şarpele şi şerpăria

de Aleksandar Stoicovici

1.

Cum s-a întâmplat? Plecasem de acolo cu gândul că oricum nu pot să dau de mai rău. Cât am trăit, am ştiut întotdeauna că mă urmăreşte prăpădul şi am căutat să mă ascund în singurătatea mea ca măgarul ce se trezeşte într-o zi să plece de capul lui dintre dobitoace ca să-şi găseasca un loc unde să-şi poată da ultima suflare. Cu toate astea, să ştii că  n-am pierdut atât de multe pe cât ar crede cineva care m-ar auzi vorbind pentru prima oară. Ba mai mult, au fost momente când am reuşit chiar să adun o mână de lucruri. Lucruri de care nu m-am putut bucura niciodată prea mult, însă. Cred că ăsta a fost blestemul meu – mână ascunsă la spate în care ţineam zarurile spăla întotdeauna mână care trudea şi apoi amândouă clăteau faţa. Dar nici o poveste nu începe cu nenorocirea zarurilor, aşa că hai să o luăm de la început.

Aveam vreo 13-14 ani când ne-a lovit nenorocirea. Da, cam aşa trebuie să fii avut când a murit taică-meu. Luna asta, cum ar veni, a tuşit pentru prima oară sânge în batistă şi în luna următoare s-a şi curăţat. Ţac-pac! N-ai habar cum îl macină boala pe om. Într-o lună a rămas numai umbra din omul sănătos şi în putere pe care-l ştia toată mahalaua. Zic că-l ştiau toţi pentru că în tinereţe era un fel de Terente în mahalaua calicilor din Înfundata. Şi asta chiar în perioada când Terente băgase frica-n bălţi, prin părţile Brăilei, de nu mai ieşeau femeile singure din casă nici măcar ziua, pe lumină. La câte o beţie, tovarăşii lui de pahar se mai apucau şi-l strigau Terente, numai aşa să-l aţâţe. Şi după ce se capsa bine, se căţăra pe un acoperiş de tablă prin vecini şi începea să urle cât îl ţineau plămânii: Unde-i mă Terente ăla? ’tui rasa lui de căcănar. Aduceţi-l aici că-l belesc ca pe viţel şi îi trag pielea pe gard!

Făcea urât la băutură. Nici n-apucai să-l domoleşti cu un cuvânt că deja îţi plimba lama cutitului pe gât. Din pricina scandalurilor a şi fost închis de vreo două ori la Văcăreşti. O dată înjunghiat şi a doua oară cu ţeasta spartă. De fiecare dată din vina lui. În detenţie s-a împrietenit cu Toni Lopătaru, pe care toţi îl ştiau ca Lopată. Dacă-ţi povestesc, n-ai să mă crezi… Toni Lopată, de care-ţi vorbesc, a fost primul impresar al lui Zavaidoc şi era mână în mână cu borfaşii şi cuţitarii din Bariera Vergului, care controlau pe atunci toate periferiile; de la curţile unde se legau micile afaceri până la marile pieţe în care se învârteau banii adevăraţi. Tata s-a lipit imediat de el fiindcă a mirosit că ar putea ieşi ceva.

După ce-a ieşit de la Văcăreşti, sau din Lăptărie, cum îi plăcea să spună, tata vorbea numai de Toni Lopată. Întotdeauna cred că a avut o mare admiraţie pentru cei ca noi, care au reuşit să se ridice pe spatele lor. De la pământul de sub unghii şi bătăturile din palme la pahare de şampanie şi degete îmbrăcate-n aur. Dar Toni ăsta nici măcar n-avea sângele nostru curat. Taică-său, un mic industriaş plin de bani, de acolo din oraş, s-a încurcat cu o ţigăncuşă pe care o plătise să cureţe sticla felinarelor de pe mica alee care ducea spre moşie. Ea a muşcat imediat momeala, ca peştele în apă limpede, şi a rămas borţoasă. El n-a mai vrut să audă nici de ea şi nici de copil. Omul avea familie şi probabil că i-a fost ruşine să afle lumea că şi-a spurcat carnea cu o ţigancă de mahala. Cine ştie… Oricum, ţiganca l-a blestemat până la ultima suflare pentru ce i-a făcut. Când îl suduia pe el, când lumina din felinare. Aşa blestema ea, ca şi când felinarele i-ar fi adus nenorocirea.

Cu toate astea, s-a chinuit şi l-a crescut bine pe fiu-su, dar mai târziu ăsta s-a luat cu ţiganii din mahala şi s-a lăsat de şcoală. A intrat în tot felul de combinaţii şi, printre altele, a învăţat să bată la ţambal. Şi dracul avea un talent de i-a lăsat pe toţi cu gura căscată. Umblau legende că atunci când devenise deja faimos, era atât de rapid încât putea să ţină o batistă în aer când bătea în ţambal. Ca să vezi… copil din flori! Cred că a şi muncit al dracului că până la urmă a ajuns să facă impresariat artistic şi s-a umplut de bani. Dar de şmecherii tot nu s-a lăsat, că nu scapi în veci de obiceiurile din mahala. Astea-ţi rămân în sânge! Eu cred că ăsta a avut o viaţă de film oricum. Atât cât o ştiu eu de la tata, că nici el n-a apucat să-l cunoască prea bine fiindcă n-au stat prea mult împreună. Toni Lopată a ispăşit la vreo două săptămâni după ce intrase tata, dar l-a impresionat atât de tare, că după ce-a ieşit, aşa cum ţi-am zis, tata povestea la toată lumea numai despre tovarăşul lui de celulă. Ani la rând a trăit cu speranţa c-o să se întoarcă la oraş şi-o să intre în afaceri cu Lopată.

Apoi nu-ţi mai zic câte a mai pătimit săraca mama cu el. Numai ea ştie de câte ori l-o fi cules de prin şanţuri sau din paturile altor femei. Şi aşa cum era, ea l-a iubit de nu ştia cum       să-i mai facă voile. Eram încă mici când ne închidea noaptea în casă şi pleca să-l adune de prin mahala. Imaginează-ţi că-l aducea pe braţe acasă. Ea, femeie. Îl spăla, îl culca şi apoi venea la noi plângând să ne spună cât de mult s-a ţinut tata după ea în tinereţe şi cum şi-a tatuat numele ei de două ori pe mâna stângă în aceeaşi noapte de beţie.

Şi apoi când a picat la pat, nu-mi venea să cred că e acelaşi om care îngrozise toată mahalaua. Mi se părea că tot ce rămăsese din el era doar o legatură de oase într-un sac de piele ce spânzura lipsit de viaţă între pernele pe care i le pusese mama pe lângă corp, ca să-i aline durerile. Din când în când mă uitam spre el şi dacă avea ochii închişi, credeam că s-a prăpădit şi atunci luam ciobul de oglindă în care ne pieptănam dimineaţa, i-l puneam la gură şi aşteptam câteva secunde să văd dacă se abureşte. În ultimele zile de viaţă era atât de palid încât puteai să juri că-n loc de inimă îi bate în piept cine ştie ce lipitoare imensă în care sângele intră şi nu mai găseşte calea să iasă. Numai ochii îi rămăseseră la fel de vii în orbite, ca două bile negre de sticlă, pline de ură şi de răutate, din care se scurgeau din când în când fire subţiri de pelin.

După ce tata s-a îmbolnăvit şi a căzut la pat, am rămas şi fără mâncare. Cât îl ţineau balamalele, aşa câinos cum era, făcea pe dracu-n patru şi tot nu ne lăsa să murim de foame. După ce-a murit, nu mai ştiam ce să facem şi ajunseserăm să-i fierbem curelele de foame. Ni se lipise burta de spate, ce mai, aşa că am fost nevoiţi să plecăm ca animalele la groapa de gunoi ca să nu intrăm după el în pământ. Eu eram cel mai mare dintre fraţi şi nu prea aveam treabă cu ceilalţi. Eram la fel de câinos ca taică-meu şi nu umblam decât cu tovarăşii mei de mahala. Deşi înfundătura în care trăiam era plină de copii şi majoritatea se adunau în grupuri mari, eu îmi făcusem numai doi prieteni apropiaţi: Bodo şi Ţicău. Amândoi mai mari decât mine. Dar numai cu anii. Eu, slab cum eram pe atunci, dansam cu amândoi în gură, cum făcea Pavel Chinezu cu turcii.

Mergeam împreună la groapă şi adunam toate nimicurile. De la mâncarea care nu începuse încă să se împută şi până la tot felul de vechituri şi gablonţuri cu care mergeam săptămânal la târgul de vechituri. La groapă de obicei strângeam doar eu şi Ţicău. Bodo nu putea să ne ajute fiindcă avea degetele de la mâini făcute cârlig. Opera maică-sii, femeie isteaţă! Pe când era puţan, n-avea mă-sa în grija cui să-l lase şi îl lua cu ea la spălătorie. Acolo s-a luat la joacă cu copiii celor avuţi şi le-a furat la plecare mingea de cauciuc. Îmi amintesc şi acum ce    ne-am mai bucurat când a venit cu mingea la teren. Bucuria n-a ţinut însă mult. Cel puţin pentru Bodo, pentru că au dat-o pe maică-sa afară de la spălătorie din cauza asta. Vreo două săptămâni după asta n-am mai ştiut nimic de el. Când m-am dus cu Ţicău la el să vedem care-i treaba, degetele lui erau deja cârlige, cum ţi-am povestit. I-a luat mă-sa mâinile şi i le-a pus pe plita încinsă. Lecţie de viaţă, pe viaţă! Din cauză că avea mâinile cum le avea, toţi prăpădiţii din mahala începuseră să-l strige Greblă. Câtă bătaie am mai dat şi mai ales câtă am mâncat din cauza asta…

Şi de asta îţi zic, el n-avea cum să ne ajute la adunat, aşa că îl puneam să strige în târg ca să aducă lume la cumpărat. Numai că, după ce că-l pedepsise mă-sa de-l aranjase pe viaţă, îl bătuse şi bunul Dumnezeu. Când se agita puţin, nu puteai să înţelegi ce vorbeşte. În loc de cuvinte, parcă-i ieşeau pe gură numai litere împrăştiate. Unde mai pui că, dintr-un cuvânt, jumătate erau litere, jumătate scuipat. Când îl vedea că începe să se agite, Ţicău, care oricum n-avea toate ţiglele pe casă, începea să strige la el: Băi Bodo, ia fă stânga-mprejur şi scrie bileţele că n-am umbrela la mine! Ironia era că, pentru Ţicău, cuvintele înşirate pe foaie semănau mai degrabă cu gardurile de sârmă ghimpată din curţile chiaburilor.

            Treaba nu mergea extraordinar, dar făceam un ban de mâncare. Uneori chiar mă săturam şi mai duceam şi acasă câte ceva. Ştiam încă de pe-atunci că m-a făcut mama sub o stea porcească, aşa cum zic babele de la noi din mahala, şi îmi dădeam seama că umblu cu nenorocul în buzunare. Ştiam că mi se lipise blestemul de suflet ca marca de scrisoare, vorba cântecului. Acum nu vreau să râzi de mine, dar pe atunci trăiam aşa, la relanti, şi aşteptam de pe-o zi pe altă să mi se întâmple cine ştie ce nenorocire şi să-mi fac somnul sub pământ. Ce e ciudat totuşi, e că eram fericit.

Lucrurile au mers aşa ani la rând până într-o noapte când, aşa din senin, am început să visez tot felul de ciudăţenii. Şi de atunci, visele au început să se ţină lanţ. Dar asta e altă poveste pe care-am să ţi-o zic cândva. Trebuie doar să mă pregătesc, că dacă intru în vise, toate lucrurile se dezleagă brusc şi risc să te pierd.

 

 

 

 

2.        

Într-o dimineaţă, vine Ţicău la mine şi-mi zice:

– Băi, aşa nu facem bani! Toată lumea stă cu aceleaşi vechituri pe pături aici în târg.

– Păi şi cu ce-ai vrea să stea?

– Dă-i în pizda mamii lor mă! Nu despre ei vorbesc. Eu zic să construim noi lucruri la groapă şi să mergem în gangurile din oraş cu ele. Am auzit că acolo se fac marile afaceri.

– Guştere, îi zic, ţi-au pocnit petarde sub limbă de-ţi merge gura prost? Ce lucruri vrei să construieşti la groapă? Eu ce mănânc dacă nu merg la târg?

– Vino, mă, cu mine şi mai taci din gură!

Mi-am tras repede hainele pe mine şi ciocatele în picioare şi-am tăiat-o spre groapă. Nu-ţi pui mintea cu nărodul că, vorba aia, te coboară la nivelul lui din două vorbe şi te bate cu experienţa. N-are rost să mă dau acum viteaz, tot drumul m-a ros curiozitatea de numa’. Am ajuns la marginea gropii şi îl văd pe Ţicău că se opreşte, îşi scoate mândru pieptul în afară şi întinde mâna spre o bicicletă care părea în regulă. M-am apropiat de ea ca şi când mă aflam în preajma unui lucru interzis şi am verificat-o atent… nu era ruginită, nu-i lipseau cauciucurile, şiţul era la locul lui, ghidonul ţeapăn şi unde mai pui că nici o spiţă nu era ruptă la roţi. Lângă bicicletă era o legătură subţire de sârmă, o cheie franceză cu filetul ruginit şi un craniu de cal. Acum să nu-ţi imaginezi cine ştie ce minunăţii că ţi-am zis de ţeasta de cal. Pe câmpul de la marginea gropii era plin de schelete de animale. Acolo le duceau oamenii la păscut. Mureau şi rămâneau întinse-n iarbă până putrezeau sau până-şi trimitea Domnul păsările de sus să le adune ochii din orbite. Din când în când mai adunam oase lungi, le ascuţeam cu brişca la capăt şi jucam aruncarea cu suliţa pe câmp. Suliţa noastră nu era mai mare decât un şuriu de înjunghiat porcul şi se rotea în aer în toate direcţiile, dar aşa ne mai mâncam timpul şi mai uitam de una-alta.

Cum ziceam, rămăsesem acolo tâmpit şi mă uitam când la bicicletă, când la ţeasta de cal, când la cheia franceză.

– De unde ai bicicleta? întreb

– Eeee!

– Zi mă de unde ai bicicleta că asta sigur n-ai dezgropat-o de sub gunoaie.

– Am palmat-o de la Şarmanţ din curte azi-noapte!

– Pfff… guştere, ai căcat steagul! Când se află-n mahala, are să vină şerpăria peste tine să  te belească de viu. Ăştia c-al de Şarmanţ n-au regrete. Dau cu cuţitul în tine şi cântă cu zâmbetul pe buze când văd păsări călătoare / tare-aş vrea să zbor…

– Nu te agita aşa că nu pun ei laba pe mine. Mergem cu bicicleta la oraş şi ne umplem de bani. Ţi-am zis eu unde se învârt banii adevăraţi!

– Daaaa… ceva de speriat! Şi cu ţeasta de cal ce dracu faci?

– Păi de asta te-am şi chemat. Ia fii atent la băiatu’: biciclete de vânzare în ganguri… e plin de ele, este?

– Este!

– De cumpărat, cumpără lumea, da?

– Păi normal, la oraş bicicletele se cumpără, nu cum fac alţii aici în mahala…

– Hai sictir! Dar dacă facem noi bicicleta asta mai şucară decât celelalte?

Şi îl văd cum se apleacă, ia de pe jos sârma şi ţeasta de cal, o pune pe ghidon şi începe s-o lege.

– Ce faci mă?

După câteva secunde în care a învârtit la sârmă cu spor, s-a ridicat în picioare şi a răsuflat apăsat. S-a uitat apoi cu un zâmbet larg spre bicicletă, a inspectat-o din faţă şi din lateral. Apoi, brusc s-a întors spre mine şi mi-a răspuns aşa cu vocea unui actor de clasă din filme:

– Americăn baisicăl, tată!

– Bine mă, îi zic, şi mă abţin să nu pufnesc în râs, dar cu cheia aia franceză ce faci? Hai  s-o ducem la târg, poate scoatem ceva pe ea.

– Băi, tu chiar eşti prost? Asta o ţin acasă de hă-hăă. Tot aici în groapă am găsit-o, dar nu ţi-am zis de ea că eşti berbec şi m-ai fi frecat la icre să o duc în targ. Uite aşa, cum faci acum! Păi ce, mă duc eu cu cheia franceză la pulimea de aici? Ăştia nici nu ştiu în ce ţară e Franţa şi nici ce-i ăla filet.

A făcut o pauză scurtă şi apoi, strâmbând puţin gura şi lovindu-şi cu înţeles tâmpla cu arătătorul mâinii drepte, continuă:

– Ascultă aici la băiatu’, că-mi merge cutia cu maimuţe brici: cu asta mergem la oraş, că acolo oamenii-s umblaţi şi sar imediat cu banul când văd lucru de valoare.

– Ia vezi mă, că ţi-a murit maimuţa-n cutie! Ce valoare? Nu vezi că are rugina de două degete pe filet?

– Păi dacă a fost muncită…

Şi numai îl văd cum îşi adună degetele ca şi când s-ar pregăti să se închine, scuipă în ele şi începe să frece filetul:

– Ia uite-o cum se duce! Necherman, tăticule!

În seara aia am ascuns bicicleta în gunoaie. Ştiam groapa ca-n palmă. Ca-n palma    maică-mii, mai bine zis, că aia mi s-a lipit de cele mai multe ori pe ochi. Mă mir că nu mi-au rămas liniile din palmele ei pe obraji, pe cuvânt!

În sâmbăta aia am şi plecat la oraş. Am dezmembrat bicicleta şi am băgat-o într-un sac de rafie, împreună cu cheia franceză şi vechiturile ce le mai aveam fiecare pe-acasă. Am uitat să-ţi zic că l-am luat şi pe Bodo cu noi. Tot drumul l-a stresat pe Ţicău să-i spună ce are în sac şi ăsta nu-l băga în seamă. Dar într-un final s-a enervat că nu-i mai tăcea gura şi că nu-l lăsa să se uite la fetele din tren care mergeau la oraş, aşa că l-a prins de guler şi l-a tras spre el:

– Băi belitule, dacă nu taci, o să te las în oraş!

– Păi să m-mă la-laşi!

Ţicău a rămas buimac pentru o clipă, dar a continuat să-l scuture:

– Ce faci tu mă la oraş? Mergi să dai cu grebla în grădini la oameni?

– Asta s-o c-crezi tu! Mi-a zis Ş-şar-şarmanţ că-mi dă ceva la pomana porcului dacă-i găsesc o bici-cicletă nouă. Şi o bi-cicletă b-bună n-o găseşti aşa, de pe-o zi pe-pe alta.

– Calmează-te, mă, să nu te scapi în nădragi! Cu ce bani îi iei tu bicicletă? Nu te vezi cât eşti de rupt în cur?

– Eeee!

În secunda în care a zis “Eeee”, Ţicău deja scormonea cu mâinile prin buzunarele lui.

– Păi bine mă căcâcea, nouă ne ghiolţăie maţele de când am plecat şi tu stai cu banii în buzunar?

– Dâ-dă-i înapoi mă, că nu-s banii mei! Trebuie să mă întorc cu bici-cicleta la bă, la        bă-băcănie.

– Ia nu mai spune! La bă, bă-băcănie te duci? De acum ne-am apucat de afaceri şi eu sunt banca. Aşa că banii rămân la mine şi când ajungem, banca face cinste cu o zeamă lungă.

După ce a repetat de câteva ori zeamă lungă ca pe-un refren care ar fi trebuit să ne ţină de foame până când urma să ajungem în oraş, Ţicău s-a întors spre mine şi mi-a zis rânjind:

– Nu-i aşa, mă?

Adevărul e că mă simţeam ca dracu. Eu care nu ştiam ce-i nesimţirea. Mi-era milă de Bodo fiindcă ştiam că aşteapta să-l scot din rahat, dar mă şi rodea o foame de nu ştiam cum mă cheamă. Unde mai pui că muream de curiozitate să văd cum e mâncarea la oraş. Am dat scurt din cap şi am lăsat privirea în podea.

 

 

3.

Prea multe nu-mi amintesc din ce s-a întâmplat la oraş. Am în cap doar scene decupate dintr-un întreg pentru care oricum n-aş băga mâna în foc. Mi-a rămas însă bine întipărită în minte imaginea gangurilor. Unele dintre ele splendide, întocmai ca fetele primenite în zi de sărbătoare, după care toată lumea întoarce capul. Pavaje curăţate printre care îşi făcuseră loc mici smocuri de iarbă sau copaci masivi, obosiţi de vreme, cărora locatarii le puseseră câteva propte ca să se poată odihni în pace. Îngeri cu ochii larg deschişi lungindu-şi corpurile pe ziduri sau vitralii prin care lumina se dezbrăca în cele mai nebănuite culori şi întindea pe corpurile celor care se odihneau pe bănci, mici istorii pe care nimeni nu le-ar fi putut bănui.

Gangurile în care se făceau afacerile de care vorbea Ţicău erau, însă, mizere şi greţoase, ca femeile slute pe care le vizita tata după ce se îmbăta. Mă simţeam exact ca-n târgul nostru din mahala, numai că aici mirosul de transpiraţie al vânzătorilor şi cel de leşie care cobora din hainele spânzurate pe sârme se amestecau parcă într-o duhoare greu de suportat, care-mi întorcea maţele pe dos. Deşi urma să mâncăm ciorba promisă de Ţicău, în momentul în care am intrat în primul gang ne-a pierit pe loc orice poftă de mâncare.

După ce am luat mai multe ganguri la rând, ne-am oprit într-un final în unul din ele,     ne-am retras într-un colţ şi am început să montăm la loc bicicleta. În câteva minute toate piesele erau la locul lor, iar ţeasta de cal stătea neclintită pe ghidon, prinsă în sârme. Când mai trecea câte o fată mişto, Ţicău prindea ghidonul, îl întorcea uşor şi părea că ţeasta de cal prinde viaţă şi se întoarce după fete. Începeam să râdem ca apucaţii şi când lumea începea să se uite ciudat la noi, Ţicău se încrunta brusc şi începea să urle:

– Oraşuuuu’! Hai la ultima modă. Ia-i doamnă la copil bicicletă americană. Americăn baisicăl, neamuleee! Hai la scule şi unelte, hai la scule şi unelte. Răscoliţi până-n beton!

Mă uitam la el nedumerit şi n-aveam habar de ce cheamă lumea să cumpere scule şi unelte, când noi aveam pe pătură numai o gramadă de fiare nefolositoare – şuruburi şi piuliţe, pânze de bomfaier ruginte. Peste toată grămada asta trona bineînţeles cheia franţuzească şi o şurubelniţă cu mânerul de ebonită pe care o adusese Bodo.

Văzând că aproape nici un cumpărător nu se interesează de marfa noastră, Ţicău începuse să se enerveze şi să urle din ce în ce mai tare. Eu m-am tras la o parte şi m-am sprijinit de zid încercând să aţipesc, dar pentru că n-am reuşit am luat-o încet la pas din nou prin ganguri. Şi mergând aşa din gang în gang, o ghicitoare stafidită pe lângă care trecusem deja de câteva ori înainte, m-a prins de mână şi m-a tras lângă ea. Am rămas blocat şi pentru o secundă am crezut că vrea să mă fure, dar m-am liniştit imediat când m-am dezmeticit şi am realizat că n-am decât hainele de pe mine. M-a măsurat din cap până în picioare, s-a apropiat apoi brusc de mine şi mi-a zis cu o voce îngroşată de supărare şi de tutun:

– Vino-ncoa să îţi dezleg visele!

M-am speriat şi mi-am tras capul din instinct în spate, moment în care m-a prins şi mai tare cu mâna dreaptă după gât, cam aşa cum se prind beţivii în cârciumi când sunt pe punctul să se ia la bătaie, şi m-a tras din nou spre ea, repetând cu o voce mai îmbietoare:

– Vino să dezlegăm visele! Ia stai aici pe scăunel şi spune: nu-i aşa că şarpele îşi muşcă şi acum coada?

 

Cam asta e. Cum s-a întâmplat? Mă întorsesem acolo cu gândul că oricum nu pot să dau de mai rău. Şi dacă e să dau, cred că omul suporta mai mult necaz în singurătatea lui. Întins    într-un pat plin de perne, cu toate batistele pătate de sânge, mai proaspăt sau mai închegat.

Se făcea că eram singur la marginea lanului de grâu. Un şarpe mi-a trecut peste laba piciorului şi s-a ascuns în grâu. Am încercat să-i iau urma, dar l-am pierdut şi am dat să mă întorc spre casă. Apoi mi-am dat seama că de fapt nici nu am o casă şi m-am aşezat undeva la celălalt capăt al lanului. Şarpele a ieşit din grâu, a trecut peste laba piciorului meu şi s-a năpustit pe o rândunea. A înghiţit-o şi s-a încolăcit la picioarele mele ca un animal ascultător. Apoi brusc pasărea a început să se zbată şi să dea din aripi în stomacul lui. Bestia se zvârcolea de durere şi se întorcea pe toate părţile în mijlocul cărării. Când s-a lăsat praful, şarpele începuse să se mănânce deja de la coadă spre cap.

Desigur, lucrurile n-ar trebui să se termine aşa. Batistele pot fi stoarse, sângele se poate întoarce în vene. Băieţii din Bariera Vergului mă aşteaptă să mă întorc la oraş. Copiii mei nu vor muri de foame şi nu se vor înhăita cu necăjiţii din mahala ca să caute prin gunoaie. Cred că ăsta a fost blestemul meu – mână ascunsă la spate în care ţineam zarurile, spăla mereu mână care trudea şi apoi amândouă prindeau cuţitul de mâner. Dar nici o poveste nu începe cu nenorocirea zarurilor şi nu se termină cu despicarea şarpelui aşa că hai să o luăm de la început.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.