Stele verzi 28

Se scurseră chiar multe zile în noapte şi chiar multe nopţi se uscară în zi până când el reuşi să o vadă din nou. Nu mai era de foarte curând în spital şi cerul său organic se plafonase întru totul de când nicio stea verde nu îl mai lumina sau palpita deloc.

În schimb totul revenise la completul normal dinainte şi viaţa lui întreagă părea să se acomodeze în realitatea corpului său din când în când indezirabil. Îşi reluase toate activităţile obişnuite şi nu se mai gândea la nimic din ce făcuse în spital. Se despărţise de tot de timpul internabilităţii sale şi se concentra numai la ce avea de făcut cât va mai rămâne externabil.

Nu îmi place sub niciun chip să fiu externabil, îi spuse el în loc de salut. Nu mai am niciun rost şi parcă îmi vine să recunosc ce nu am avut puterea prima dată când m-ai întrebat fiindcă m-ai ghicit atât de bine.

Ea vorbea cu el chiar dacă nu se afla în tură, iar el nu îi vorbea ca pacient bucătăresei amabile din schimbul de noapte ce îşi încălcase de fapt atribuţiile de serviciu servindu-l cu bucatele din meniul de seară pe care vrea să le mănânce la cină şi ascultându-l şi tratându-l ca şi cum nu ar fi fost niciodată internabil. Prin atenţia pe care i-o dăduse, inversă rolurile şi poate de aceea şi lucrurile reveniră la completul lor normal atât de greu şi după atâta timp fiindcă ea le oprise normalitatea şi în timpul acestei cine, şi în timpul acestei cine, dar şi în timpul acestei cine. Şi, prin extensie, timpul însuşi devenise o cină neîntreruptă în care completul lui normal fusese întrerupt din normalitatea lui completă şi lăsat să se obişnuiască cu situaţia anormală în care bucătăreasa din tura a treia era prea drăguţă cu pacientul din salonul oarecare.

Eram aproape sigură că nu o să îţi placă, îi spuse ea arborând aerul pe care ştia că avea să îl respire în momentul în care îl va întâlni în plina sa externabilitate.

Erai aproape sigură?

El o întrebă ca şi cum nu ar fi ştiut câte deja ştia ea despre el.

Se pare că m-am înşelat, continuă ea aparent contradictoriu.

El sesiză contradicţia şi nu ezită să i-o afirme.

Erai sigură, aproape, sau te-ai înşelat?

Întocmai, îl aprobă ea.

Nu mai înţeleg nimic.

Şi avea şi dreptate să nu mai înţeleagă nimic. Ea părea să aibă cu totul altă înfăţişare în culorile impermeabile la albul impermeabil pe care îl purta în cantină şi, fiindcă schimbase o impermeabilitate cromatică cu alta, părea chiar să fie cu totul altcineva şi el nu exageră niciun pic să creadă astfel, dar o lăsă să continue ce voia să zică.

Îţi explic îndată.

Te rog.

Sigur că eram aproape sigură înainte de a-mi spune, dar, după ce mi-ai spus, mi-am dat seama că m-am înşelat fiindcă nu trebuia să spun că sunt aproape sigură, ci pe deplin sigură, iar vorbele tale mi-au confirmat că aşa şi este. Ce am intuit că îmi vei spune de cum m-am apropiat de tine mi-ai şi spus.

Înţeleg, încercă el să scurteze discuţia fiindcă se grăbea, dar nu voia să plece până nu va putea să îi spună în legătură cu ce nu se înşelase ea de fapt.

Ea se uită în partea lui, dar nu şi la el fiindcă o cam deranjase felul în care o întrerupse, dar, cu toate că îi văzu doar periferiile corporale, îşi dădu seama că şi pe el îl deranjase expunerea ei cam academică, de parcă savantul din el se mutase în ea şi, pentru că nu era egoistă, nu mai insistă şi nici nu mai ţinu să pară deranjată când nici nu mai putea să fie. De aceea îşi şi întoarse capul spre el şi îl privi centrat şi îi zâmbi încă o dată şi fu chiar plăcut surprinsă să vadă că el a înţeles fără cuvinte că poate să îi spună tot ce doreşte şi că poate să o facă pur şi simplu încartiruind timpul pe cadranul rotund al ceasului său mecanic.

Eu te ascult. Ziceai că îţi vine chiar să recunoşti ce nu ai putut cât timp ai fost în spital. Probabil că acum te simţi mai liber să o faci. Eu te ascult.

El era vizibil emoţionat. În faţa faptului ca şi împlinit, căruia nu mai trebuia să îi desăvârşească împlinirea pentru a-l împlini, începu să se fâstâcească. Nu mai ţinea să îi spună ce voia să îi zică şi cu siguranţă nu mai dorea astfel să fie ţinta propriilor lui prostii. Îi bâlbâia faptului ca şi împlinit împlinirea. Căuta vreun pretext să nu mai fie nevoit să vorbească în continuare. Dintr-o dată curajul îl părăsi şi dintr-o dată nu se mai simţea fără rost în plina lui externabilitate. Începea să o aprecieze corespunzător şi să nu mai aibă ce anume să recunoască. Poate că era doar o iluzie alimentată de lipsa de curaj pe care o avea în acel moment, şi era plin de lipsa lui, dar nu mai era necesar să facă nimic din ce i-ar fi putut deranja confortul în care realitatea trupului său intermitent dezirabil se deblocase. Continua să se uite la ea şi să nu zică nimic şi din priviri îi spusese tot ce avu să îi spună. Rezumă totul în tăcerea pe care o lăsă asupra ochilor săi îndreptaţi în gol, iar ea înţelese că golul căruia ochii lui îi dădeau atenţie nu putea să fie nici răspunsul său clar, nici lipsa curajului în care intrase până în priviri. Ea, din unghiul ei, aşa cum îl percepea, ar fi vrut să îl scoată din starea în care se afla şi să scoată din golul său ocular toată lipsa curajului de care ducea lipsă, dar nu prea ştia cum să o facă. Se emoţionase vizibil şi ea să îl vadă atât de vid şi fără nici cea mai mică intenţie să se împlinească, de la plin şi nu de la împlinire, din nou.

Cu toate că el ar fi vrut să îi spună totul pentru a nu trebui să îi mai spună totul şi cu altă ocazie şi deşi ea ar fi vrut să îl asculte fără a prefera vreun moment asupra oricărui altuia, între ei intră un gol de tăcere adâncă pe care numai lipsa lui ar fi putut să îl umple de sens. Se uitau unul la altul şi păreau să fie stânjeniţi că se privesc. Ochii lui erau deja încărcaţi de golul în care lipsa curajului său îi adusese, iar ochii ei încă aşteptau altceva în raza lor vizuală decât un el pe care bărbatul ce avea de gând să şi-l însuşească nu îl mai putea ocupa. Se uitau unul la altul ca şi cum s-ar fi uitat la ce ajunseră să reprezinte şi, fiindcă nu le plăcea probabil ce vedeau în reprezentările lor, încetară să se mai privească şi nu se mai priveau nici pe ei înşişi şi, orbindu-şi propriile imagini, îşi plecară ochii în urma unui pas de altădată.

(va urma)