Stele verzi 29

Să mă asculţi şi să nu mă întrerupi. Sunt multe de spus şi ordinea în care trebuie să le spun nu îmi este încă foarte clară în minte fiindcă niciodată nu le-am spus până în acest moment chiar pe toate şi, dacă mă întrerupi fie şi numai o dată, totul se va prăbuşi în nerăbdarea ta şi nu voi mai fi în stare să iau totul de la capăt şi tu nu vei mai şti nimic cu adevărat. Tot ce vei şti va rămâne în intuiţia ta, atâta tot.

Ea ar fi vrut să îi spună ceva cât vedea bine că el nu începuse practic să îi spună despre ce e vorba, dar el o opri cu un deget aruncat în aerul dintre ei făcând-o probabil să înţeleagă astfel că şi introducerea pe care abia o terminase la timp era parte integrală din tot ce avea el de spus şi, mai mult decât atât, ea era de fapt rezumatul întregii lui poveşti, chiar dacă unul deocamdată impermeabil la el. Ea părea să fi înţeles în sfârşit că va trebui să îl asculte până la capăt fără să scoată o vorbă şi, fiindcă nu mai putea, scoase în schimb degetul său din aerul dintre ei pentru a-l putea vedea centrat cât timp va avea de vorbit.

În spital nu am putut să îţi spun nimic fiindcă pur şi simplu simţeam în mine o prezenţă ce mă împiedica să îţi spun adevărul şi de aceea am şi vrut să îl părăsesc în mintea ta de fiecare dată când îţi serveam cina. Cu intuiţiile tale m-ai ghicit bine şi ţi-ai dat seama că am vrut să o fac, dar nu ai putut să ştii, fiindcă nu mă cunoşteai în acel timp, şi ce m-a împins să o fac, dar, mai ales, ce m-a oprit. Sau ce m-a făcut să mă răzgândesc, cu toate că nu sunt sigur că eu port vina faptului că trăiesc în continuare. Sper că îţi mai aduci aminte cât am încercat să mă ascund de tine şi să ies din raza de acţiune a intuiţiilor tale impermeabile la şovăiala mea incipientă şi sper că îţi şi aminteşti că până la urmă am cedat pe alocuri şi din filigranul rezultat ţi-am spus că am preferat locuţiunile verbale verbelor în sine fiind suficient de lungi pentru a-ţi da cel puţin minima şansă de a te putea răzgândi. Adevărul e că nu îmi plac deloc locuţiunile verbale fiindcă eu sunt un om fără răbdare. Decât să mi se spună să am răbdare că voi obţine indiferent ce, mai bine să mi se spună din start că nu am cum să obţin ce vreau fiindcă e mai bine astfel. Pentru mine, răbdarea este ca un cer din naştere desfundat de stele, verzi, preferatele mele, sau chiar impermeabile la orice altă culoare. În fine, nu am ales în acea zi ce ţi-am zis ţie la cină că îmi place şi mi-am zis că mai bine e să o fac foarte repede ca să nu apuc să mă gândesc la ceea ce fac pentru că gândurile în capul sinucigaşului sunt precum stelele verzi în cerul omului sănătos: îl îndepărtează iremediabil de orizontul de aşteptare pe care nu mai are răbdare să îl treacă şi îl blochează complet în realitatea pe care sigur că vrea să o părăsească. Mă gândesc dacă nu ar trebui să îţi spun ce s-a întâmplat în ziua în care cerul meu organic mi s-a înstelat verde până în plina mea internabilitate. Mă uit la tine şi înţeleg din ochii tăi ce nu îndrăznesc să mă întrerupă nici cu o singură privire mai intermitentă decât altele că ţi se pare un act necesar din partea mea. Fără să ştii ce s-a întâmplat cu mine înainte de a fi adus la spital probabil că intuiţiile tale, de altfel atât de exacte, vor fi unica sursă de informaţii despre mine pe care o vei avea vreodată. Şi te văd şi pe tine crescând în propria nerăbdare şi de aceea nu am să mă mai urc în cerul tău personal în căutarea unor stele verzi pur şi simplu în el inexistente. Ziua respectivă nu părea să se deosebească de toate celelalte. Când m-am sculat, dimineaţa era la fel de devreme ca şi toate celelalte şi timpul rămăsese în acelaşi loc pe cadranul ceasului meu mecanic ca şi în toate celelalte zile. Nimic nu era aparte. Mi-am făcut programul obişnuit fără să îmi dau seama că sunt totuşi o persoană extrem de răbdătoare în ciuda nerăbdării mele naturale. Atunci nu am putut înţelege fiindcă mă aflam în alt timp, acum pricep fiindcă în sfârşit mă aflu în timpul în care ar fi trebuit să fiu dintotdeauna. Atunci îmi uram corpul în permanenţă, acum îl urăsc doar când este absolut indezirabil. Atunci nici nu bănuiam că am un cer organic ce poate să fie luminat şi să palpite de stele verzi superbe de fiecare dată când intenţionez să mă sinucid, acum ştiu cu siguranţă că îl am fiindcă nu îl voi mai avea niciodată. Atunci propria mea realitate mă blocase în ea, acum m-am deblocat fiindcă nu îmi mai pasă că nu voi putea ieşi din blocajul ei niciodată. Atunci nu te ştiam încă, acum te ştiu deja. În acel timp nu puteam să văd cât de răbdător eram de fapt în rutina impermeabilă la vreo schimbare, în care îmi trăisem toată viaţa, dar în acest timp îmi dau seama că practic m-am contrazis tot timpul acelui timp şi că sunt nerăbdător din fire şi că aşa îmi şi place să rămân. Îmi şi vine să râd când mă gândesc că tentativa mea de a-mi lua viaţa, ce nici nu este conformă cu felul în care vorbesc despre ea, poate fi cea mai bună dovadă a nerăbdării mele congenitale. Am vrut cu adevărat să mă omor şi am apelat la verbul corespunzător actului pe care aveam de gând să îl îndeplinesc, dar nu am avut şi răbdarea necesară să îl pun în aplicare. Adevărul e că nu am avut răbdare nici să îmi iau viaţa şi cu atât mai puţină să nu mi-o iau. Aşa că, vezi tu, eşecul meu personal, probabil cel mai răsunător în muţenia anonimatului său, pare să fie cea mai mare realizare a mea. Am fost atât de răbdător să mă omor şi am aşteptat acest moment întreaga mea viaţă, practic contrazicându-mă integral, dar nu am mai avut şi răbdarea să o fac pentru că, traversându-mi timpurile şi trecând în al tău, nerăbdarea caracteristică adevăratei mele firi a ieşit la suprafaţă şi m-a împiedicat astfel să mai fiu fals vreodată, chiar şi cu preţul propriei mele morţi. E ciudat, nu, cum lucrurile nu reintră niciodată în normalul lor complet. Am vrut să mă omor, dar chiar moartea m-a readus la adevărata mea viaţă, după ce viaţa aproape mă omorâse. Acesta este adevărul pe care nu am reuşit cu niciun chip să ţi-l spun cât am stat în spital. Dar să nu îţi închipui că am uitat să îţi povestesc şi partea din ziua în care am devenit cu adevărat internabil fiindcă nici nu aş putea să o uit. Am să ţi-o povestesc imediat cum îmi pun în ordine toate lucrurile pe care vreau să ţi le spun. Te-am avertizat că s-ar putea produce unele sincope dacă mă întrerupi şi uite că nu m-ai întrerupt defel, dar tot îmi este greu să le ordonez pe toate în minte, atât de multe probabil că sunt. La un moment dat a trebuit să ies din casă. Ştiu că nu ţi-am spus unde locuiesc, dar vei afla pe măsură ce ajung la propria mea adresă. Nu mai aveam pâine şi fără ea orice mâncam nu mă putea sătura. Îmi zâmbeşti pentru că ştii acest lucru şi nu intuiţiile tale adevărate ţi-au spus-o. În locul din bucătărie unde îmi ţin pâinea mai rămăseseră doar câteva firimituri, a căror dispoziţie pe toată suprafaţa locului respectiv mi-o amintesc perfect. Semăna, dar în acel moment nu puteam să o ştiu, cu cerul meu maxim de stele verzi, numai că impermeabil la lumina lui şi la palpitaţiile sale. Locul în care ţineam pâinea era perfect static şi de aceea şi firimiturile de pe toată întinderea lui semănau cu cerul meu organic doar în timpul primei secunde, iar, începând cu următoarea, nicio comparaţie nu mai putea fi permeabilă la adevăratele deosebiri dintre ele. Nerăbdător să iau micul dejun pe care nu doream nicidecum să îl cinez, m-am grăbit să cumpăr nişte pâine şi să pot în sfârşit mânca încă în cuprinsul alb al acelei dimineţi. Am ieşit din casă şi, după un timp al aceluiaşi timp, m-am întors cu pâinea necesară. Nu mai intru în detaliile micului dejun fiindcă ştii prea bine cum mănânc şi nu vreau să îţi spun nimic din ce ştii cu proprii tăi ochi. Vreau doar să îţi spun lucrurile pe care nu le-ai văzut şi doar le-ai intuit. Am mâncat bine şi mi-am făcut şi siesta şi nu chiar foarte curând mi-am adus aminte, de parcă aş fi memorat întregul program al acelei zile, că trebuie să mă întâlnesc cu cineva, şi nu mă refer la o femeie, şi din nou am ieşit din casă.

(va urma)