Şcoala mâine

de criszest

Ne întrebăm adesea, cu oarecare urme de ignoranţă şi ipocrizie pe chipuri,  de ce merg lucrurile aşa de rău în ţara noastră. O ţară în care Iisus stă răstignit în decolteul unei madame cu aer de rafinată deşteptăciune; unde copii de trei ani cerşesc desculţi la şase dimineaţa în gară; o femeie schiloadă, dar îndelung  coafată şi fardată duce povara numeroaselor sacoşe de la piaţă, deoarece bărbatul ei, cam chel şi cu burtă, vorbeşte la telefonul mobil, de zeci de milioane, purtând însă, de doi ani, aceeaşi pereche de pantofi. O ţară în care legile se fac la cină; în care suferinzi mor în spital, pe banca de aşteptare, iar copii abandonaţi se sinucid, fiincă nu au cunoscut niciodată o mângâiere blândă pe creştetul capului, cât despre existenţa vreunei energii divine… nici nu ştiu să gândească.
Şi iată că răspunsurile la mult rostita şi cruciala întrebare existenţială se află în jurul nostru. Este de ajuns să ne coborâm din copacul nostru roz şi să mergem umăr lângă umăr cu oamenii de pe alei.
În opinia mea, unul dintre principalele motive pentru care „peştele nostru preaiubit şi verde” începe să se „împută” ar fi educaţia.
Însă a accepta ideea că adulţii de azi nu ştiu să-şi educe copiii, dar mai ales pe ei înşişi, şi că nu doresc să îndrepte lucruri pentru a crea o „societate armonioasă”, cum le place să spună, este o utopie.
Tinerii i-au uitat pe Eminescu şi pe Creangă, pe Eliade, Nichita Stănescu, Slavici, Blaga, Arghezi, Alecsandri, Sadoveanu sau Bacovia; ce să mai vorbim de Emil Cioran sau Octavian Paler…
Copiii nu mai ştiu să joace şotronul, să hoinărească pe câmpii după floricele; să asculte mierlele. Nu ştiu la ce ar putea folosi o  bucată de aţă albă şi o mămăligă; nu ştiu cum fac găinile atunci când uliul zboară deasupra lor. Copiii voştri nu mai ştiu să spună „Mamă, te iubesc!”; când îi întrebi: „Tati tău are mustaţă şi ochi verzi?” se blochează între două clipe şi caută buimaci prin minte imaginea tatălui, dar care acum este înceţoşată.
Tinerii de azi nu mai ştiu să formuleze o propoziţie cu subiect şi predicat, ce să mai vorbim de apariţia în aşa-zisele fraze a vreunui adjectiv, epitet, metaforă sau hiperbolă; se închid în calculator şi nu mai ştiu să viseze. Nu mai ştiu să iubească adevărat, să iubească adevărul. Nu ştiu să iubească natura… naturalul.
Adulţii de azi se complac în ignoranţă, aroganţă şi snobism.
Cutia aceea colorată, colorantă şi zgomotoasă, care ne anunţă în fiecare zi la ora cinci că Nea Caisă din Negreşti a omorât-o şi violat-o pe Florica şi că pe Gigi l-au arestat ca să spele păcatele şefului; că Iri şi-a tapetat vasul de veceu cu cristale Swarovsky, iar Moni pleacă din ţară pentru că aici nu i se recunoaşte adevărata valoare; cutia aceea a devenit idolul nostru…obiectul în jurul căruia lumea gravitează; este obiectul din cauza căruia oamenii se ceartă, îşi rup mâinile şi se aruncă pe fereastră. Cutia aceasta numită televizor este, precum afirmă unii „cărturari de cursă lungă”, un mijloc de educare şi informare “nemaipomenit”, întrecut doar de fratele său, internetul, care nu este decât un neo-televizor în format de pastilă efervescentă, compactă şi concentrată, pe care atunci când o dizolvi în propriul suc gastric, tot ce îţi doreşti după aceea este să mai faci asta o dată şi încă de zece ori consecutiv, dacă se poate; în timp ce unor oameni cu minţi bolnave şi mănuşi albe le pică banul direct în portofelul pe care, ca să folosesc o expresie des întâlnită în rândul roboţilor de la buletinele de ştiri, „îl tot scot din buzunar” pentru a nu rata ofertele speciale de genul „Trei mere (verzi, ambalate în celofan sclipicios, cu fundiţă şi cu eticheta firmei) la cinci lei.
Şi avem neruşinarea, ca într-o astfel de societate, să ne gândim la expresii precum „şcoala de mâine” şi să aspirăm la „şcoala europeană”, când azi, şcoala românească a decăzut într-un hal, la care nici băieţii ce mânuiesc aţele la teatru nu visau. Aspirăm la recunoaşterea internaţională, când în şcoli domneşte prostia. Copiii sunt învăţaţi să gândească numai cum vor alţii; sunt învăţaţi cum să nu mai gândească.
Lustruim cireaşa şi ne mândrim cu ea, dar în interior colcăie viermii.
Ne complacem în neocomunism. Acceptăm această politică post-comunistă numită „democraţie”. De fapt, ar fi trebuit să vă mulţumiţi cu regimul comunist, căci democraţia este doar un regim de tipul acesta, însă mult mai accentuat şi învelit într-o hârtie strălucitoare de cadou pe care stă scris cuvântul „LIBERTATE”.
Libertatea pentru unii înseamnă sclavia altora. Se folosesc de libertatea oamenilor ca să cucerească Terra şi întreg Universul; se pare că vor chiar să-l stăpânească şi pe Dumnezeu, oricare-ar fi el.
Dar ei sunt orbi, surzi şi muţi când e vorba de a accepta un adevăr.
Cu o mână ne închinăm de parcă am cânta la mandolină şi cu cealaltă ne aprindem disperaţi ţigara. Să ne satisfacem viciul… dar viciul e mai presus de păcat.
Şi astfel vă spun cum va fi şcoala românească de mâine. NU va mai fi! Tot mai mulţi cărora li s-au deschis minţile şi au acţionat înainte de „prea târziu” au renunţat la şcoala românească modernă şi, mai nou, europeană. Şi-au luat capul în propriile mâini şi încearcă să fie autodidacţi. Din nefericire pentru unii profesori şi alţi înţelepţi, ei caută să înveţe de la oameni din vremuri apuse şi de pe alte meleaguri, pentru ca mai apoi să aplice în propria ţară, cu speranţa că vor mai putea schimba ceva.

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #22

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.