de Patrick Călinescu
Geniul şi esenţa lui au fost definite în atâtea moduri, încât e clar, pentru oricine a parcurs fie şi o singură definiţie ce i s-a dat în timp, că nu definindu-l poate fi cunoscut. În plus, întreaga inflaţie definiţionistă pare mai degrabă să-l fi ascuns, în straturi şi mai impenetrabile de inefabil, decât să fi reuşit să-i dezvăluie chiar şi un cât de mic detaliu cu privire la identitatea sa – ca să zicem la fel – adevărată. Şi, în tot noianul definiţiilor care mai de care mai elaborate (şi, în consecinţă, mai fantastice), afundându-se în ele din ce în ce mai sever, a devenit cât se poate de limpede că modul definiţionist nu e potrivit nicidecum pentru cunoaşterea sa – ca să rămânem în acelaşi la fel – autentică.
Trebuie găsită, aşadar, o altă modalitate pentru a afla, orişicât, ce este geniul şi în ce, mai exact, constă esenţa lui.
Am în vedere o cale doar aparent indirectă şi numai astfel lăsând impresia că nu ar mai apela (sau nu ar mai recurge) la puterea extraordinară pe care o are definiţia în a discursifica un anumit corp de cunoaştere. Mă refer, bineînţeles, la paradox: însăşi definiţia non-definiţie. Definiţia însăşi care se elimină pe sine (eliminându-şi din sine temperamentul liniar discursiv) exact în momentul în care îşi produce, ireversibil şi imuabil, conţinutul informaţional.
Pentru a cunoaşte, deci, geniul, trebuie să-l cuprindem şi să-l împresurăm într-o definiţie care, simultan, îl va integra liniei sale discursive şi-l va expulza din orizontul său delimitându-se de el. Va trebui, cu alte cuvinte, definit paradoxal.
Iar paradoxul cel mai potrivit lui este unul funcţionând în(tre) limitele înseşi ale timpului, aşa cum, sublimate în lingvistic, apar ele ca simple adjective substantivizate: vechiul şi noul.
O să încep definirea paradoxală a geniului (non-definirea lui ordinară) prin a spune că se află, în stare perpetuă de pendulare, între (ce este) vechi şi (ce este) nou. Oscilând, programatic, între vechi şi nou, geniul instaurează, probabil, cea mai teribilă cezură în mijlocul timpului, pe care, astfel flexibilizându-l, are ulterior capacitatea deplină de a-l modula după bunul plac. Iar unul dintre modurile preferate de a manevra timpul devenit modular este transformarea extremelor sale, vechiul şi noul, în unităţi temporale perfect interşanjabile: când, natural, una celeilalte opuse, când, randomizat, una celeilalte complementare. Înlocuirea discreţionară a vechiului cu noul – şi invers – are, printre altele, o consecinţă – cel puţin – neaşteptată: geniul, aşa cum anihilează vechiul, anihilează şi noul. Totuşi, e bine de observat că nu există niciodată posibilitatea ca, în locul lor, să apară, instaurându-se în absenţa vechiului şi a noului, aproximarea unui vid temporal. Şi un asemenea armagedon temporal e absolut imposibil pentru că distrugerea vechiului şi a noului se face urmând exclusiv modelul unei cronologii aleatorii, şi nu a uneia concomitente. Aşadar cronologic-aleatoriu (şi nu cronologic-concomitent), geniul anihilează atât vechiul, cât şi noul: o dată vechiul, altă dată noul.
În primul rând, geniul elimină, din timpul pe care îl subiectivează prin maşinaţiunile sale temporale, vechiul. Ca să se manifeste neîngrădit şi deplin în concordanţă cu înzestrările sale unice, va trebui să elimine vechiul şi orice referire la vechi. Vechiul, în toată alcătuirea lui brusc demodată, trebuie să dispară. Şi geniului, în virtutea calităţilor sale excepţionale, îi stă perfect în putere să aneantizeze, pur şi simplu, vechiul. Odată pulverizat din calea sa, geniul poate să instaureze noul şi legea nouă pe care i-a dat-o noului ca s-o aplice tuturor lucrurilor din aria lui de influenţă. Privit aşa, geniul este perfect definibil drept forţa cea mai influent reformatoare a timpului însuşi. Adevărat, geniul pare a fi reuşit să reformeze însuşi timpul devenit, în prealabil, modular. Iar graţie geniului reformator, timpul reformat a devenit modern. Timpul geniului, aşadar, pare să fie întotdeauna un fel pronunţat de High Modernity. Însă nu trebuie să uităm, totuşi, cum a devenit timpul exemplar al geniului un fel mai nuanţat de High Modernity dacă vrem să înţelegem şi de ce orice High Age este o epocă, în general, decadentă. Timpul natural, nu cel modular în care l-a contorsionat geniul, există prin vechiul şi prin noul prin care intră în existenţă şi prin care iese din existenţă. Nu e momentul să insist asupra faptului, atât de elementar, că noi percepem timpul absolut liniar: cu o intrare, prin care timpul intră sau începe să-şi manifeste prezenţa, şi cu o ieşire, prin care timpul iese sau termină să-şi manifeste prezenţa. Dar aş putea să insist asupra faptului, mai puţin anticipabil, că schema liniară a timpului nu corespunde întru totul cu modelul său liniar. Aberant sau nu (mai degrabă paradoxal şi ordinar non-definibil), adevărul e că, dacă suprapunem, exact, vechiul intrării în timp (sau începutul timpului) noului ieşirii din timp (sau sfârşitul timpului), vom observa că noul este cel puţin asimetric în raport cu ieşirea din timp (sau sfârşitul timpului): aşa-zisul şi aşteptatul său echivalent temporal. De fapt, noul pare atât să pericliteze orice posibilitate de suprapunere în marele plan eminamente liniar al timpului, cât şi să anuleze însăşi liniaritatea sa preconcepută. În fond, noul este mai degrabă asimilabil unui început decât unui sfârşit.
Dar timpul în esenţă modern, care este timpul geniului (sau timpul în care geniul se manifestă cel mai autentic ca geniu), este un timp fundamental infirm şi, din punct de vedere temporal, incomplet. Nu este, timpul modern al geniului, unul întreg, pentru că, în alcătuirea lui discreţionară, l-a privat de una dintre extremele sale: vechiul. Şi, fără a mai putea fi şi vechi, timpul presupus specific geniului este fie prea nou, fie prea – antinomic – opus vechiului. În ambele cazuri, timpul geniului este discreditat: nu mai are cum să fie un timp esenţial modern, ceea ce înseamnă că trebuie să se întoarcă la vechiul pe care l-a expulzat. Va trebui, geniul, să considere, ca ipoteză de lucru, şi posibilitatea ca timpul şi esenţa lui să aparţină vechiului.
În al doilea rând, geniul elimină noul şi, totodată, rămâne, aparent fără să fi plecat deloc, în vechiul pe care timpul îl subiectivează prin aceleaşi maşinaţiunile temporale ale sale, doar că turate în revers pur cronologic-aleatoriu – şi nu, ca să păstrăm acelaşi la fel – cronologic-concomitent. Dacă vrea să nu-i fie nicidecum ştirbită autoritatea inefabilă, va trebui să elimine noul din fiecare acţiune a lui exercitată asupra fiecăruia dintre utilizatorii săi umani. Geniul nu are cum să reprezinte, par excellence, noul, pentru că, dacă s-ar încumeta s-o facă, în detrimentul vechiului său constitutiv, ar încălca, flagrant, condiţia esenţială a funcţionării sale ca atare. Mai precis, geniul, îndepărtat de starea lui funciară, căreia vechiul deopotrivă îi este şi îi dă numele, s-ar fragiliza temporal şi s-ar şubrezi definiţional. Nou, geniul nu ar putea, în cel mai bun caz, decât să-şi surprindă, pasager, esenţa lui imună, în fond, la fluctuaţiile inerente – şi epocal imanente – ale timpului însuşi. Doar geniul nu este ceva trecător şi schimbător în funcţie de noul pe care, sensibil la manifestările istorice ale temporalităţii în sine, l-ar modifica, astfel, după bunul plac. Aşadar, geniului nu îi mai rămâne decât să fie funciar ataşat de vechi. Numai vechi, practic, ar izbuti, în afară de a-şi surprinde, fulgurant, esenţa, să o şi stabilizeze într-o locuire permanentă a ei.
Dar, instalându-se definitiv în vechiul său caracteristic, geniul înseamnă că ajunge a se opune sieşi. În asemenea condiţii, geniul nu mai poate executa nicio modernizare esenţială a timpului. Prins în vechiul ce pare să îi fie adevărata natură (fie şi derivată din natura lui paradoxală), geniul nu mai are nicio îndreptăţire să se auto-proclame drept unic reformator al noului ca substrat temporal al înseşi modernităţii istorice. Dimpotrivă, vechiul îl decade din toate drepturile pe care le-a avut asupra procesului de modernizare a timpului în sine. Iar timpul geniului a pierdut orice şansă să mai devină un fel întărit de High Modernity. Din reformator, în versiunea apartenenţei sale la nou, geniul s-a transformat în conservator. În plin vechi (şi în plin ataşament conceptual faţă de vechiul care îl reformează ca element constitutiv al său), geniul se formează, pe sine, ca ultra-conservator. Şi, probabil, altfel chiar nu ar fi posibil. Doar geniul este, înainte de toate, o stare. O stare, mai ales, imună la scurgerea istorică a timpului. Abia apoi, după emanciparea lui completă de capriciile timpului, poate fi şi sensibil la maşinaţiunile perverse ale temporalităţii. Dar nu înainte de a se fi aranjat, stabil, în propria sa esenţă.
Pe scurt, non-definirea ordinară a geniului (paradoxala lui definire) constă în identificarea şi autopsierea esenţei sale: adică, nimic altceva decât un exerciţiu de eidotomie.
Iar esenţa geniului am identificat-o în natura lui alternativă, pe care am încercat s-o izolez printr-o definire paradoxală a sa. Pe care, sistematic, m-am străduit s-o descompun, în eidotomia în curs, în elementele sale de bază: pe de o parte, pendularea geniului între (ce este) vechi şi (ce este) nou, iar, pe de altă parte, metamorfoza pe care geniul a suferit-o, din cauza oscilaţiilor liminale ale timpului, dinspre ipostaza lui de reformator înspre ipostaza lui de conservator.