La cină nu s-au mai întâlnit. Ea ieşise din serviciu. Era probabil acasă, se gândea el, şi se distra sau uita cu desăvârşire tot ce ţine de spital. Mă refer, desigur, la o uitare provizorie, se lansă din nou în tiradele sale savante, ce îşi pierde efectul de îndată ce o nouă tură începe. Îmi şi închipui ce trebuie să aibă loc în mintea ei de fiecare dată când intră în schimb. Văd totul foarte clar şi fiecare amănunt e atât de impermeabil în strălucirea lui detaliată, încât mă orbeşte şi, de fapt, nu mai reuşesc să disting nimic clar. Dar ştiu că în mintea ei se petrec lucruri extraordinare de câte ori îşi intră în exerciţiul funcţiei. Ştiu că aşa se întâmplă şi sunt atât de sigur de ceea ce ştiu, încât ştiu până şi cât de sigur sunt. Impenetrabil ştiu. Nu are cum să îmi scape niciun detaliu din ce mintea îi derulează prin faţa ochilor, numai că nu le văd de cât de luminoase sunt. Atâta tot. Le ştiu pe toate, dar nu le pot vedea. Strălucesc prea puternic, întocmai ca opaca lumină a dimineţii în care aveam să ne întâlnim la prânz. Îmi aduc aminte perfect. Fiecare amănunt e exact unde trebuie să fie şi nu am nicio îndoială că aşa şi trebuie să fie fiindcă ştiu prea bine că aşa trebuie să fie, şi nu altfel. În niciun caz altfel. Dimineaţa respectivă, încă dimineaţa acestei seri fără ea, a fost extrem de luminoasă. Viguros de luminoasă. Am şi fost surprins de câtă sevă avea lumina în acea dimineaţă. Era pur şi simplu vânoasă ca un bărbat incendiar pe care eu nu l-aş putea niciodată să fiu, oricât de mult aş încerca să mă schimb. Vigoarea nemaiîntâlnită a luminii matinale, ştiu până şi acest detaliu aparent neimportant, devenise din ce în ce mai hulpavă de întunericul nopţii precedente, pe măsură ce şi eu deveneam, cu cât prânzul se îndepărta de dimineaţă, din ce în ce mai hulpav. Am ştiut şi atunci de tandemul în care eram, dar nu i-am dat importanţă fiindcă eram hămesit şi nu peste mult timp aveam să o întâlnesc pe ea. Să o cunosc în albul ei impermeabil… Dar oare la ce îi serveşte impermeabilitatea albului pe care îl poartă? Mă întreb de ce anume ar proteja-o. Fiindcă sigur o apără de ceva, numai că nu ştiu şi de ce. Ştiu deja că o apără de ceva, dar nu ştiu şi de ce anume. Ştiu ceva, totuşi. Ştiu începutul. Poate că ar fi trebuit până acum să ştiu şi sfârşitul, dar am răbdare. Nu ies din spital atât de repede. Bătaia pe care am primit-o nu m-a părăsit cu totul, deşi cerul nu îmi mai palpită şi nici nu mi se mai colorează în verdele stelelor mele preferate. Ştiu şi că sunt aproape complet vindecat, dar şi că mai sunt în convalescenţă. Ştiu totul, se pare, şi ştiu până şi faptul că numai se pare că ştiu totul. Dar eu nu mă las descurajat cu una cu două cu trei sau cu mai multe de asemenea aparenţe răutăcioase. Ştiu că ea mi le va îndepărta din minte imediat cum ne vom vedea din nou. Şi cum aş putea să uit, când ştiu atât de bine, de cel mai important amănunt dintre toate? Clipa în care ne-am cunoscut. Venise, probabil, timpul ca ea să mă îndoape ca pe un curcan, ştiu că din propria mea iniţiativă, şi, astfel, să ne cunoaştem. În sfârşit.
Obosise. În aşteptarea cinei, intrase într-o discuţie stufoasă cu el însuşi pe care numai mâncarea, cu aromele ei fără niciun ecou olfactiv, reuşise să o curme. Începu să mănânce adâncit în meditaţie. Nu îi era la fel de foame ca la prânz dar, ca să nu mai rişte să devină din nou hulpav, se gândi că nu e o idee aşa de rea să ia ceva în gură şi înainte de culcare. Mâncă însă frugal şi numai strictul necesar. Nici nu se gândea la ce mânca. O făcea din memoria tuturor meselor pe care ştia că le luase de-a lungul întregii sale vieţi. Cina pe de rost şi se vede treaba că nu uitase încă să mănânce corect. Totul, absolut totul din organismul său funcţiona perfect şi reproducea impecabil textul hrănirii. El însuşi nu mai era la masă, servind cina, ci numai corpul său pe care, ştia prea bine, încă nu putea să îl accepte ca fiind al lui, deşi realitatea în care căzuse nu îi va mai da niciodată şansa unui alt trup. Ştia şi acest lucru cu exactitate. Se afla departe, călătorind în amintirea ei recentă. Cu toate că mânca şi se uita ţintă la ce bagă în gură de câte ori o deschide, privea de fapt în jos, la fragmentul de bancă unde şezuse ea şi care îi mai ardea trecerea pe deasupra lui.
(va urma)