel, fara sa ceara nimic mai mult de la nimeni decât un loc mic sub soare. Tocmai ei, animalele care ar trai atât de bine fara om – în libertate; tocmai ei accepta acest tip de tratament. Probabil, dintr-o fatala si nemarturisita prietenie pentru om, un soi de atasament bolnavicios fata de calau. Marcel efectiv nu-si putea explica de ce calul înghite asemenea „terapeutica” si, daca tot o face, de ce o face cu atâta modestie nemesa…Într-adevar, caii cuminti nu par niciodata resemnati(sunt prea marimnimos-castelani pentru asa ceva) ci pur si simplu sincer-întelegatori. Cu toate acestea, ar exista totusi, “pe undeva” o obscura desi cam prea “acra” explicatie: calul, se stie, din cauza anatomiei sale mai speciale, nu poate vomita. Astfel ca vrând-nevrând trebuie sa înghita tot “cacatul” care i se serveste si sa se împace cu idea ca trebuie sa traiasca, pâna la capat, cu acesta în el…si sa se descurce cum poate.
Când a vazut peste câteva luni ecranizarea dupa Ferma Animalelor a lui Orwell, pur si simplu n-a putut privi episodul în care javrele mârsave de porci comanda ducerea calului batrân (ologit aproape de tot de la atâta munca) la abator pentru a i se mai da o ultima întrebuintare – de aceasta data macerat sub forma de aliment. Totul devine cu atât mai infam cu cât, calul respective e pacalit, asemeni evreilor, ca e dus undeva la loc sigur, sa se odihneasca si numai în ultima clipa îsi da seama de ceva. Simte probabil frica animalelor ce au fost duse si sacrificate acolo înaintea lui si elibereaza un ultim nechezat patetic si inutil de implorare disperata si neputincioasa. În liceu, a urât-o de moarte pe Tess d’Ubervilles a lui Hardy pentru ca l-a omorât “ca o vaca neîndemânatica si handicapata” pe Prince. Spunea despre ea colegilor si profesorului de engleza ca si-a meritat soarta; ca omorând din neglijenta calul respectiv nu si-a ruinat economic familia ci si-a blestemat-o de-a dreptul si ca înca a primit putin pentru fata de ce-a facut. Marcel a avut o adolescenta foarte singuratica pe care si-a petrecut-o în mare masura în compania animalelor, a cailor în special – crescându-i. Dupa o vreme si-a dat seama ca de fapt mai mult îl cresteau ei pe el, dar asa a fost sa fie. Cu timpul, din cauza ca petrecuse deja mult prea mult timp cu caii, ajunsese sa aiba ceva din Gulliver si al sau comportament abominabil de antisocial. Asemeni lui Gulliver dupa ce i-a vazut si i-a înteles pe Houyhnhnms(niste cai vorbitori si ultra-emancipati filosofic, întâlniti în calatoriile sale), Marcel începu sa priveasca toata omenirea ca pe niste Yahoo(oameni abrutizati asemanatori cailor naravasi de aceasta data); sa se poarte neglijent si cu o acreala ce se lipea ca o guma de mestecat de parul sufletelor semenilor sai. În schimb, purta conversatii din ce înce mai lungi cu caii bunicilor ori cu cei întâlniti ocazional pe strada. În virtutea aceleiasi conceptii, refuza cu ura si amenintari sa-si faca adresa de mail pe Yahoo. Ori de câte ori auzea pe cineva folosind expresia inversata(poate din analfabetism, poate din ironie) “Bate calul sa priceapa saua” îl atentiona foarte intolerant pe cel în cauza, iar a doua oara îl pocnea fara discutie, fara introducere, direct cu cuprins si fara concluzie.Poate si de aceea, maneaua lui preferata era cea care zice ca:
„Suparat ,/ suparat sunt Doamne numai suparat,/ Mult necaz este în jur …multa minciuna,/ Iar se-aduna norii a furtuna./ În viata mea nu-s toate chiar la locul lor,/ Dar ceva nu pot uita usor./ În viata mea nu-s toate chiar la locul lor,/ Printre atâtea rele bune/ Sunt un trecator prin lume./ Suparat ,/ Suparat sunt Doamne numai suparat,/ Mult ma întreaba lumea …cum e …ce-i cu mine ?/ Eu le spun c-ar fi loc de mai bine./ Suparat /, Suparat sunt Doamne numai suparat,/ Suparat am fost si suparat voi fi ,/ M-au tradat fratii si prietenii.”
Marcel nu stia sigur daca îsi uraste prietenii ori daca se teme de ei într-un mod cu totul aparte. Mai precis, vorba lui aici era ca “sunt oameni slabi iar de omul slab trebuie sa te temi cel mai tare – ca asta e în stare de orice din cauza frustrarii si a invidiei”. Concluzia: “Fereste-ma Doamne de prieteni ca de dusmani ma pot feri singur…baga-le-as baioneta în gât la toti! Asa sa-mi suga ei mie pula, cu baioneta, cacatii dracului!”- era gândului lui motto.
Stream-of-consciousness-ul înceta si Marcel privi iar constient la fata mutilata a lui Vasile care arata de parca s-ar fi sapat în ea dupa cartofi, cu lopata si târnacopul. Marcel scuipa cu sete si dezgust acea masa de carne de un rosu fraged, proaspat scoasa la aer de sub piele si colcaind a sânge clocotit si a muci (de parca ar fi facut întrecere melcii pe ea). Fata lui Vasile arata acum ca un plamân extirpat si împrastiat violent pe jos, prin lovituri de picior în pungile lui de lichid. Marcel începu sa joace turca pe fata si asa facuta omleta a lui Vasile; s-o calce obsesiv – la început cu un singur picior, apoi cu ambele… de parca vroia s-o înfunde de tot în pamânt; de parca batea un tarus în hotar.
A venit politia. A luat si a cules declaratii de la cei prezenti la fata locului (tentie, o spun înca o data – fata locului, nu fata lui Vasile). Surpriza sau nu, toate familiile celor 5 tigani (3 tineri si 2 batrâni) implicati în evenimentele din seara respectiva, au venit sa depuna marturie în favoarea lui Marcel, spunând c-a sarit sa le apere rudele de Vasile. Totusi, având în vedere halul în care se afla acum Vasile (sute daca nu chiar mii de lovitri la fata – acum inexistenta sau cel putin curatata complet, pâna la os… spuneti-i cum vreti), era cam greu de acceptat ideea de Cavaler Salvator de tip “Ultimul Mohican” – încarnat în Marcel. Cu atât mai mult cu cât traim în România, tara unde autoapararea e admisa numai daca te lasi mai întâi omorât de atacator; apoi învii cumva din morti si abia dupa asta ti se permite sa-l ucizi pe agresor ca sa te aperi. Marele noroc al lui Marcel a fost ca asupra lui Vasile s-a gasit acel pistol (se pare, de proveninta Cecena – recunoscut dupa serie ca fiind utilizat în razboiul de acolo) si ca s-a facut potrivirea cu glontul din genunchiul baiatului împuscat. S-a sapat putin în trecutul lui Vasile; lumea s-a speriat de sa le sara sufletul din ei de ce s–a gasit acolo si s-a pus serios întrebarea daca, de la terapie intensiva(unde se afla acum) n-ar trebui cumva închis într-o clinica mentala de maxima securitate ca Hannibal Lecter în Tacerea Mieilor (tipul promitea bine de tot sa devina un Râmaru nr.2). În ciuda înduiosatoarelor declaratii pro-Marcel ale numeroaselor familii de tigani si a armei incredibile gasite în posesia luiVasile, Tribunalul nu i-a putut trece cu vederea atrocitatea sub si supra-animalica a “gestului” – asa ca i-a dat un minim de 5 ani de puscarie (din care a executat doar 3, fiind eliberat pentru buna purtare). Era singurul detinut de la Botosani care-si petrecea timpul citind aproape non-stop; care nu comenta niciodata; care nu facea probleme si care nu se plângea. Ba mai mult chiar, auzindu-i isprava, detinutii evitau nu numai sa-l supere dar si sa porneasca vreun conflict cu el prin preajma, nefiind siguri cum ar putea reactiona în mila lui pentru cei mai slabi(unii auzisera ca a facut ce a facut din mila fata de cal; altii ca a fost deranjat pur si simplu de zgomot si de agitatie si ca de aia a rabufnit ca un vulcan…asa ca se asigurau ca nu-l va supara nimeni cu nimc). Gardienilor de la Botosani le-a parut chiar rau când a plecat pentru ca era o prezenta atotpacificatoare; un catalizator al pacii – când se plimba el prin curte si pe culoare, parca se plimba o bomba atomica ambulanta (nimeni nu îndraznea sa atinga nici cel mai mic fir de frica sa nu provoace o explozie). Era încarnarea pacificarii prin intermediul bombei de care vorbeste Baudrillard.
Dupa ce s-a eliberat l-au angajat paznic la stadionul din Areni, unde e cunoscut ca un tip bizar dar totusi corect desi într-un mod îmbufnat. Se spune despre el ca are un umor unic si inimitabil. Tiganii se uita la el ca la stapânul ori ca la conducatorul pe care l-au asteptat dintotdeauna: e taciturn si distant dar totusi dur-binevoitor cu ei. Îi trateaza cu un respect rece si oarecum elitar(“nobil zeflemitor” cum îi place lui sa spuna) dar, li se pare lor, cu o dorinta morocanos-sincera de a-i întelege. O moralitate proprie dar sanatoasa, care, cel putin în trecut, n-a refuzat experimentul. Totusi, nucleul-busola al viziunilor sale despre viata si societate a ramas picant-crepuscularul “Ala care a spus ca razbunarea este arma prostului, a fost cel mai trist bufon.” Pumnul sau a ramas în istorie sub porecla de “Patrunzatorul”.
Marcel – dupa ce am trecut fara probleme de filtrul lui si cât înca îl mai priveam cu treaz interes, îsi aprinse o tigara, tot cu filtru. Privea meditativ cum tigara respectiva îsi torcea în liniste caierul. La noi, fumul de tigara e atmosfera de brad dulce mirositor, dintr-o cobza de pastrav proaspat afumat.