Strategii Universitare

de Ormeny Francisc Norbert

Şef, Manager, Leader – 3 pentru Globalizare

În încheierea articolului său intitulat „Societatea nesigură” din bilunarul cultural Verso (nr. 54-55, 1-28 februarie 2009, p.3) profesorul Andrei Marga susţinea că „asumarea nesiguranţei este de preferat dogmatismelor naive, care se instalează odată cu fiecare siguranţă, şi permite necesara aerisire a viziunii”.
Celor care au stat şi s-au întrebat ce a vrut să spună (CU ADEVĂRAT!) Andrei Marga prin expresia „trebuie să ne asumăm nesiguranţa”, le recomand lectura secţiunii „Gândirea Globală” (pp.264-268) din Andrei Marga „Diagnoze Articole şi Eseuri” (Editura Eikon,Cluj-Napoca 2008) unde autorul face distincţia între o gândire oportunistă („acel fel de a gândi ce caută conformitatea cu ceea ce acceptă drept adevăr cei din jur ”), o gândire superficială („ce nu se osteneşte să lege faptele”), o gândire dominată de dorinţă („ce substituie faptele cu dorinţele”), o gândire mitică („ce transformă datele în mituri”), o gândire critică („gândirea ce se îngrijeştede adevăr şi justeţe stabilite pe calea argumentelor, care aşadar pretinde argumente şi recunoaşterea argumentelor”) – gândiri ce au îmbibat societatea (până la o funestă impermeabilitate la idei noi şi la iniţiative valoroase) cu inevitabilele lor specimene ratate („oportunistul”, „superficialul”, „iluzionistul”, „mitofilul”, „criticul”) – specimene care şi azi, din păcate, informează şi in-formează (instrumentalizează din interior) calitatea (dar şi cantitatea) fluxului de idei ce traversează nucleele mobile de evoluţie din straturile, substraturile şi suprastraturile socio-profesionale, transformând aceste nuclee în monade leibniziene, sau, mai simplu spus, în termenii lui Deleuze, recodându-le (re-ermetizându-le) după ce, anterior, iniţiative valoroase le-au decodat glorios.
Este clar că societatea actuală e în căutare de oameni care se pot distanţa de propriile lor interese meschine, de oameni cu viziuni sinoptice proiectate corect în iniţiative şi nu în gratuite şi dezlânate delire despre destinul puterii (pe care putere, atunci când le este ameninţat scaunul[poziţia în societate], nu o mai înţeleg aşa cum o înţelegea Foucault, „ca acţiune asupra altei acţiuni, ca influenţare a celuilalt acţionând cu acţiunea ta asupra acţiunii lui[indirect aşadar]”, ci ca violenţă, ca atac direct şi antidemocratic asupra persoanei adversarului şi nicidecum asupra acţiunii lui).Tot în „Diagnoze Articole şi Eseuri”, Andrei Marga aruncă lumină asupra problemei, definind această persoană (capabilă de o viziune sinoptică) drept leader – omul a cărui autoritate este „conferită de capacitatea de a înţelege organizarea în context, de a-i imprima noi direcţii şi de a le face convingătoare pentru ceilalţi” ( Diagnoze p.313)
Leader-ul face parte, în viziunea lui Andrei Marga, dintr-o trihotomie care mai include şeful şi managerul. Care este totuşi diferenţa între şef, manager şi leader?
Leader-ul, spre deosebire de manager (al cărui ascendent faţă de şef[a cărui putere este dată de funcţie, de scaunul mai „înalt” pe care îl ocupă în raport cu scaunele celorlalţi] constă în faptul că dispune de cunoştinţe suficiente privind funcţionarea organizării dar şi de competenţe dobândie şi aplicate în mod corect) este că îşi poate schimba opţiunile majore (nu e prizonierul nici unei viziuni), în vreme ce managerul este obligat, prin natura funcţiei lui, să lucreze într-un cadru întotdeauna fixat de anumite opţiuni strategice.
Şefii rezultă din accesul în funcţie a unor persoane dar „nici managerul şi nici leaderul nu se creează doar prin aceea că anumiţi inşi au ajuns în funcţii de conducere (…) pe de altă parte, trecerea de la şef la manager sau leader nu se face prin simpla sforţare a celui în cauză («funcţiile nu creează lideri»).” ( Diagnoze p.313) Leader-ul, ne spune mai departe domnul Marga, „nu se autoproclamă, ci se recunoaşte, iar leadership-ul nu este, în primul rând, ceremonial, ci lucrativ” ( Diagnoze p.314). Pentru argumentarea acesteiidei, Rectorul UBB-ului aduce în discuţie lucrarea „Group Dynamics: Research and Theory, 1968” semnată de Carter şi Zader, unde leadership-ul este înţeles drept ”ansamblul acţiunilor de a stabili scopuri de grup, de a pune în mişcare grupul către scopuri, de aameliora calitatea interacţiunilor dintre membrii, de a clădi coeziunea grupului şi de a face resursele accesible grupului.” Leader-ul, se zice aici, este întotdeaunafăcut şi nu înăscut (alias parvenit pe filiera unor cine-ştie-ce înzestrări sau predestinări miraculoase). „Leader-ul este, în fapt, rezultatul unui proces de învăţare în cel puţin treidimensiuni: cunoştinţe valorificabile tehnic, competenţe de interacţiune şi reflecţia de sine (…) acesta se face prin muncă continuă şi studiu şi nu se reazemă vreun moment pe laurii obţinuţi («Talentul trebuie să fie hrănit.»). Şi-au pierdut baza atât teoria clasică a leaderului («conducător», «principe» etc.) ca rezultat al unor «trăsături» aparte («the trait theory»), cât şi teoria modernă a leaderului ca produs al circumstanţelor excepţionale («the great events theory»), în favoarea conceperii leaderului ca fruct al învăţării continue («the transformational theory»). (Andrei Marga, Diagnoze, p.314)
În orizontul deschis de această „transformational theory” cea mai importantă idee a profesorului Andrei Marga mi se pare a fi aceea care leagă ideea şi nevoia de leader de ideea şi nevoia de globalizare:
„Este fapt de experienţă împrejurarea că «şefii» nu lipsesc şi că lupta pentru şefie se duce de îndată ce câmpul este deschis. «Managerii» sunt rari, căci, în crearea unui manager veritabil, decisiv este efortul acestuia de a învăţa şi a dobândi astfel competenţele necesare. Abia cu «leaderi» o organizare este nu doar eficientă, ci şi durabilă, nu doar existentă, ci şi competitivă, nu doar manifestă, ci şi relevantă. Cu atât mai mult în condiţiile globalizării, în care, cum argumenta Robert Reich (The Work of nations, 1990), succesul pe pieţe depinde nu de «high volume» al produsului, ci de «high value», adică de inteligenţa încorporată în produs, a cărei generare presupune manageri calificaţi şi leaderi valoroşi (care nu conduc doar fizic, ci sunt efectiv «leaders in ideas, in actions»).” (Diagnoze, p.313)
După cum se poate observa şi din această scurtă meditaţie (totuşi carteziană), Andrei Marga a surpins un aspect capital al „diferenţei de nivel” dintre manager şi leader – nu atât acela că leader-ul absoarbe în el managerul şi şeful (într-o manieră cumva „de la sine înţeleasă”), cât că managerul e doar calificat, pe când leader-ul e cu adevarat valoros şi de aceea cu propensităţi inevitabile pentru globalizare (propensităţi venite din chiar vizionarismu-i constitutiv).
Această plasare a leader-ului în spectrul fenomenului de globalizare pune punctulpe „i” din foarte multe puncte de vedere (ca să dau numi un exemplu, globalizarea aşează unitatea şi diversitatea într-o relaţie/ reciprocitate dinamică, ecuaţie în care cuvântul cheie este ”şi”[şi diversitate şi unitate], putându-se vorbi de o unitate convergentă a perechilor antagonice pe solul fertil al dialogului[dialogul fiind înţeles ca o interfaţă între subiect şi obiect a cărei principală funcţie este să genereze continuu spaţii de libertate/mişcare pentru subiect, ca o posibilitate, deci ca o metodologie şi nu ca o filosofie]).
Şi, dacă ne întoarcem înapoi la tipurile de gândire propuse de profesorul Marga în studiul său (gândirea oportunistă, superficială, dominată de dorinţă, mitică şi critică), vom observa că schema gândirii privită din perspectiva deschisă nouă de un leader venit mai întâi de toate pe filiera globalizării (care vrând-nevând, sau fie că ne place sau nu, se întâmplă ireversibil chiar sub ochii noştrii) se mută de pe coordonate, să le spunem „solipsisite”/solipsiste pe coordonate geografice/„geografice” (folosesc perechile de variante termen ghilimelizat-termen neghilimelzat pentru că la mijloc poate fi[ŞI ŞI ESTE!] la fel de bine vorba de o geografie interioară, paralelă şi care în situaţii ideale devine converentă cu cea fizică propriu-zisă).
Astfel, vom fi nevoiţi să recurgem odată cu profesorul Andrei Marga la o nouă clasificare a tipurilor de gândire în funcţie de cadrele de gândire: local, regional, naţional, continental şi, desigur, global.
„Se poate observa, chiar la o privire rapidă, că, în ceea ce priveşte gândirea regională, prevalează eseul subiectiv. Gândirea naţională este dominată – după un naţionalism prăfos – de un proceduralism sumar (democraţia rămânând încă electorală[n.r. adică redusă la simple proceduri fizice de alegere din patru în patru ani a conducătorior, la fel cu prin multiculturalism se mai înţelege şi azi, trist dar adevărat, simpla coabitare/proximitate fizică a două sau mai multe etnii]), incapabil să pună în mişcare energiile existente (…) Gândirea europeană indigenă a rămas, cu o mână de excepţii (autori care regândesc intrarea ţării în angrenajul european), doar reactivă la împrejurări mărunte şi festivistă, urmând curentul european dar fără a contribui semnificativ la acesta. O guvernare diletantă şi obsedată să nu piardă ocazia aranjării clientelei, fie şi în dauna interesuluzi public, are pandantul inevitabil în destrămarea imaginii de sine a societăţii. Reflexivitatea fiind în suferinţă, gândirea globală nu are cum să se contureze.” (Diagnoze pp.267-268)
Dar, avertizează profesorul Marga „merită să cultivăm gândirea globală – nu doar ca opinie conjuncturală sau eseu subiectiv, ci în mod sistematic – din considerentul simplu că viaţa fiecăruia depinde tot mai mult de cadre translocale şi, până la urmă, globale. Merită cel puţin să luăm în seamă rezultatele abordărilor globale, care pregătesc deja deciziile de mâine, cu impact foarte larg.” (Diagnoze, p.268)
De ce abordarea globală? Pentru că geniul, aşa cum a aratat-o în primul rând Jules Verne (care a anticipat submarinul, zborul cu balonul şi chiar cu nava spaţială spre lună) echivalează cu vizionarul (în ceea ce priveşte universitatatea, Harvard-ul este celebru datorită faptului că foloseşte ca principal criteriu de selecţie a preşedinţilor săi, „viziunea” ). Este geniu doar omul capabil să se implice, adică să vadă prin norii grei ai timpului iar, ne spune profesorul Marga, „viziunea însăşi şi asumarea viziunii capătă astăzi importană crucială” (Ibidem. p.267), „asumarea viziunii” constând, în esenţă, într-o capacitate de a pune în valoare (sau „în mişcare”) resursele (a face maximumul posibil cu ceea ce ai, fără a te lamenta şi fără a fantaza fără rost, dar totodată şi fără a nega, în virtutea unui pragmatism centrat în mod acerb pe prezent, orizontul posibilităţilor – cu alte cuvinte, leader-ul global este o maşină cu toate cele patru roţile pe şosea[adică, cu o aderenţă ireproşabilă la şosea-înţeleasă ca drum înainte, ca progres] dar şi cu farurile ideatice din faţă şi din spate permanent orientate spre istorie şi spre viitor-prezentul neexistând în realitate, nefiind decât combinaţie ideală între trecut şi viitor, o sinteză între Nord [viitorul] şi Sud[trecutul] între care fiinţa noastră[în sens heideggerian de Sein şi nu de Dasein] trebuie să se comporte ca un bun conductor de „electricitate”…ca aurul, că nu degeaba spunea Emerson că „man is a golden impossibility”[imposibilitatea fiind cea a unui prezent pur care ne scapă întotdeauna şi pe care, fără a cădea în utopie, sentimentalism sau idealism penibil, spre marelenostru noroc, avem, privilegiul de a fi obligaţi să-l căutăm în Sein]). Mai departe, „a pune în valoare resursele” echivalează cu a fi capabil să practici o politică bazată pe perspective pe termen lung şi pe valori împărtăşite; a fi capabil să vezi în provocări (challenges) tot atâte prilejuri pentru reflecţii specializate şi acţiuni sistematice capabile să absoarbă în ele (în sensul de a fagogita, de a arde, de a face să dispară) deşeurile ideologice ale istoriei…sau să le „recicleze” (în cazul în care a mai rămas totuşi ceva folositor de salvat din ele).

În cartea lor intitulată „2006 State of Future (American Council for the UNU, 2006) ”, Jerome C. Glenn şi Theodore J. Gordon explică cum „ Sinergiile create între nanotehnologii, biotehnologii, tehnologia informaţiei şi ştiinţa cognitivă pot să îmbunătăţească substanţial condiţia umană sporind accesibilitatea hranei, a energiei şi a apei şi punând în legătură oameni şi informaţii pretutindeni. Efectul va fi creşterea inteligenţei colective şi sporirea creaţiei devalori şi a eficienţei, în condiţii de reducere a costurilor. Factorii ce accelerează toate aceste schimbări se accelerează ei înşişi, ceea ce va face ca ultimii 25 de ani să pară lenţi comparativ cu următorii 25 de ani.”
Andrei Marga a studiat cu un ochi atent exersat, fin şi de aceea foarte sensibil la nuanţe („pas la couleur, rien que la nuance” cum spunea Paul Verline…culorile fiind superficiale şi înşelătore, nuanţele fiind abia cele complexe) această carte şi şi-a apropriat-o (a apropria în sensul de „a face ca un lucru să fie potrivit pentru un anumit scop”) în funcţie de competenţele sale profesionale. Profesorul Marga, atunci când s-a decis să preia din nou Rectoratul Universităţii Babeş-Bolyai, a făcut-o pentru că a înţeles rolul modelator al culturii asupra evoluţiei societăţii umane, o cultură care acţionează atât pe verticală (în sens teologic ascendent sau kantian şi hegelian descendent[de coboarâre/forare până în cel mai intim şi mai adânc cotlon al experienţei pentru a găsi acolo un nucleu dur, ordonator al experienţei-nucleu identificat de Hegel cu spiritul şi de Kant cu raţiunea ]) cât şi pe orizontală (la nivelul suprafeţelor, cum frumos spunea Deleuze atunci când propunea să renunţăm la alpinism[pe care-l asocia vechii tradiţii filosofice greceşti şi germane de căutare a unui Adevăr ireductibil, monadic, scris cu A mare] în favoarea surfingului, a acelui „sport” în care se valorifică frumosul din ceea ce e la suprafaţă, spuma, smântâna…cu alte cuvinte să învăţăm să ne lăsăm purtaţi de suprafeţe, sau, altfel spus, să ne plasăm în orbita activă a unei unde de energie deja existente).
Dar Andrei Marga, în timpul activităţii sale de filosof şi de profesor a mers şi merge „puţin” mai departe de simpla acceptare (SALUTARĂ! în definitiv) a acestei dihotomii (înţeleasă ca acceptare a diviziunii în două părţi a unui concept, fără ca acesta să-şi piardă înţelesul iniţial) formate din verticalitatea şi din orizontalitatea culturii, preferând o abordare de tip fenomenologic (cel puţin în esenţa ei, dacă nu întotdeauna în mod explicit), preferând să vadă cum contează cultura în timp real („TO SEE HOW CULTURE MATTERS”).
Andrei Marga, în strategiile sale de conducere a Universităţii Clujene, a învăţământului românesc (pe vremea când era Ministrul Educaţiei) şi în în elaboratele analize, este şi a fost adeptul unei filosofii potrivit căreia cultura, chiar şi atunci când e anonimizată sau difuză, rămâne o forţă vie, deoarece are capacitatea de a condiţiona comportamentele oamenilor. Subiectivitatea şi obiectivitatea umană sunt construite cultural în contexte generate de gen, clasă socială, etnicitate, rasă şi relaţii tehnologice.
Oamenii nu se raportează niciodată direct la realitate, ci o fac printr-un arsenal cultural. Există o mijlocire culturală în orice raportare a individului la existenţă – chiar şi în ceea ce priveşte raportarea omului la el însuşi. Omul nu ajunge aşadar la realitate ca la ceva dat în mod nemijlocit şi nu reacţionează la împrejurări ca atare. Ceea ce este în jur este preluat de către noi prin mijloacele unui simbolism venit din cultură.
În ceea ce priveşte raportarea lui la realitate, trebuie spus că omul e mai întâi de toate o “fiinţă culturală.” (“Ein Kultur Wesen”)
Odată stabilit faptul că societatea e mijlocită cultural; că, cultura are un caracter constitutiv pentru toate structurile societăţii – următorul pas care trebuie făcut trebuie să constea într-o oarecare distanţare (deşi nu definitivă-deoarece o distanţare definitivă ar fi un gest anti-intelectual) de tendinţele “clasice” specifice sistemelor de filosofie greceşti şi germane (care erau obsesiv centrate pe misiunea de a găsi un nucleu tare al culturii şi al constituirii în general [de exemplu, Schopenhauer vorbea despre voinţă, Husserl despre intenţionalitate, iar Hegel despre spirit ca fiind astfel de nuclee tari, indestructibile şi constitutive ale realitaţii de la care şi în jurul cărora se pot construe galaxii de reprezentări şi interpretări]; de a căuta cu o rigoare analitică ce se dorea a fi aproape ştiinţifică în serozitatea ei, moduri sigure de a gravita cât mai mult timp posibil în jurul acestor structuri generative[generative-care tind să stabilească regulile de formare a realităţii]; şi de a vedea cum se desfăşoară şi se ramifică în istoria umanităţii[ca ochii de pe coada păunului] aceste nuclee generative, pentru a reface astfel experienţa unui aşa-zis “adevăr bine stabilit”).
Ideea este, dimpotrivă, de a păstra aceste sisteme atât de laborious construite de greci şi de nemţi şi, folosindu-le ca bază/temelie, dar şi ca “trambulină”, să încerci să te aventurezi în necunoscut şi să sesizezi ponderea efectivă a culturii în realităţile trăite de oameni, în schimbările pe care ei le resimt sau le efectuează.
Cu alte cuvinte, trebuie să încercăm, pe cât posibil, să ne plasăm direct în fenomen (direct în “inima furtunii”, direct în “reactor”-ÎNSĂ, ÎNCĂ O DATĂ O SPUN, FOLOSIND UN ECHIPAMENT DE “SCAFANDRU” FURNIZAT DE VECHILE ŞI RIGUROASELE SISTEME GRECEŞTI ŞI GERMANE DE FILOSOFIE), de unde să putem începe a decripta impactul real pe care cultura îl are asupra “vieţii trăite”.
În tradiţia husserliană, acest lucru se va face prin plasarea observatorului “direct în fenomen” (în “viaţa trăită”, în Lebenswelt) şi nu atât la nivelul cauzei, al efectului sau al scopului (deşi aceste lucruri fasonează şi subîntind sistemele noastre de valori şi de reprezentări[uneori mergând chiar până la a crea efectiv scopurile şi orizonturile de aşteptare subiacente acestora…având o putere neaşteptată de coagulare şi canalizare a energiilor]), cât la nivelul constelaţiei efective de senzaţii ce pot fi experimentate şi valorificate în plină procesualitate, în plin “palpit”, în vortex (înţeles ca punct de maximă energie).
Mai simplu spus, e lăudabil să fii un specialist fin într-ale filosofiei vechi greceşti (aşa cum a fost Gadamer-în ceea ce priveşte activitatea sa profesională la universitate) dar această competenţă ascunde totuşi în ea şi o comoditate, în sensul că e uşor să te preocupi de problemele Greciei Antice (unde lucrurile sunt astăzi foarte clare), mai greu e să poţi veni cu soluţii viabile pentru lumea în care trăieşti. Iar vizionarul înţeles ca leader şi ca filosof autentic e acela ancorat, înainte de toate, în contemporaneitate şi în dilemele şi rătăcirile ei (al căror ghem el trebuie să încearce să-l dezlege; al căror nod al lui Gordion el trebuie să încerce, asemeni lui Macedon, să-l taie precis şi perfect, cu o tăietură curată de diamante raţional).
Sau, ca să mergem totuşi la sursă, în frumoasele cuvinte ale domnului Marga (şi aici facem iar joncţiunea cu 2006 State of Future în ceea ce priveşte fuziunea sintetizatoare şi completivă a disciplinelor şi a concepţiilor în mediul coagulant al culturii şi în oriontul teleologic al unei globalizări edificate pe ideea îmbunătăţirii calităţii generale a vieţii umane),
“Ne aflăm în Europa după o schimbare semnificativă a «factorilor» de care depinde viaţa noastră. Tehnologia, economia, oganizarea politică îşi păstrează importanţa dintotdeauna, dar cultura este cea de care depindem mai mult decât de altceva.Nu este vorba, când vorbim de cultură, de înţelegerea uzată, ce o reduce la literatură, la eseuri şi la capacitatea frazării, oricât de indispensabile sunt acestea. Este vorba, odată cu cultura, în fond, de comportamente motivate de idealuri, de instituţii, de abilităţi ale persoanelor de a se administra, de a produce, a analiza, a organiza, a promova argumente. Pe fundalul «cotiturii culturale» (prefigurată de Tenbruck şi consacrată în anii noştri de Inglehart şi Huntington), educaţia, ca principal sistem al formării persoanelor, îşi amplifică importanţa în lumea ce vine. Altădată «ai carte, ai parte» era o maximă valabilă la scara persoanelor. Astăzi, «ai educaţie, ai parte» a devenit regula pentru comunităţi.[n.r. sublinierea noastră]” (Diagnoze, Somnul Raţiunii, p.404)
Profesorul Marga, ca intelectual ghidat de convingerea că raţiunea trebuie folosită pentru a crea condiţiile plenare şi planetare pentru cunoaştere, îşi trage din toate acestea, în calitatea sa de Rector al UBB-ului, propria-i maximă de conduită (aş spune indispensabilă din punctul de vedere deontologic al situaţiei dumnealui) : “Reformezi, deci exişti!” (Diagnoze, p.404) …spunând despre acest tip de atitudine că “este convingerea celor ce dau tonul în cele mai importante educaţii de pe continent” (Ibidem. p.404)

În ceea ce priveşte gândirea globală, sinoptică (dar nu utopică şi iraţională!!!), reformatoare şi nu revoluţionară, Habermas poate fi considerat un exemplu de astfel de filosof – angrenat cu toate “roţile-i dinţate” în “lucrurile mecanice” ale contemporaneităţii.
Andrei Marga, aşa cum bine se ştie, a fost elevul lui Habermas în anii ’70, când, în ţară, limba de lemn a Partidului nu lăsa nici o portiţă deschisă teoriilor habermsiene despre comunicare şi despre valenţe transformatoare ale acesteia. Azi, Andrei Marga e un continuator inovator şi energic al sistemului de gândire inaugurat de Habermas, pe care încearcă să-l extindă pe noi paliere şi să-l “împace” cumva cu realitatea românească destul de funestă de tip “la Carpaţi totul se poate.”
Într-o sintetizare foarte superficială, aceste sunt principlele idei din spatele programelor de cercetare şi inovare ale profesorului Marga.
Revenind încă o dată, la cartea lui Glenn şi Gordon -„2006 State of Future” şi la ideea acestora de sinergii („asociaţii a mai multor organe sau ţesuturi pentru îndeplinirea aceleiaşi funcţiuni; acţiune simultană, îndreptată în acelaşi sens, a mai multor organe sau a mai multor agenţi” DEX) ale nanotehnologiilor cu biotehnologiile, cu informatica şi cu ştiinţa cognitivă (capabile să îmbunătăţească condiţia umană, sporind accesibilitatea hranei, a energiei, şi a informaţiei), e clar că Andrei Marga s-a regăsit atât de mult în această carte din două motive: 1. scopul ultim şi ideea-motor din spatele acestor sinergii este globalizarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a oamenilor la nivelul întregii planete; 2. datorită faptului că ideile acestei cărţi rezonează puternic cu preocupări mai vechi de-ale sale legate de posibilitatea de emancipare prin interdisciplinaritate şi transdisciplinaritate (sau, mai simplu spus prin dialog între discipline aparent antagoniste).
Ideea profesorului Basarab Nicolescu (pe care Andrei Marga îl invită anual la UBB să ţină cursuri inedite de transdisciplinaritate-o noutate absolută pentru România, universitatea clujeană fiind singura din ţară care se poate lăuda o ofertă de acest gen), potrivit căreia există un terţ ascuns, magic şi capabil să depăşească opacitatea vechilor opoziţii binare şi să găsească un punct de convergenţă între discipline „radical” diferite – punct magic care nu anulează disciplinele pe care le uneşte, nu le dizolvă una-ntr-alta, ci, dimpotrivă acţionează ca un catalizator asupra lor intensificându-le schimburile/reciprocitatea – pare să aibă rădăcini mai vechi în Cluj, Facultatea de Studii Europene (facultate construită efectiv de la zero de Andrei Marga, omul care a făcut posibile studiile de europenistică în acesată zonă a ţării) de aici având o ofertă de cursuri variată şi orientată în mod evident de ideea construirii de poduri dialogale între discipline.
Această facultate oferă cursuri de filosofie, istorie, literatură, istoria ştiinţei, economie, politologie, încercând să creeze oameni cu viziuni sinoptice, globale asupra realităţilor contemporane. Aşadar, prezenţa lui Basarab Nicolescu la Facultatea de Studii Europene din Cluj nu este deloc o întâmplare, ci o continuare firească, oarecum normală şi chiar anticipabilă a eforturilor făcute aici în mod constant de Andrei Marga încă de la începutulo anilor ‘90, eforturi ce au vizat în mod clar diversificarea şi înnoirea viziunii academice, ca şi racordarea ei efectivă la principalele evoluţii şi tendinţe din cultura internaţională contemporană (într-un cuvânt – globalizarea).
Efectul urmărit/vizat, ar spune probabil Andrei Marga în ton cu Glenn şi Gordon „va fi creşterea inteligenţei colective şi sporirea creaţiei devalori şi a eficienţei, în condiţii de reducere a costurilor.”

Rezumând puţin, putem spune despre Andrei Marga, având în vedere activitatea lui filosofică, profesorală şi managerială (Şef al Catedrei de Studi Europene, Co-Directoral Institutului de Studii Europene, Rector al Universităţii Babeş-Bolyai, fost Ministru al Educaţiei în perioada 5 decembrie 1997 şi 28 decembrie 2000,şi lista poate continua…) că e un om care a avut curajul iniţiativei (şi deci al asumării proactive, dar în acelaşi timp responsabile a riscului), că este şef (de catedră), director (de institut), manager/rector al universităţii (adică un om care dispune de cunoştinţe suficiente privind funcţionarea organizării, de competenţe dobândite şi aplicate în mod corect, dar, ceea ce este cel mai important, de o disponibilitate continuă la efortul de a învăţa şi de a obţine astfel, prin perseverenţă, în flux continuu, competenţele necesare – mărturie în acest sens fiind multitudiniea de conferinţe, colocvii şi dialoguri organizate de el la universitate, nenumăraţii profesori invitaţi pe care acesta i-a chemat să ţină cursuri la univesitatea clujeană pentru a asigura contactul studenţilor cu evoluţiile din alte părţi ale Europei şi ale lumii, participările la evenimente şi instituţii internaţionale de prim rang[Andrei Marga a făcut cercetări în universităţi din Germania{ca bursier DAAD}şi SUA{ca fellow al Woodrow Wilson Center şi al National Endowment for Democracy}, ca profesor invitat la universităţi prestigioase{Munchen, Viena, Montpellier}şi ca membru în organisme europene{Committee of Higher Education and Research of the Council of Europe, Board EUA, Collegium Magna Charta Observatory}şi a luat parte la conducerea unor institute de cercetare din Germania. A publicat studii şi articole în SUA, Japonia, Germania, Austria, Cehia, în 1998 a fost vice-president of UNESCO World Conference on Higher Education, în 2000 a deschis Conferinţa Băncii Mondiale asupra educaţiei, iar în 2006 a fost nominalizat pe o listă scurtă a candidaţilor de către Nominatng Committee pentru alegerea Rectorului United Nations University din Tokyio…lista aceasta putând continua, ca într-un lung şir deschis de Derrida la dreapta…] dar mai ales de zecile de volume scrise de dumnealui[dintre care putem numi titluri celebre de genul „Relativismul şi Consecinţele Sale”, „Filosofia Unificării Europene”, „Filosofia lui Habermas”, „Religia în Era Globalizării”, sau premiera asigurată în România sfârşitului anilor ’70 printr-un studiu unic la acea vreme despre Herbert Marcuse ]) dar, mai presus de acestea că este toate acestea la un loc, plus acel „je ne sais quoi” caracteristic oamenilor cu viziuni şi înţelegeri adânci ale relităţilor în care trăiesc şi care-i face să se implice într-un mod ce lasă „amprente”- într-un cuvânt, că este leader al actualei vieţi culturale transilvănene şi o voce impozantă în filosofia, sociologia şi teoria actuală…o voce de calibru global recunoscută în acest sens la nivel mondial. În propriile lui cuvinte – „Vin din Europa Centrală şi Răsăriteană şi am lucrat pentru tranziţia de la autoritarism la democraţie, ca rector al unei mari universităţi (11 ani) şi ministru al educaţiei naţionale (4 ani), roluri în care am conceput şi pus în mişcare reforma comprehensivă a educaţiei şi am asigurat închiderea capitolului «Educaţie» în negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană. Vin din Transilvania (jumătatea nordică a ţării) şi am experienţa multilingualismului şi multiculturalismului, organizând în profil multicultural cea mai mare universitate din România. Am făcut cercetări şi am publicat cărţi nu numai în câmpul filosofiei generale (Cunoaştere şi sens, 1982; Introducere în metodologia şi argumentarea filosofică, 1992; Introducere în filosofia contemporană, 2002, Filosofia lui Habermas, 2006 etc.), ci şi în teoria modernizării (Raţionalitate, comunicare, argumentare, 1992), teoria tranziţiei (Die kulturelle Wende, 2004), reforma educaţiei (University Reform Today, 2005), teoria societăţii contemporane (La sortie du relativisme, 2006), înţelegerea religiei şi a relaţiei dintre religii astăzi (Religia în era globalizării, 2003).” (Diagnoze, pp.459-460)
Având în vedere toate acestea, orele grele pe care profesorul şi cercetătorul Marga le alocă zilnic studiului şi MAI ALES FAPTUL CĂ E PREOCUPAT SĂ PERMANENT LA ZI ULTIMELE CĂRŢI MARACANTE APĂRUTE PE PIAŢĂ (care de altfel e şi cerinţa lui principală de la studenţii, masteranzii şi doctoranzii săi) ŞI MEREU DISPUS SĂ VINĂ CU PROPRIA SA VARIANTĂLA ACESTE ULTIME TEORII cred că putem spune despre Andrei Marga că a depăşit de mult sferele înguste ale şefului şi chiar ale managerului şi că a devenit un leader în toată puterea cuvântului – adică, aşa cum am mai spus, un om a cărui autoritate este „conferită de capacitatea de a înţelege organizarea în context, de a-i imprima noi direcţii şi de a le face convingătoare pentru ceilalţi”; un om
este că îşi poate schimba opţiunile majore (de unde şi preocuparea sa pentru reforme) ; un om care îşi înţelege leadership-ul în primul rând lucrativ şi abia apoi ceremonial; un om care înţelege fenomenul puterii în termenii lui Foucault (de acţiune asupra altei acţiuni, mai precis, de discurs[habermasian]…de acţiune comunicativă ).
Mai presus de toate, viziunea este şi a fost aceea care a făcut din Andrei Marga un leader, secondată de faptul că toate eforturile sale enumerate mai sus au convers către ideea de globalizare – idee pe care el a înţeles s-o aplice concret, pe plan local, într-o politică de extindere şi diversificare a universităţii.

Sporirea Numărului de Studenţi – o cerinţă imperioasă a Globalizării

Şi aici ating punctul la care doream de fapt să ajung. E o mare problemă azi şi o discuţie foarte neplăcută (în sensul că arată de fiecare dată un adevăr trist, şi anume cât de retrograde au rămas totuşi multe dintre cadrele didactice ce se vor a fi respectabili „formatori de opinie”) aceea legată de mărirea numărului de locuri la universitate – alias „masificarea învăţământului”. Îmi aduc aminte cum încă din liceu, doamne profesoare de altfel respectabile, drăguţe şi amabile deveneau deodată foarte veninoase când venea vorba de această problemă, declamând în fraze caustice aşa-zise vorbe „gnomice” de genul „pe vremea nostră nu era aşa domne’…pe vremea noastră numai cine merita cu adevărat făcea facultate, pe când acum tot prostul face facultate…nuuu…aşa ceva e dezgustător!!!”Ei, mai că aş fi înclinat să le dau dreptate (eram în clasa a 12-a pe atunci şi aceasta era, în fapt, „propaganda pentru educaţie „pe care o făceau ele acolo) până când, la master, am avut plăcerea să am foarte multe colege din generaţia lor (care acum au fost trimise „forţat” să-şi facă şi ele masteratul ca să nu-şi piardă postul) şi să văd imensa prăpastie ce-i despărţea pe colegii mei care în facultate s-au arătat nihilişti într-un sens obosit (superficiali…deci nu mă refer la şefi de promoţie şi alţii de acest gen, căci între ei şi ele e o distanţă cât de la Pământ la Marte) şi aceste doamne profesoare mai în vârstă (care pe vremea când eram încă în liceu şi nu colegi „de bancă” ca acum, o făceau pe GURU cultural dând diagnoze „de stadion” în stânga şi în dreapta) : profesoarele mai în vârstă venite să facă masteratul s-au făcut de toată ruşinea (rar reuşeau să ia un şapte sau un opt) dovedind că de când au terminat facultatea şi pănă acum n-au mai citit nimic, că abia stăpânesc un ghemotoc de concepte de bază (de bun simţ) din disciplina lor-nici vorbă să mai citească ceva din discipline „adiacente” (care de fapt sunt chiar foarte intrinsec legate de ceea ce predau ele zi de zi la licee şi scoli generale-unde unele erau chiar directoare!)…că, desigur!, au probleme imense în a redacta o teză finală de masterat pentru că în tot acest timp (de când au terminat facultatea şi până la masterul făcut cu 10-20 de ani decalare), metaforic vorbind, n-au mai pus jos stiloul roşu cu care corectează extemporalele ”învăţăceilor”, ca să ia stiloul cu cerneală albastră şi să încerce să mai scrie măcar un eseu. Şi iar şi iar jungem la vorba lui Adrian Năstse că „există de fapt două Românii, una rurală şi una urbană”, că între ceea ce se întâmplă în oraşele universitare şi ceea ce reverberează în „provincie” e un clivaj de-a dreptul geologic.
Desigur, astfel de oameni n-au nici un interes ca universitatea să-şi mărească numărul de studenţi, ca nivelul cultural să crească, căci, dacă acest fenomen va continua, ei, cu capacităţile lor culturale incapacitate de lene şi de lipsa oricărei ambiţii (motivate doar de snobism şi de provinciala batere cu pumnul în piept „uită-te doumnule la mine, merg pe stradă cu catalogul sub braţ să mă vadă urbea că sunt prodesoară!!!”), ar ajunge, în cel mai bun caz, vânzători de ziare de scandal la tonete…putând face pensionarilor o recomandare între Formula AS şi Can Can (chiar, n-am înţeles niciodată de ce se vinde Dilema pe aceeaşi tejghea cu astfel de publicaţii).
Când nu scrii şi nu citeşti nimic, normal că n-ai nici un interes ca universitatera să se extindă şi că preferi ca, de exemplu, guvernarea să investească banii în clubul local de popice pe care ai ajuns să-l frecventezi tot mai asiduu. DAR!, atunci când te chinui să faci cercetare academică, sau măcar eseistică, e normal să-ţi doreşti să ai cât mai mulţi cititori şi oameni interesaţi de subiectele abordate de tine-dacă nu la nivelul unei recenzii sau polemici academice, măcar la nivelul unei „simple” discuţii la un suc.
Azi o masificare a învăţământului nu sperie nici un intelectual adevărat, pentru că acesta îşi va da seama că ea nu e altceva decât echivalentul fostelor „4 clase obligatorii”, cu alte cuvinte că societatea a evoluat şi că azi diferenţierile intelectuale nu se mai fac la nivel de ”ai facultate/n-ai facultate”ci la niveluri superioare de master şi de doctorat, în cadrul a ceea ce profesorul Marga numeşte „pregătire continuă”.
E foarte nedrept şi chiar nazist (în esenţa lui), aş spune, gestul de a face din grupul oamenilor care frecventează un curs o elită, de a închide şi de a ermetiza accesul la educaţie-pentru că făcând aceasat tai de fapt accesul la informaţie şi la cunoaştere. Informaţia trebuie lăsată să circule, nu trebuie stocată ci trebuie decodată într-un sens deleuzian.
Sunt de acord că undeva pasiunile „socialiste” trebuie înfrânate şi că o meritocraţie trebuie să intre în scenă pentru a departaja studenţii sclipitori de către cei plafonaţi, dar! sunt sigur că restricţionarea (şi astfel o oarecare misticizare scolastică şi bolnavă a noţiunii de „intelectual”) accesului la cultură NU E CALEA DE URMAT ÎN ACEST SENS! Restrângerea numărului de studenţi şi elitizarea învăţământului superior e o soluţie simplistă, radicală şi brutală adorată de oameni optuzi şi habotnici. Să zicem că, în funcţie de interesul arătat de un student în facultate (şi mai ales de munca extracurriculară depusă de acesta), dăm diplome de culori şi cu valori diferite: o diplomă verde pentru cei mai buni, una galbenă pentru cei medii şi una roşie pentru codaşi şi că, cu diploma verde poţi lucra în domeniul în care ai făcut facultatea, cu cea galbenă –în domenii „adiacente”, iar cu cea roşie – într-o ramură mai înaltă a unor discipline care nu au atât e mult de-a face cu lumea intelectuală. DAR, TREBUIE SĂLE DĂM TUTUROR ŞANSA SĂ TREACĂ PRINTR-O FACULTATE, indiferent de rezultatele excepţionale sau medii pe care le vor obţine aici – şi asta pentru că trăim într-o eră a globalizării în care informaţia (în principal prin intermediul internetului) pare a fi valorea supremă, iar noi, pentru a supravieţui, trebuie să ne racordăm acestei valori cu lucru mecanic util, cu DISPONIBILITĂŢI şi cu motoare motivaţionale pe măsură.
Cum spunea şi Rectorul Andrei Marga în cadrul unei dezbateri televizate, e important să aduci la universitate oameni din provincie, cu sau fără studii superioare, CHIAR ŞI PENTRU UN SINGUR CURS, pentru că acesta înseamnă deja, o deschidere cât de mică (dar existentă totuşi) de orizont şi, poate, o stârnire a curiozităţii…o „invitation au voyage” (atât geografică cât şi intelectuală, căci, potrivit viziunii transdisciplinare, cele două merg mână în mână, în sensul că o geografie fizică exterioară va exista tot timpul în paralel cu o geografie interioară, datoria noastră fiind să le descoperim din când în când câte un punct de convergenţă).
Pentru a-şi da cu părerea în acest sens avem nevoie de un om cu experienţă în domeniu şi cu lecturile la zi, de un om care munceşte zi şi noapte şi se frământă să găsească soluţii, de un om care gândeşte iniţiativa fără prescurtări, de un om care nu se fofilerază şi care nu umblă cu jumătăţi de idei, deoarece azi, mai mult ca oricând, „în multe sectoare ale societăţii actuale (…) au apărut semnele dezorientării şi ale lipsei de repere călăuzitoare (Andrei Marga, Filosofia lui Habermas, Polirom 2006, p.21).”
Andrei Marga s-a arătat a fi acesată persoană ori de câte ori a fost ascultat şi lăsat să-şi pună la lucru programele de reformă. „În fapt un nou program de cercetare şi de cunoaştere a devenit necesar, iar reorganizarea, pe noi concepte directoare, a instituţiilor alocate cunoaşterii este acum premisa indispensabilă.” – spunea dumnealui într-o conferinţă prilejuită de criza economică globală.

ASTFEL:
“Pretutindeni în lumea civilizată accesul la învăţământ superior s-a înlesnit, efectivele de studenţi au crescut masiv. Din decembrie 1997 în România universităţile însele hotărăsc admiterea. Ca efect, Universitatea «Babeş Bolyai» (fiecare catedră şi fiecare facultate stabilindu-şi autonom cifrele de şcolarizare) s-a dezvoltat enorm (de la 11.000 studenţi în 1971, trecând prin 13.000 în 1993, la 53.000 în 2004 şi 55.000 în 2007). Evident că şi aici s-a petrecut masificarea – fenomen pozitiv, cel puţin din motivul că mai mulţi tineri decât oricând au şansa studiilor universitare, iar nivelul cultural în societate sporeşte. În faţa masificării s-au profilat însă două opinii: unii consideră că, fenomenul fiind pozitiv, numai este nevoie să se facă altceva decât să se încaseze banii studenţilor, în timp ce alţii atacă mărimea efectivului de studenţi (răspândind aberaţia «sunt prea mulţi studenţi»).
Ultima atitudine este cel puţin infantilă şi este promovată, paradoxal, de universitari care nu au studenţi şi de unii care, la vremea lor, au devenit studenţi tocmai deciziei de mărire.[n.r. după cum se poate observa, nu de puţine ori, din frazele lui Andrei Marga răzbate înspre cititor un fin şi foarte rafinat iz satiricesc, competenţă dobândită de dumnealui, cel mai probabil, în cadrul carierei de jurnalist pe care a prestat-o în paralel cu cea de filosof, în lungii ani de formare a unei personalităţi culturale plurivalente şi care a fost şi ea parte integrantă în cadrul efortului de a reforma gânirea românească îmbibată greu de „dâmboviţenisme”…şi pe care a materializat-o, pe lângă multitudinea de emisiuni culturale televizate la care a participat sau pe care le-a organizat, în interviuri memorabile cu personalităţi de prim-rang ale culturii europene şi internaţionale{Hans Kung, Giani Vatimo} cuprinse în două celebre volume-„Speranţa Raţiunii”. Interviuri, EFES, Cluj-Napoca, 2006 şi „Dialoguri”. Presa Universitară Clujeană, 2008].Ambele atitudini sunt greşite, căci masificarea nu te lasă să stai cu braţele încrucişate; pe de altă parte, sporirea efectivelor de studenţi (amintesc că în SUA 81% dintr-o cohortă urmează învăţământul superior, în Europa actuală 57%, în România semnificativ mai puţini[n.r. sublinierea noastră]) trebuie folosită pentru o diversificare a nivelelor de pregătire şi o intensificare a studiilor superioare” (Diagnoze, pp.416-417)

Noile cerinţe pentru cadrele universitare

Aşa cum se poate observa şi din frazele de mai sus, ca un leader adevărart (a cărui misiune este şi aceea de a aduce „noul”, „oxigenul proaspăt” vital oricărei tip de instituţie şi experienţă), Andrei Marga cere trecerea la un nou tip de gândire.
Şi anume la gândirea strategică (orientată spre formarea decompetenţe şi spre aspectele efective de creaţie[dezvoltarea gândirii creatoare]), cerând în acest sens fiecărui cadru didactic al UBB-ului „producţie ştiinţifică continuă (şi nu ocazionată doar de aviversări sau concursuri!), ce constă din studii preluate şi recenzate internaţional (evaluate deci nu doar în recenzii amiabile din publicaţii locale!), şi, desigur, o competenţă în a face ceva competitiv cu specialişti din domeniu” (Diagnoze pp.374-375), dar şi lichidarea neîntârziată a unui „curriculum încărcat cu discipline impuse de subiectivitatea decidenţilor, defazate în raport cu nevoile calificării şi soluţiile europene; combaterea învăţării nesistematice, de tip toceală, ce nu duce la formarea de competenţe; o autocritică cinstită pentru a evita confundarea producerii de lucrări oarecare cu libertatea academică şi a abordării antreprenoriale cu comercialismul;[n.r. alte aspecte asupra cărora domnul profesor nu a întâtziat să atragă atenţia fiind -]subestimarea importanţei limbilor moderne în comnicarea scrisă şi orală; desconsiderarea disciplinelor formative (teoria argumentării, metodologia ştiinţelor, epistemologia disciplinelor, filosofia istoriei, economie generală, sociologie generală, management etc.) ; confundarea cercetării ştiinţifice cu publicarea de lucrări şi a publicării cu publicarea în edituri şi reviste nesemnificative pentru nivelul actual al cunoaşterii; tolerarea unui nivel aproximativ, «inspirat», cu importanţă pur locală, de predare a disciplinelor; diluarea exigenţei pofesionale sub premisa politizării şi aranjamentelor de grup; impactul grupurilor politizate, ce acţionează pentru a distruge criteriile serioase de performanţă profesională şi a «legitima» indirect diplome obţinute la «universităţi fără valoare»” (Diagnoze p.375). Totodată, el le mai cere cadrelor universitare să nu-şi mai „trişeze studenţii lucrând la mai multe «universităţi»” (Ibidem. p.397) ; să nu mai abuzeze de dreptul de a critica şi protesta încercând să-şi facă protestul legitim chiar şi atunci când şi-l îndreaptă împotriva dreptului comun („în care democraţie agresiunea este socitită formă a libertăţii?”Ibidem. pp.397-398), să renunţe la „bunul” obicei demn de fosta Judeţeană de Partid de a „crede că funcţia conferă valoare persoanei şi nu invers”; sau de a folosi „regula majorităţii pentru a stabili «adevărul»”…de „a căţăra în roluri naţionale persoane vulnerabile şi uşor de instrumentat” (Ibidem p.399).
El îneamnă universitarii de pretutindeni să-şi pună cu cea mai mare seriozitate următoarele întrebări:”care este relevanţa operei profesionale a fiecăruia dintre cei care a reuşit să devină universitar? Până unde contează opera respectivului? Câte limbi străine vorbeşte? Câte ore pe zi face cercetare ştinţifică? Ce problemă a oamenilor din jur, a comunităţii în care răim, a rezolvat respectivul prin competenţa sa? ” (Ibidem. p.398)
În ceea ce priveşte studiile doctorale, Andrei Marga atrage încă o dată atenţia asupra „importanţei pregătirii candidatului în discipline formative, precum teoria ştiinţei, metodologie, teoria argumentării” (Ibidem. p.402), deoarece „puţini candidaţi la doctorat sunt conştienţi de teoria, tradiţia şi paradigma în care se încadrează formarea şi cercetarea pe care o angajează” (Ibidem. p.402). „Se poate preveni această situaţie orientând lucrările de doctorat spre punerea la încercare a teorilor, tradiţiilor, paradigmelor consacrate şi observarea problemelor în care acestea «nu mai lucrează»”. (Ibidem. p.402) „Nu ies teze relevante fără curaj intelectual” (Ibidem. p.402), fără ca candidatul să stăpânească bine literatura problemei, fără „a lua în seamă contextul mai larg al disciplinei” (Ibidem. p.403) ŞI!, MAI ALES!!, FĂRĂ „A AJUNGE LA «FRONTIERELE» DISCIPLINELOR-UNDE SE PRODUC, ÎN EPOCA NOASTRĂ, MULTE DINTRE ÎNNOIRILE CUNOAŞTERII” (Ibidem. p.403)
Este clar azi că, în absenţa globalizării şi a transdisciplinarităţii, viziunea se vede alungată (îi este luat arealul) şi în locul ei vin specializarea prematură şi fragmentarea cunoaşterii.
Alegerea subiectului şi transdisciplinaritatea joacă şi aici rolul de piloni de susţinere a întregii teze de doctorat: „Având în vedere importanţa întrebăii în orice demers de cunoaştere, trebuie spus că formularea subiectului tezelor de doctorat ar trebui să fie alta în sistemul din România. Când spun aceasta am în vedere nevoia de a se lua în considerare «harta» disciplinei respective, de a se asuma probleme transdisciplinare şi, de asemenea, de a se cerceta probleme deschise, cu relevanţă pentru creşterea cunoaşterii (nu doar sub aspectul acumulării de date, ci şi sub cel al integrării argumentative a acestora) şi dezlegările practice. Numai sub aceste condiţii minimale ale formulării problemei o lucrare de doctorat este, în acelaşi timp, o cercetare ştiinţifică şi-şi merită numele” (Ibidem. pp. 401-402) Tezele de doctorat care „culminează cu descrieri de stare nu devin competitive. Candidatului i se cere să-şi profileze soluţia pe care o propune, să fie capabil să o integreze în «câmpul disciplinei», să argumenteze relevanţa cognitivă, dar şi relevanţa de altă natură (pragmatică, socială, culturală etc.) a soluţiei sale. Aceasta îi pretinde însă, încă o dată, să fie conştient de fundamentele, istoria, evoluţia disciplinei” (Ibidem. p.403).

Rătăcirile universitare şi Refuzul Globalizării

La acest capitol Andrei Marga semnlează de-o manieră foarte focusată, principalul clivaj al erei în care trăim, şi anume, slăbirea legăturii dintre viziune şi cunoaştere (cu cazurile extrem de grave de rupere a ei) :
„Din problemele izvorâte din situaţia însăşi a universităţilor în Europa de astăzi aş menţiona, în primul rând, împrejurarea că globalizaea este percepută mai mult ca stimulent la uniformizare decât ca obligaţie de a inova, că legătura dintre cunoaştere şi viziune este redusă, că deschiderea sistemelor naţionale pentru competiţie este limitată, că relaţia dintre cercetare şi învăţământ este prea slabă, că politicile pe termen scurt şi cele pe termen lung nu sunt legate, că a rămas modestă capacitatea de reformă din universităţi, iar răspunsul acestora la piaţa globală bazată pe cunoaştere este prea încet.” (Ibidem. p.392)
Profesorul Marga mai semnalează, printre alte sincope/disfuncţii grave ale istoriei învăţământului românesc (în care nu o dată s+a întâmplat ca „diverse persoane să îşi promoveze interese de grup, chiar private, în articolede lege, pe seama interesului public”] – „optica ce domină la noi, conform căreia dacă se obţin note mari, cât mai mari, învăţământul este în regulă (…) în evaluare, în învăţământul de la noi au ajuns să prevaleze optici cantitativiste (notele mari!) şi empirice (reuşite izolate în profesie!) (Ibidem p.395) ”
Astfel de “rătăciri” (am dat doar câteva exemple) se cer a fi studiate cu luare aminte, pentru a nu mai fi repetate.
Priorităţile în acest context devin clare, şi anume autonomia instituţională şi descentralizarea sistemului,depolitizarea acestuia, ameliorarea infrastructurii, formarea continuă a dascălilor.

Pe post de concluzii…

Pe data de 20 februarie 2009, cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii Babeş-Bolyai, Zenon Cardinal Grocholewski a ţinut un discurs deosebit de modern şi orientat spre nevoile cele mai stringente/acute ale culturii actuale, discurs în care a subliniat faptul că “Întemeierea unei universităţi nu poate fi comparată cu pista de decolare a unui aeroport, care are o importanţă relativ mică pentru zborul şi destinaţia unui avion. Mai degrabă ne putem gândi la un izvor din care se naşte un râu care va continua să curgă de-a lungul istoriei având mereu altă apă, dar din acelaşi izvor şi având acelaşi ţel, care a fost trasat de la început.”
Cardinalul polonez este şi el adeptul unei gândiri ce vizează globalizarea, şi îşi susţine acest punct de vedere pornind chiar de la etimologia cuvântului “universitate”: “Esenţa universităţii şi misiunea ei (…) ni se dezvăluie deja din cuvântul latin «Universitas», adică în româneşte «totalitate». La originea acestui cuvânt se află adjectivul«universus» («întreg», «în totalitate», «cuprinzător»), format din «uni» şi «versus», care textual înseamnă «pus laolaltă/adunat»”. Mai simlu simplu spus, e vorba de o unitate în diversitate care e motorul logocentric în sensul deja celebrului “la început a fost cuvântul”. Unitate în diversitate înseamnă, mai precis, FORŢĂ DE SINTEZĂ. Sau, cum spune şi Cardinalul, “Unitatea în diversitate este unul dintre factorii determinanţi ai ideii de Europa. Aceasta se referă la limbile, culturile şi la instituţiile învăţământului universitar.Trebuie să subliniem că diversitatea nu este cea care caracterizează singură Europa, ci forţa ei de sinteză de care a dat dovadă mereu.” Pentru ca caracterul interdisciplinar şi capacitatea neobişnută de sinteză să nu se piardă sau să se altereze, recomandarea Cardinalului vizează agrandizarea rolului pe care învăţămntul îl are în conturarea profilului european: “Noi avem motive suficiente să pornim de la premise că – ne aflăm în primul rând într-un punct fierbinte şi de cotitură al istoriei Europei, şi că –în al doilea rand, pregătirea academică are un rol decisiv tocmai acum (…) În Europa «Universitatea» trebuie să redevină, chiar într-un sens mai larg «Universitas»; ceea ce înseamnă că trebuie să deţină capacitatea de a păstra elementele diversităţii societăţii, ştiinţei şi învăţământului universitar, să le exprime în concordanţă cu epoca şi să le aducă în acelaşi timp la nivelul de sinteză.”
Cât despre procentul în care Universitatea Babeş-Bolyai reuşeşte să răspundă acestor, deziderate, Rectorul Andrei Marga, le răspunde tuturor celor care au ridicat voci (până la urmă infame – de vipere…) împotriva ei:
„Cum se face că în cincisprezece ani nu s-a putut identifica nici un caz de discriminare etnică? Cum se face că multiculturalismul este la Universitatea «Babeş-Bolyai» ca oriunde în Europa? Cum se face că nenumăraţi oameni de bună credinţă care trăiesc sau au fost aici (americani, francezi, germani, români, maghiari, evrei, polonezi, italieni,austrieci etc.) şi-au dat seama că la universitatea clujeană este ca în celelalte părţi din Europa?” (Ibidem p.398)
Toate acestea se întâmplă la Universitatea din Cluj, deoarece aici FRONTIERA (lingvistică, interdisciplinară sau de orice alt fel) ESTE CONSIDERATĂ CA FIIND UNA MOBILĂ, toate politicile şi programele educaţionale duse aici vizând un scop supreme DIALOGUL…dialogul între relativisme (ideea cărţii “Relativismul şi Consecinţele sale” semnată Andrei Marga), dialogul între religii (ideea cărţii “Philosophia et Theologia Hodie” semnată Andrei Marga)

Acest eseu a folosit din plin cuvântul “CUNOAŞTERE”, fără a-l explicita totuşi până la capăt…
Pentru a putea da o explicaţie fenomenului cunoaşterii trebuie să pornim de la conceptele de informaţie şi comunicare şi de la relaţiile ce se pot stabili între ele.
Informaţia, citim în Diagnoze „cum ştie azi prea bine orice lucrător, sporeşte randamentul muncilor de orice complexitate. Trebuie adăugat, însă, că, acum, informaţia este abundentă în orice domeniu. De cele mai multe ori cantitatea informaţiei este de nestăpânit, iar fără tehnici de a o prelucra şi utiliza, informaţia ne copleşeşte până la inhibiţie. Dacă avem în vedere vasta infrastructură construită între timp pentru a transmite informaţiile care organizează fluxurile, atunci se poate vorbi legitim de o «societate a comunicaţiilor.» (…) Este însă «societatea comunicaţiilor» şi o «societate a comunicării»? Răspunsul nu mai este deloc sigur sau, mai exact spus, este deocamdată mai curând negativ, dacă prin comunicare avem în vedere nu doar transmiterea de ştiri, ci ceva mult mai profound – înţelegerea între vorbitor şi ascultător asupra a ceva.” (Diagnoze p.45) Andrei Marga ne spune aceste lucruri deoarece, aşa cum bine a observat tot dumnealui, „unii sunt plasaţi ireversibil în rolul de receptor, iar alţii au instituit monopolul asupra informaţiilor, eleganţa formulărilor surprinzătoare a cedat în faţa mecanicii mesajelor economicoase, abordarea birocratică a luat sub control conştiinţa de sine estetică” (Ibidem p.46)
Din păcate, aceste observaţii se aplică foarte bine modului în care se predă şi se evaluează în licee şi universităţi (unde în majoritatea zdrobitoare a cazurilor seminarul a degenerat de la ceea ce însemna el în Grecia Antică[Pe atunci toţi tinerii aflaţi sub îndrumarea maestrului lor citeau bibliografia de la cap la coadă din pură pasiune şi încercau să vină cu o interpretare cât mai originală, cât mai diferită de ceea ce se ştia deja. Cu cât era mai extravagantă {deşi trebuie făcută precizarea că tot timpul părerile acolo erau susţinute cu argumente solide}, cu atât mai bine – deoarece se ştia că numai prin îndrăzneală în ceea ce priveşte asimilarea/receptarea textului{numai prin forţarea graniţelor} se poate înainta în cercetare.] într-o afacere de genul că profesorul vine şi verifică pur şi simplu dacă studentul a parcurs bibliografia: îi dă o notă în funcţie de cât de bine e capabil să reproducă nişte concepte {nu-l întreabă nimc nou şi nici nu vrea să audă, nici în ruptul capului, de nimic nou, pentru că e plictisit de meseria pe care o prestează şi fără chef de nimic }. Şi aceasta a ajuns să se întâmple pentru că nimeni nu prea mai citeşte nimic pentru seminar – şi nu mai citeşte pentru că tot un nimeni n-a reuşit să-i convingă că au de ce să mai citească ceva.)
Acesta este fenomenul pe care Andrei Marga, prin politicile şi strategiile sale de conducere, se chinuie din răsputeri să-l combată…ceea ce vrea dumnealui fiind probabil marele jack-pot al perioadei de tranziţie din România: SĂ SCHIMBE MENTALITATEA ROMÂNEASCĂ CU PRIVIRE LA ÎNVĂŢĂMÂNT.
În acest sens domnul profesor observă că, la noi, politicile sunt „mai cu seamă de adaptare la circumstanţe, fără a se angaja vreun proiect propriu. Sunt sărace proiecţiile viitorului şi reflexivitatea (…) Cunoaşterea este considerată mai curând ca adjuvant al altor activităţi, dar nu ca sursă şi motor al acestora (…) Interesul public a rămas mereu subordonat; or, nu poţi proiecta o evoluţie fără a te dedica interesului public” (Ibidem p.49)
Toate acestea au survenit, cel mai probabil, din lipsa comunicării, din iresponsabilitate şi din dezinteresul generalizat pentru celălalt combinat cu o nepăsare cinică şi cu o apatiei contagioasă.
Andrei Marga propune ca antidot pentru toate acestea, ca ser antiviperin (ca să spunem lucrurilor pe nume), educaţia.
În acest sens domnia sa consideră universitatea ca instituţia care poartă pe umerii ei răspunderea şi competenţa principală pentru depăşirea acestui moment de confuzie angoasantă. Punând accentul pe cunoaştere, Andrei Marga cere cultivarea în universităţi a unui „lifelong learning”, dând el însuşi cel mai tare exemplu în acest sens – prin pregătirea, iniţiativa şi viziunea continuă prin care pompează preţioase jeturi de oxigen proaspăt în plâmânii uscaţi ai unei mentalităţi deja penibil de învechite, ce bântuie ca un blestem plaiurile mioritice, dărâmând, asemeni Mănăstirii Argeşului, orice se încearcă a se construi pe aici…şi cerând mereu noi şi noi Ane educate la standard european dar pe care le zideşte în call-center-uri, în baruri (pe post de chelneriţe), în gherete pentru îngheţată sau ziare, în hoteluri pe post de recepţionere.
Iată ce spune Andrei Marga despre ce ar trebui să însemne azi „societatea cunoaşterii”:
„În ultimele decenii producerea de concepte s-a extins şi s-a accelerat în aşa măsură încât viaţa oamenilor depinde (…) de această producere. Dacă numim producerea de concepte cunoaştere, atunci putem spune, cu siguranţă (…) că am intrat în societatea cunoaşterii (…) Performanţele oricărei activităţi sunt competitive numai dacă încorporează cunoaştere avansată. Producerea de cunoaştere nu mai este doar o activitate alături de altele, ci condiţia celorlalte activităţi, dacă este ca acestea să devină competitive. În vreme ce «societatea informaţiei» ne cere să extindem infrastructura circulaţiei informaţiilor, «societatea cunoaşterii» ne pretinde să absorbim, să răspândim şi să producem cunoaştere. (…) O societate a devenit o societate a cunoaşterii atunci când «cunoaşterea a devenit cel mai important capital» înăuntrul ei. «Societăţile cunoaşterii au drept caracteristică faptul că ceea ce numim cunoaştere formează componenta majoră a oricărei activităţi (…) » Aceste societăţi sunt ale cunoaşterii – spre deosebire de societăţile informaţiei – întrucât dau prioritate nu doar activităţilor, ci şi activităţilor conduse de cunoaştere, nu numai răspândirii cunoştinţelor, ci, înainte de orice, generării de cunoştinţe, nu doar simplei distribuiri de cunoştinţe, ci şi, mai ales împărtăşirii de cunoştinţe (preluării cunoştinţelor, deci, în abilităţi, competenţe, comportamente, acţiuni). Societăţile cunoaşterii sunt «societies which foster lnowledge-sharing». Spre deosebire de societăţile informaţiei – ce au o tendinţă imanentă spre uniformizarea abordărilor şi soluţiilor – societăţile cunoaşterii sunt posibile cultivând diversitatea abordărilor şi soluţiilor şi depind de astfel de cultivare. Sunt societăţi «nurtured by diversity and its capacities.»” (Diagnoze pp.46-47)
Această viziune a lui Andrei Marga despre societatea cunoaşterii ca nivel superior de organizare şi integrare în raport cu societatea informaţiei traduce cel mai bine, după părerea mea, ideea Rectorului clujean de evoluţie universitară: astfel, universităţile sunt chemate de dumnealui să evolueze, să se transforme din societăţi ale informaţiei (care doar extindeau infrastructura circulaţiei informaţiilor; care dădeau prioritate doar activităţilor, nu şi activităţilor conduse de cunoaştere; doar răspândirii cunoştinţelor, nu şi generării de cunoştinţe; nu şi preluării cunoştinţelor în abilităţi, competenţe, comportamente, acţiuni) în societăţi ale cunoaşterii ( fondate pe premisele mai sus-enunţate potrivit cărora „performanţele oricărei activităţi sunt competitive numai dacă încorporează cunoaştere avansată” şi „producerea de cunoaştere nu mai este doar o activitate alături de altele, ci condiţia celorlalte activităţi, dacă este ca acestea să devină competitive”), adică în societăţi capabile să inter-genereze concepte – în “societies which foster knowledge-sharing and which are nurtured by diversity and its capacities”.
UBB-ul în general şi Facultatea de Studii Europene din cadrul UBB-ului în particular sunt locul unde se fac încercări autentice pentru a împinge lucrurile în aceste direcţii.
Sub deviza potrivit căreia „libertatea de exprimare şi de cercetare, ca şi pluralismul media, sunt condiţii esenţiale ale emergenţei societăţilor cunoaşterii” (ibidem. P. 48), Andrei Marga a conceput universitatea clujeană ca una multiculturală, ca o instituţie ce încurajează puternic mobilităţile şi schimburle de experienţă de orice fel, dar mai ales ca o universitate unde ai libertatea să spui oricând ce gândeşti şi ce simţi (şi chiar eşti încurajat puternic în acest sens) – ŞI ACESTA NU E PUŢIN LUCRU!
Ca o ultimă precizare pe care simt nevoia să o mai fac, deoarece, cred eu, se impune cu necesitate, este aceea potrivt căreia, acest eseu încurajează sporirea numărului de studenţi DAR! numai în universităţile consacrate din România. El nu încurajează colonizarea teritoriului naţional, pe modelul colectivizării, cu tot felu de universităţi mici şi mijlocii astfel încât să se ajungă la situaţia că “oriunde e o gară trebuie să fie şi o universitate”. Acest fenomen, pe care-l voi denumi cel al “Universităţii Barbu-Ştefănescu Delavrancea din Răscrăcaţii de Vale” (atât numele universităţii cât şi al oraşului sunt fictive), este reversul masificării, “partea întunecată a lunii” în care trebuie să ne ferim să orbecăim ca nişte cârtiţe transplantate.
Revenind la Andrei Marga, ceea ce vreau să spun în încheiere este că oamenii cu iniţiativă, cu viziune şi cu (ceea ce e mai rar în ziua de azi, dacă nu chiar o specie pe cale de dispariţie!) bună intenţie (în sensul de neinstrumentalizabilă politic şi dedicată sincer contemporaneităţii) trebuie lăsaţi să se maniferste/exprime şi că elementele retrograde trebuie împinse în “decor”.
Dragi părinţi, decât să vă mutilaţi intelectual copiii trimiţându-i la muncă în Spania şi în Italia, mai bine încercaţi să daţi o şansă cunoaşterii în detrimentul câştigului imediat şi înscrie-ţi-vă copilul la universitate. E cea mai bună investiţie pe o puteţi face în el. Mercantilismul se dovedeşte întotdeuna a fi în ultimă instanţă un cinic cal troian.
Universitatea rămâne macazul principal pentru imprimarea sensului corect în societate, sens înţeles într-o direcţie deleuziană de „principiu”, „rezervor” (de la care ne alimentăm, sursă la care venim atunci când seacă sensul cu care am operat până atunci), „rezervă” (la care apelezi atunci când „titularul” se accidentează, refugiu ultim) şi „origine”.

3 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #22

  2. nelu popa

    îl cam lauzi, tinere, tu care faci pe viteazul prin alte părţi, nu-ţi şade bine. profesorul Marga e unul dintre oamenii străluciţi pe care-i avem acum, dar hai să nu-l confundăm cu ceauşescu

  3. Francisc

    Nu consider ca am facut pe “viteazul” prin alte parti.
    Cit despre “laude” – poate suna laudativ dar inainte de a fi laude sunt faptele(care vorbesc). si acestea chiar exista si pot fi oricind verificate.
    Nu vad nimic rau in a da Cezarului ce este a Cezarului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.