Stele verzi 26

Nici chiar ziua externabilităţii sale nu putea să aibă două cine. O luase deja pe cea matinală când încă noaptea nu intrase cu totul în zi şi probabil că i-ar fi imposibil să o servească şi pe cea de seară oricât de foame i s-ar face. Ea îl hrănise foarte bine şi era mai mult decât satisfăcută de cât îi dăduse. Mâncase din plin şi deocamdată nu mai putea mânca nimic. De altfel, ea nici nu insistă. După ce îl văzu dând gata şi trei etaje de prăjitură, zâmbi mulţumită că îşi vede bărbatul bătându-se cu palma peste burtă, ca şi cum ar vibra o rugăciune către bucatele înghiţite, şi nu mai zise nimic. Doar îl privea digerând în sine tot ce mâncase, şi mâncase cât mai mulţi de unul, şi încă o cină reuşită, chiar dacă imperfect de matinală. Se aşeză din nou lângă el, în fragmentul ei de bancă, imediat cum terminase de strâns de pe masă trupul epuizat al cinei, şi era fericită că poate să îl privească şi să îi spună din ochi câte adunase în ea de când îl cunoscuse. Ea nu mâncase mai nimic, abia ciugulise câte ceva şi el îi spuse chiar în acest moment să ia şi ea cina matinală până nu se face iremediabil de ziuă. El se uita la ea cu atenţie şi vedea bine că, în timp ce se înfruptase cu de toate, ea doar îl servise fără să îmbuce nimic şi se gândea că ar fi bine să ia şi ea cina. Era îngrijorat să nu fi vrut să o vadă slăbită şi cu ochii subţiaţi de foame. Ea se uita la el, de lângă chenarul trupului său, ca şi cum nimic altceva nu ar mai interesa-o, iar el în consecinţă simţi un fior de responsabilitate stârnindu-i pe sub piele imperativul că trebuie să o forţeze în vreun fel să mănânce. Însă, deşi ştia ce trebuie să facă fiindcă fuiorul responsabilităţii dădea să îi rupă pielea, nu alta, pe la colţurile zâmbetelor, nu ştia şi cum să o convingă să mănânce. Se împlinise bărbatul ei numai până la prima jumătate, iar a doua aştepta şi ea să se împlinească în bărbatul din el pe care ea avea de gând să şi-l însuşească. Să îi spună, pur şi simplu, să ia ceva în gură, îşi dăduse seama că nu e de ajuns. Trebuia să facă mai mult pentru a o convinge că e necesar să mănânce şi ea ceva. Se frământa în el şi, de la un moment dat, frământările, singure, înlocuiră soluţia perfectă care ar fi trebuit să îi treacă prin cap. Îi spuse, în criză de timp matinal, că i-ar plăcea să îi povestească toată viaţa, până în punctul spitalizării sau cât mai mult din ea până în acel punct, dacă o interesează, şi ar fi mai mult decât bucuros să înceapă să i-o povestească cât va mânca ceva, aşa ca un divertisment, mai adăugă el în speranţa că ultima sa idee va fi exact ce ar putea să o convingă să ia şi ea cina deja aproape mai deloc matinală. Ea ascultă cu atenţie propunerea lui şi, din felul în care o primi, lui îi crescură speranţele că aşa o va putea face să îmbuce ceva. O întrebă încrezător ce părere are despre propunerea pe care i-a făcut-o şi dacă i-ar plăcea să îl asculte trăncănind verzi stelare despre viaţa lui exact aşa cum ea a fost până când să fi ajuns în spital să o cunoască, iar ea părea să fie din ce în ce mai predispusă să se hrănească din substanţa lui biografică şi chiar să îi placă ce ar fi auzit în timpul cinei extrem de întârziat matinale, dar, pe măsură ce ideea de a-l cunoaşte mai bine, deocamdată din propria lui perspectivă, creştea în ea din ce în ce mai la dimensiunile dorinţei, ceva imprevizibil avu loc şi îi retrase brusc degetele împrăştiate pe toată suprafaţa palmelor sale în pumnii ei abandonaţi pe masă. El îşi dădu seama instantaneu că ceva se întâmplase cu ea, dar nu putea să şi ghicească ce anume. De aceea o şi întrebă, chiar dacă se dovedea astfel a fi fără tact, ce se întâmplase de nu mai voia să mănânce în compania vieţii sale, iar ea îi spuse că ar fi, negreşit, minunat să îl cunoască din numai câteva înghiţituri mult mai bine decât ar fi sperat vreodată, la care el o întrerupse frontal să îi spună că are dreptate dar, continuă ea peste întreruperea lui frontală, i se făcuse dintr-o dată atât de teamă să îl cunoască, încât parcă nici nu îi mai ardea să mănânce, cu toate că cina lor matinală nu mai avea mult până să se descompună de tot în prânzul în ajunul căruia pacienţii spitalului nu mai aveau mult să se afle. El nu mai pricepea nimic şi în consecinţă o întrebă uimit de ce ar putea să îi fie teamă să îl cunoască mai bine, când ea chiar îşi dorea acest lucru. Şi, o întrebă imediat după aceea, fără să mai aştepte nici să respire între întrebări, dacă nu se înşelase în privinţa ei fiindcă tot ce făcuse ea pentru el cel puţin părea să îi indice că o interesează persoana lui. Ea îi zâmbi cât de îngust fu în stare că o interesează totul despre el, şi încă foarte mult, dar că, deocamdată, teama de a nu a afla prea multe despre el o bloca într-o reţinere inconfortabilă, recunoscu ea descătuşându-se din îngustimea zâmbetului precedent, ceea ce el nu putea să înţeleagă nici atât. Şi o întrebă, încurajat de zâmbetul ei actual, care se lăsa din ce în ce mai mult în întretăierea buzelor, cum e posibil să îşi dorească atât de mult ceva de care îi e frică şi care, în acelaşi timp, o face să şi zâmbească. Şi după ce o întrebă astfel, îi spuse, recunoscând, că el nu poate să priceapă cum e posibil ca ea să aibă trei stări de spirit simultane şi totuşi atât de diferite una de alta, iar ea îşi îngustă privirea încă o dată în momentul în care îi spuse că, dacă lui i se pare ciudat că ea poate să simtă trei lucruri diferite în acelaşi timp, şi ei i se pare straniu, în consecinţă, ca el să poată mânca simultan trei etaje de prăjitură. Savantul din el se revoltă auzind o astfel de comparaţie absolut ilogică şi bătu cu putere în porţile cerului său organic fiindcă voia să cadă din el şi să îi spună că ea chiar simţise trei lucruri diferite, în acelaşi timp, dar el mâncase etajele acelei prăjituri pe rând, ceea ce înseamnă, ar mai fi vrut savantul din el să spună, că nu putea să compare adevărata simultaneitate a sentimentelor ei contrarii cu gradarea uniformă a ingurgitărilor lui. Exact aşa s-ar fi exprimat şi el, dar nu o făcu întocmai astfel şi se mulţumi să îi spună doar că el nu ar fi niciodată în stare să mănânce cele trei etaje ale prăjiturii dintr-o singură înghiţitură, chiar dacă i-ar creşte gura în mărime, pe când ea poate, şi i-a şi dovedit-o, să simtă trei lucruri opuse dintr-o singură bătaie de inimă, ceea ce îi face comparaţia, deşi pornită dintr-un zâmbet atât de lat în marginile sale în permanentă expansiune, falsă, dar, completă el când văzu că pe ea o deranjează acest cuvânt prea logic, nu e nimic pentru că şi lucrurile false au partea loc adevărată, iar ea îl întrerupse tot frontal întrebându-l care ar fi ea, iar el îi răspunse că se referă, desigur, la cele trei etaje de prăjitură, absolut delicioase, iar ea, prinzându-se de glumă şi apreciind-o, dându-şi poate şi seama că nu făcuse cea mai bună comparaţie între sentimentele ei contradictorii şi etajele liniare ale prăjiturii, zâmbi cu înţelegere şi se dădu bătută, zicându-i că i-ar plăcea să ştie mai multe despre el în timp ce va lua şi ea jumătatea lor de cină matinală. Dar, îl întrebă oarecum îngrijorată, dacă mai e posibil să servească din cina lor matinală la o oră pe care nu o mai crede foarte potrivită pentru aşa ceva. El citi pentru a treia oară timpul de pe cadranul ceasului său mecanic şi ajunse la concluzia că se mai poate încă, cu toate că nu prea foarte mult. Ea şi zbură către bucătăria din spatele filigranelor de faianţă ale cantinei şi, cum plecă, aşa se şi întoarse, cu braţele încărcate de bucate plus o prăjitură, şi ea, de trei etaje, pe care avea de gând să o savureze în momentul în care viaţa lui putea să ia o întorsătură nu exact le fel de dulce ca nivelele ei perfect comestibile. Le aşeză pe toate pe masă şi ea intră din nou în fragmentul ei de bancă, iar el o privi încântat pregătindu-se să îi ţină vieţii sale companie şi el, în schimb, părţii ei de cină matinală. Lucrurile păreau să intre în normal, dar poate că nu era întocmai aşa. Ea începu să mănânce melancolic, iar el să o privească mestecând impermeabil la viaţa lui. Îşi dădu seama că degeaba îi va povesti întreaga lui viaţă şi ajunse la concluzia că va fi în zadar să îi spună totul, cât timp oricât de multe detalii i-ar da, ea tot nu va reuşi să îl cunoască mai bine. Îşi spuse că, pentru a-i şti cu adevărat viaţa, ar trebui să şi-o trăiască pe a ei alături de a lui şi abia după aceea să poată să spună că i-o cunoaşte cât de cât. Şi îşi mai spuse că nu era suficient ca el să îşi povestească viaţa şi ea numai să i-o asculte, iar această descoperire pe care o făcu între două dintre cele trei etaje ale prăjiturii, fiindcă până la urmă ea alese să mănânce prăjitura întâi, îl indispuse şi îl oftică din nou. Ea observă schimbarea prin care el încă trecea şi îl întrebă, deşi ştia despre ce e vorba, ce se întâmplă cu el. Îl privi şi mai îngust decât înainte, astfel încât să îi poată secţiona doar chipul bosumflat, iar el, în decupajul ochilor ei, dădu din umeri că nu i s-a întâmplat nimic şi că e doar puţin obosit şi că ar vrea să se retragă să doarmă un pic, dar ea îl întrebă cum poate să o lase singură, în mijlocul jumătăţii ei de cină matinală, după câte făcuse să o convingă să o aibă, iar el, neştiind ce să mai spună, dădu din umeri încă o dată şi, cu umerii prăbuşiţi în oftică, se ridică din fragmentul lui de bancă şi poate că şi plecă să se culce până la ora externabilităţii sale, dar ea nu mai află dacă el chiar aşa şi făcu pentru că nu mai era de curând în tură.

(va urma)