Who’s afraid of Darwin?

(pricinaşul de serviciu)

de Radu-Ilarion Munteanu

Cu ocazia începutului anului Darwin fusesem invitat să scriu un articol despre Darwin din punct de vedere religios. Linia de gândire în care sintagma de mai sus are sens e lesne recognoscibilă şi admit, din capul locului, că mă aflu în poziţie mai mult sau mai puţin polemică în raport cu aceasta. Nu neg şi n-aş putea nega, fără a mă descalifica, realitatea unei importante cantităţi de energie consumate în ceea ce multor minţi umane şi celei a mele odată cu acestea le/ne/îmi pare o falsă dispută. Cum nu neg că simpla afirmaţie în sensul ăsta, fără un eşafodaj argumentativ, (ar) face un deserviciu însăşi credinţei (mele) în falsitatea disputei. Cum redacţia publicaţiei digitale EgoPHobia mi-a acordat, ca de altfel tuturor colaboratorilor, libertatea naturală de a-mi alege subiectele cu asumarea inerentă a răspunderii personale asupra tratării lor, nimic nu-mi pare mai potrivit pentru un articol agregat sub egida rubricii Pricinaşul de serviciu scris în a doua zi de paşte ortodox decât o dezvoltare a analizei relaţiilor între Darwin, opera sa ştiinţifică şi dumnezeire, pornind tocmai de la articolul publicat cu câteva luni în urmă în respectiva revistă, tot digitală. Menţionez că, solicitând explicit opinia redactorului şef asupra modului Domniei sale de interpretare a copyrightului, în sensul de a defini eventuala mea libertate de a-mi republica articolul care-mi aparţine, şi pe care nu-l cesionasem formal revistei cu pricina, am primit un răspuns diplomatic, ambiguu, cu fond negativ. Aşadar răspunderea inserării articolului cu pricina în cel de faţă îmi aparţine integral. Iată-l ca atare. Textul va fi împănat cu intarsii mai mult sau mai puţin la zi, pe baza lecturilor în materie parcurse de mine de atunci. Doar anul Darwin avansează.

Dumnezeu şi Darwin, S. A.

Contraria non contradictoria, sed complementaria sunt
[Niels Bohr]

Ce se poate spune despre Darwin dpdv “religios”? M-am obişnuit ca, înainte de a spune orice, să precizez, pe cât posibil, cadrul. E o deformaţie dacă nu strict atavică, cel puţin adânc înrădăcinată. În loc de “a este p”, spun, în general, “dacă c atunci a este p”. Evident, limbajul e matematic, iar c reprezinta condiţiile în care fac afirmaţia “a este p”, sau “obiectul a are proprietatea p”. Condiţiile sau cadrul. Înainte de toate, nu ştiu dacă sunt chiar un om “religios”. Ştiu însă bine ca nu sunt ateu. Şi stiu la fel de bine că în câmpul unor astfel de lucruri logica aristotelică e un instrument imprecis şi e nevoie cel puţin de logica nuanţelor, în care ceea ce nu este negru nu e neapărat alb. Ştiu şi de ce nu sunt ateu: deoarece aparţin primei generaţii postbelice, crescut în regimul colonial “fără neam şi dumnezeu”. Să se observe că am evitat, asta e altă nuanţă relevantă, majuscula. Căci cuvântul dumnezeu, scris cu majusculă, e receptat ca divinitate, iar eu îl înţeleg ca un principiu ordonator. Ceea ce, într-un fel, e mai mult. Şi, cu cât sunt mai conştient de eşecul educaţiei “ateist-ştiinţifice” pe care regimul a încercat s-o inculce populaţiei controlate – începând cu binecuvântata mea generaţie – cu atât sunt mai uimit, până la perplexitate, când văd resurecţia mentalităţii ce trebuia să rezulte dintr-o astfel de educaţie la unele exemplare ale generaţiei deja oarecum intermediare, care a copilărit în anii descompunerii regimului comunist, dar a deschis ochii abia după ’90. Uimirea scade oarecum, când descopăr o şi mai stranie resurecţie a “procesului maimuţelor” în plină democraţie occidentală, cu precădere în nucleul american al acesteia. Dar, ca să se poată înţelege limpede ce vreau să spun, revin la schiţa cadrului: mentalitatea religioasă (fără ghilimele!) se exprimă pe un foarte larg spectru de nivele. La un capăt e primitivismul, la celălalt dimensiunea spirituală. Între ele, nenumărate nuanţe. Aşa cum statistici serioase arată că nu există ţări cu economie liberă şi ţări cu economie de comandă, ci toate ţările au un grad măsurabil de libertate economică, conştientizarea acestui spectru e o problemă de sociologia religiilor, disciplină ştiinţifică fundamentată şi recunoscută. Primitivismul se manifestă prioritar prin bigotism, corelabil cu gradul de educaţie. Latura spirituală se manifestă fie în plan mistic, fie în plan raţional. Şi aceste alternative sunt corelabile cu cele două arhetipuri cognitive, prin raţiune şi prin revelaţie. Istoria bisericilor apusene, catolică, ramuri protestante, anglicană, e plină de fluctuaţii în care unul sau altul dintre aceste aspecte domină. Ori, concepţia marxist-leninistă atee, în care generaţia mea a crescut, oculta deliberat fluctuaţiile, luînd biserica la preţ redus şi lipindu-i, în numele luptei de clasă, eticheta infamantă de obscurantism. Religia este opium pentru popor, clamează sentenţios Marx, despre care acum ştim că a trăit într-o etapă a tinereţii în promiscuitatea unor mişcări sataniste. Aceeaşi concepţie reducţionistă a forţat antinomia artefactică “religie-ştiinţă”, fără a observa că-şi contestă astfel propria opţiune pentru dialectică. Căci, în limitele şi în numele dialecticii, “contradicţia” între “ştiinţă” şi “religie” ar fi trebuit să se poată rezolva prin trecerea la o nouă calitate, care să depăşească ambii termeni ai contradicţiei, dar care să preia în structură câte ceva din fiecare. Ergo, în plan conceptual conflictul între “ştiinţă” şi “religie” e fals.
Primul intars aparţine domnului Nicolae Constangioară din Bucureşti şi este extras dintr-un mesaj adresat revistei Dilema Veche şi publicat de redacţia săptămânalului cultural în pagina a doua, rezervată cititorilor: “În fond, ştiinţa, prin descoperirile ei, ne-a arătat cât de perfectă este lucrarea Domnului şi ce înseamnă pentru om să cunoască descoperirile ştiinţei. În felul acesta ştiinţa este în slujba Bisericii, iar oamenii de ştiinţă sînt aleşii lui Dumnezeu, înzestraţi cu o minte ascuţită, capabilă să ne dezvăluie splendorile operei divine.” (Dilema veche, nr. 253, 18-22 decembrie 2008)
Pasajul cere un scurt comentariu: ideea exprimată este valabilă atât din interiorul credinţei, autorul părând a fi un credincios rezonabil, cu totul străin de bigotism şi de misticism, dar rămâne valabilă şi dintr-o perspectivă mai largă, mai neangajată faţă de latura instituţională a credinţei, dar consecventă esenţei acesteia, în sensul aforismului lui Lucian Blaga (a crede e un talent). În fond nu am avea de făcut decât să dăm cuvântului dumnezeu, din pasajul comentat, semnificaţia Legile naturii, pentru a rămâne valabil. Meritul ideii, despre care nu putem deduce dacă autorul ei a fost în întregime conştient, e că este, cu o expresie matematică folosită aici ca metaforă, un invariant la spectrul definiţiilor nonmistice ale lui dumnezeu.
(sfârşitul primului intars)
Ceea ce nu înseamnă că în evoluţia (materialist dialectică!) atât a bisericilor apusene, cât şi a ştiinţei bazate pe măsură şi experiment, ambele instituţii având fluctuaţii proprii, n-au apărut inerente perioade de conflict deschis. Exemplul clasic e forţarea abjurării lui Galilei. Dar să nu uităm cel puţin două amănunte relevante: Dacă, într-o perioadă în care atmosfera la Vatican era tulbure, un val obscurantist determinându-l pe papa Urban VIII să se retranşeze într-o poziţie rigidă, acelaşi papă, prieten cu Galilei când nu era decât cardinalul Maffeo Barberini, care-şi începuse pontificatul ca un vizionar deschis, îl încurajase pe savant să scrie celebrul tratat de mecanică cerească. Mai mult, unul din papii precedenţi, Grigore XIII, realizase reforma calendarului, operă de mare performanţă astronomică. Echipa care rezolvase problema corecţiei exacte, în urma căreia după data de 4 octombrie 1582 urmase 15 octombrie fusese formată din membri ai colegiului iezuit, probând prin asta competitivitatea matematicienilor iezuiţi faţă de cei din universităţile italiene, îndeajuns de celebre în epocă.
(ii) intars: nu numai românii, reciclaţi în ale politichiei până sub genunchiul broaştei, votează esenţialemte negativ. Am descifrat, cel puţin aşa cred, în mecanismul uluitoarei resurecţii a mentalităţii pe care o credeam revolută, ce vrea cu tot dinadinsul să impună iarăşi aşa zisul conflict între “ştiinţă” şi “religie”, că actualii corifei nu sunt atât suporterii “ştiinţei”, deşi unii dintre aceştia chiar lucrează în ştiinţă (fară ghilimele) şi deşi nu par a fi citit batăr eseul epistemologic al lui Henri Wald, cât contestatarii “religiei”. E de remarcat încadrarea acestei mici bătălii în noul război ideologic dintre structurile dezvoltate din principiul aşa numitei corectitudini politice (şi invit cititorii să vadă cum numeşte Horia Patapievici acest fenomen într-una din primele sale cărţi) şi reacţia ineluctabilă, de natură conservatoare. M-aş fi aşteptat ca preopinenţii să-mi argumenteze subtil că, la urma urmei, matematicile rămân oarecum în afara ştiinţei, în sensul acesteia de la Galilei cetire, deci opera papei Grigoere al XIII-lea n-ar fi, astfel, tocmai un exemplu de colucrare între instituţia religioasă la eşalon superior şi ştiinţa la zi, cu aproape jumătate de mileniu în urmă. Nici vorbă de aşa ceva.
Dar subiectul nostru este impactul operei ştiinţifice a lui Charles Robert Darwin în mediul religios. Sau în mediul social, privit din perspectivă religioasă. Lunga introducere semnifică, dincolo de conturarea necesară a unui cadru coerent, nevoia de a nu face economie de discernământ când abordăm subiectul. Ponderea operei darwiniene în cunoaşterea umană e dincolo de orice îndoială. Am spus intenţionat umană, socotind cunoaşterea ştiinţifică unul din cele două nuclee şi motoare ale cunoaşterii umane, alături de cunoaşterea contemplativă, prin revelaţie. Darwin este unul din cei mai importanţi oameni pentru umanitate, nu doar pentru ştiinţă. Că receptarea acestei opere în epoca ei a fost asimetrică, era inevitabil. Că a fost în general mai bine primită în lumea ştiinţei decât în biserică e incontestabil. Dar nimic n-ar fi mai păgubos decât o judecată pripită, supeficială. Înainte de a analiza structura impactului a ceea ce avea doar ulterior să fie o teorie coerentă a evoluţiei biologice, în timp şi spaţiu, să amintim soarta oricărei noutăţi cognitive majore. Inerţia comunităţii umane e mare şi prima reacţie în faţa noului e de respingere. Nu am făcut o cercetare exhaustivă, dar îmi pare improbabil ca lumea ştiinţifică să fi trecut instantaneu şi în bloc de partea concepţiei darwiniste. Cât despre reacţia bisericii (fără a diferenţia, pentru a nu lungi inutil articolul, între componentele la rigoare greu conciliablie mutual, ale acesteia), nimic mai firesc decât să fie contrariată. La prima vedere, imuabilitatea tabloului lumii vii primea o lovitură majoră. Dacă speciile biologice evoluează, lumea vie nu e imuabilă. Cum se poate împăca această viermuială cu postulatul creştin al creaţiei?
(iii) intars: îl aduc la bară pe profesorul de biologie Gicu Butoi, din aceeaşi pagină a cititorilor (Dilema veche nr. 267, 1 aprilie 2009): „lucrarea lui Dumnezeu” şi „teoria lui Darwin”, chiar dacă nu se află într-o simbioză perfectă, în nici un caz nu se exclud, ci mai degrabă se completează. Fapt confirmat chiar de teza fundamentală a teoriei sintetice a evoluţiei care lansează principiul conform căruia „evoluţia este produsul întîmplării, deşi nu se desfăşoară la întîmplare; evoluţia nu este predeterminată, dar are un sens, o direcţie, fără însă a fi dirijată”. No comment.
Că acest prag al cunoaşterii a cerut, în secolul exploziei ştiinţifice, un timp pentru învingerea unor inerţii mentale, e iarăşi logic. Dar oare biserica însăşi nu trecuse, deja, până atunci, cel puţin două alte praguri majore? Iniţiată ca o sectă reformistă minoră a cultului mosaic, mişcarea creştină se agregă de-a lungul câtorva secole cu prioritate în plan moral, preluînd implicit concepte cristalizate de experienţa milenară a unor triburi de păstori. Latura gnoseologică ţine, până cel puţin în Evul mediu, de un amestec indicibil de contemplaţie, raţionament speculativ şi dogmatism. Abia în Evul mediu biserica preia şi îşi încorporează tezaurul de cunoaştere al antichităţii elene, organizată pe scheletul aristotelic. Concepţia despre Univers e cea ptolemeică, geocentrică. O epocă dominată de fixism şi de sterilitatea intelectuală a scolasticii. Căreia îî datorăm, totuşi, dezvoltarea peste 14-15 veacuri, a exerciţiului dialectic, aşa de prezent în occidentul european, unde se potrivea mentalului germanic, dar, vai, aşa de absent în răsăritul contemplativ şi refractar silogisticii speculative. Renaşterea extinde prin umanism cultul antichităţii. După confruntările din secolele XV – XVI, Biserica sfârşeşte prin a-şi ajusta, în timp, concepţia. Marea lovitură însă n-o primeşte de la Copernic şi Galilei, personaje de prim plan, ci de la austerul şi cucernicul Johannes Kepler. La vremea publicării Originii speciilor prin selecţie naturală, modelul sistemului solar acceptat de biserică e practic cel actual. Fixismul rezidual, demolat de ideea evoluţiei, are nevoie de mai puţin timp pentru a se dizolva, în inevitabilul proces de adaptare a Bisericii la realitate. Dar istoria însăşi se grăbeşte, curbele evolutive sunt exponenţiale. Recunoaşterea, de către Vatican, a teoriei evoluţiei nu e numai un certificat de adecvare a Bisericii la contemporaneitate, ci şi o datorie de onoare plătită unui titan al cunoaşterii umane, cu nimic mai puţin important decât Aristotel, Arhimede, Galilei, Newton, Einstein şi Hawking. Aceeaşi biserică îşi plătise la fel o datorie similară şi faţă de Galilei.
Relaţia istorică între Biserică şi cunoaşterea ştiinţifică nu e şi nu putea fi una liniară. Dar relaţia lumii ca atare cu aceeaşi cunoaştre nu e, nici aceasta, liniară. Şi, mai important, relaţia istorică a ştiinţei cu ea însăşi a fost marcată de defazaje. Altfel configurate, dar nu mai puţin manifeste. Şi care, pentru un observator cu simţul (dialectic al) dinamicii, care e de natură pur ştiinţifică, nu sunt şi nu pot fi de mirare. Bun, Biserica a întârziat cu aproape două secole recunoaşterea concepţiei lui Copernic, Cardinalul Barberini a fost silit de împrejurări nepropice să-şi asume oprobiul istoric al condamnării lui Galilei la abjurare, după ce-l încurajase să cerceteze mişcarea corpurilor cereşti, chiar după ce ajunsese papă. Biserica a furnizat, cumva malgré soi, o bază dogmatică pentru o reacţie contestatară, de către un segment obscurantist, bigot, deci primitiv al societăţii, a descoperirii lui Darwin, contribuind indirect la deformarea grotescă a esenţei descoperirii înseşi. Doar omul nu se trage din maimuţă, sunt doar specii înrudite şi separate prin evoluţie. Darwin o spune clar.
(iv) intars: îmi asum riscul întreruperii cursivităţii frazeologice, pentru a-l aduce din nou la bară pe profesorul de biologie citat mai sus; iată cum îl vede D-sa pe Darwin însuşi: Născut cu exact 200 de ani în urmă, în primăvara lui 1809, prin tot ce a făcut, a încercat o apro­piere între ştiinţă şi religie. Face trei ani de Medicină (1825-1828), apoi continuă cu trei ani de Teologie (1828-1831). Şi ca să le îm­pace pe amîndouă şi să nu supere pe nici una, se îmbarcă pe vasul „Beagle” şi face în­conjurul lumii între 1831-1836, ca natura­list. O călătorie începută cu idei fixiste şi în­cheiată cu convingeri evoluţioniste, în care variabilitatea, ereditatea şi selecţia natu­rală sînt forţele motrice ale evoluţiei. De data asta comentariul îşi are locul. Wikipedia îl socoteşte anglican, devenit gnostic, după 1851 (prima ediţie a Originii speciilor fusese publicată în 1844), dar din părinţi unitarieni. Propriile descoperiri nu l-au dus pe drumul ateismului. Aici vine locul concluziei unui prieten care m-a autorizat să-l citez la modul anomin, fără a-i pomeni explicit identitatea, ceea ce respect. Poate că nu exclusiv din modestie şi dorinţă de a evita implicarea personală în mediul public, cât şi din conştiinţa posibilităţii ca la aceeaşi concluzie să fi ajuns nu puţine minţi omeneşti: Din opera ştiinţifică a lui Darwin nu se poate deduce nici confirmarea, nici infirmarea existenţei lui Dumnezeu. Ne punem firesc întrebarea în ce relaţie se află această concluzie rezonabilă cu prima frază citată aici ca intars, care afirmă rolul esenţial al descoperirilor ştiinţifice ca argument al „perfecţiunii lucrării Domnului”. Nu văd absolut nici o contradicţie. Dacă luăm în sens primar fraza primului cititor dilematic citat, atunci concluzia prietenului meu, de natură logică, dacă nu chiar logico-matematică, se situează pe un plan complemetar, articulat cu cel spiritual, iar dacă o luăm, aşa cum observasem că se mai poate citi, în plan pozitivist, atribuind noţiunilor spirituale implicate o valoare metaforică, atunci concluzia în discuţie face parte integrantă din corpusul gmoseologic raţional. Cât despre citarea ambelor aici, îmi pare o obligaţie elementară de onestitate intelectuală.
[sfârşitul intarsului (iv)]
Dar, înainte de a trece în revistă doar cele mai scandaloase erori ale unei “ştiinţe” încă şi mai dogmatice, să nu uităm exemplul emblematic al lui Einstein însuşi: După ce a avut intuiţia de a folosi proaspăta teorie a quantelor de energie radiativă a lui Max Planck (1900) la explicarea fenomenului fotoelectric şi a legilor empirice ale acestuia, în 1905 (pentru care avea să capete, în 1921, premiul Nobel), s-a opus cu îndărătnicie interpretării statistice a soluţiilor mecanicii quantice ondulatorii a lui Erwin Schroedinger, s-a opus principiului nedeterminării al lui Wernher Heisenberg (Nu cred că Dumnezeu joacă zaruri*)), a susţinut à outrance determinismul individual la scară microscopică, pentru a sfârşi prin a fi infirmat de evoluţia cunoaşterii unui nou nivel de realitate, cel quantic. Nivel prin excelenţă de natură materialist-dialectică. Ceea ce e o probă de humor imanent.
Intars (v): Cel mai vehement dintre oponenţii articolului disecat aici, de altfel un om onorabil, care lucrează în domeniul ştiinţei aplicate, îmi oferise versiunea franceză a unui citat care explica atitudinea lui Einstein faţă de credinţă şi faţă de dumnezeu. Rezumând, se afirma acolo că Einstein concepea dumnezeirea ca principiu ordonator, iar nu ca divinitate. Nimic mai rezonabil, n-am ascuns că eu însumi, prin fire şi formaţie, înclin către această concepţie, cu grija de a nu face din ea un argument al contestării peremptorii a eventualei laturi divine. La care eu sunt, naturaliter, mai puţin sensibil. Nu e locul aici şi acum să explicitez propria mea concepţie. Ceea ce vreau, însă, să subliniez, e că distuinsul preopinent nu contrazicea nimic din setul de afirmaţii şi raţionamente dezvoltate în articol. Îl rugasem să-mi indice sursa, la modul bibliogrfic, pentru a o putea utiliza ca atare. N-am mai primit nici un răspuns.
Generaţia mea, care a învăţat biologia în liceu sub numele parţial impropriu, de Bazele darwinismului, care era un soi (sic!) de miciurinism confuz şi dogmatic, fusese silită să înghită ideea că Hrehor Mendel, călugărul boemian care descoperise empiric, legile eredităţii, integrate într-o teorie unitară de Thomas Hunt Morgan, a fost idealist neştiinţific (peste abia un an, colegii mei de la biofizică, aveau să urmeze un curs de genetică la zi, facultăţii i se cam rupea de tabuurile venite pe aripi de crivăţ). Am fost martorii sentinţei inspirate de însuşi Nikita Sergheevici (da, cel cu pantoful pleznit în pupitrul ONU), cum că algebra lui Boole e tot idealist-neştiinţifică (de pe urma cărei prostii marea ştiinţă sovietică avea să rămână o vreme în urmă în tehnologia calculatoarelor) şi am găsit în tratate la fel de originale de istoria fizicii că Ernst Mach a fot şi el tot idealist neştiinţific. Păi atunci care-i deosebirea între dogmatismul unei ştiinţe care se pretindea prima în lume şi al unei etape ineluctabile din evoluţia (mereu dialectică!) a Bisericii? Întrebarea e pur retorică. Iar un răspuns rezonabil la o întrebare alternativă corectă dar nepusă e că dogma politică a hegemonismului mesianic a avut un anume caracter religios. Curioasă religie în numele ateismului “ştiinţific”. Dar fără de care ateism impus, ar fi fost mai greu de convertit popoare în populaţii, pentru a şterge podeaua cu ele.
Intars (vi) – (ultima citare la bară a celui de-al doilea cititor dilematic, profesorul de biologie): Neodarwinismul clasic susţinut de A. Wallace, Th. Huxley, F. Miiller şi cel pro-priu-zis reprezentat de „teoria plasmei ge­nerative” a lui A. Weismann, „teoria factorilor ereditari” formulată de Gregor Mendel, „teoria mutaţionistă” elaborată de Hugo de Vries şi în sfîrşit „teoria cromozomică” a lui Thomas Morgan ar fi tot atîtea teme ale virtualului, doritului şi necesarului curs op­ţional care să împace ştiinţa cu religia. Singurul comentariu se referă la un detaliu, probabil minor. Un distins fizician, implicat adânc în medicini neconvenţionale, îmi atrăsese atenţia, în urma lecturii articolului aici disecat, asupra erorii comise de mine în atribuirea nationalităţii boemiene (cehe) a călugărului ce descoperise legile eredităţii. Eroarea mea e, iată, corectată implicit de (mult mai) eruditul profesor de biologie, redându-i călugărului naţionalitatea germanică. Ceea ce, la urma urmelor, nu are nici o influenţă asupra logicii argumentelor.
[sfârşitul intarsului (vi)]
Bine, bine, dar care e, la urma urmei, importanţa rolului lui Darwin din perspectiva Biserici(lor) apusene? Unul imens, aş îndrăzni a zice. Comparabil cu rolul lui Copernic, Galilei şi Kepler. A fost esenţa forţei care a împins, prin adecvare fie şi întârziată, limitele cunoaşterii asimilate de Biserică. În aproximativ un secol şi jumătate, prin recunoaşterea teoriei evoluţiei, în datele actuale ale acesteia (care l-ar uimi şi pe Darwin), Biserica apuseană a depăşit fixismul lumii vii, deschizând ferestrele către o concepţie infinit mai largă asupra conceptului de creaţie. Îmi place să cred că în intimitatea ei adâncă şi secretă, biserica îşi râde de propria naivitate a concepţiei unei lumi create odată pentru totdeauna de un dumnezeu încremenit în proiect. Prin recunoaşterea evoluţiei, nu în dauna creaţiei ci, dimpotrivă, în beneficiul unei concepţii cât mai flexibile şi dinamice despre creaţie, Biserica a devenit cutie armonică de rezonanţă pentru cel mai… evoluat concept despre dumnezeu: Este ceea ce conduce lumea prin intermediul legilor fizice. Care, nu-i aşa, nu sunt imuabile, nu putem şti câte mai avem de descoperit. Dar care formează o arhitectură coerentă. O ordine care se opune haosului. Datorăm această exprimare unui oceanolog evreu rus, matematician ca formaţie.
Nota bene: *) Celebra frază a fost citată în fel şi chip, cu scopuri speculative uneori opuse: pentru a-l scoate pe Einstein ba ateu, ba mai credincios decât a fost. Căci a fost credincios, fără urmă de tăgadă. Ceea ce citatul adus de distinsul meu preopinent statuteaza cu claritate de critsal. Păcat doar că nu am sursa.
Ultimul comentariu: cititorul se poate întreba de ce am restrâns la contributorii paginii a doua a Dilemei vechi, săptămânal cultural, dar nu filosofic, nici ştiinţific, aria martorilor chemaţi la bară în procesul virtual al articolului meu iniţial. Căci nu altceva e demersul de faţă. Cel puţin din perspectiva pledoariei pro domo. Simplu. Nu mi-am propus o căutare extinsă, cu atât mai puţin una exhaustivă, a referirilor de context. Mi-au fost de ajuns doar câteva din ideile întâlnite. Am lăsat deliberat pe din afară paginile dedicate on purpose lui Darwin şi stării actuale a darwinismului de revista citată. Care pot fi citite, adiacent, în numărul 265 (12-18 martie 2009) al revistei. Acces(i/a)bil în arhiva ediţiei online, care şi ea poate fi găsită cu un simplu search. Probabil un număr destul de mare de publicaţii se vor fi înfruptat deja din subiectul anului Darwin. N-am urmărit fenomenul. Cei interesaţi au la îndemână intrumentele uzuale.

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #22

  2. luana

    Un profesor pe care-l citez de fiecare data intr-o oarece dilema medicala sau de-alt fel a spus: faptul ca un pacient are pureci nu exclude faptul ca ar putea sa aiba si paduchi
    Traim in plina era naturlaista ceea ce nu exclude faptul ca cineva sau cineei a creat si tine oarecum sub observatie ori in friu tot balamucul asta.Asta nu contesta teoria tragerii noastre din maimuta fiindca in cartile alea ca geneza sau cum le-o chema c-am uitat zice ca d.zeu ca creeat omul dupa chipul si asemanarea lui.Parca,nu retin clar.Cum nu stim exact cum aratat d.zeu inafara de picturile-n izmene albe si rochie gen India si calare pe-un nor dar cum tablourile alea-s facute de oameni asa si-au imaginat ei ca arata d.zeu.daca cineva are curiozitatea sa stea mai mult de cinci minute in fata custii cu cimpanzei ramine cu gura cascata cit de mult le semanam in apucaturi. Asa ca n-am cum sa-l contest pe Darwin zicind ca avea pureci ,el nu-l contesta pe d.zeu deci poate avea si paduchi.Unul din ei.
    Chestia asta nu cred ca vine sa-ti contreze teoria ci dimpotriva, si-as lungi-o daca n-as avea o supa pe foc , supa care se poarta absolut material tinzind sa se transforme-n friptura:)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *