Stele verzi 24

Mâine plec din spital, îi spuse el fără să mai aştepte să o salute întâi.

Deja?

Ea îl întrebă ca şi cum nu ar fi ştiut de la început că într-o zi va veni şi ziua de mâine.

Sunt externabil, îi răspunse el pe un ton oficial de parcă s-ar fi aflat nu în faţa ei, ci înaintea unor autorităţi.

Înţeleg, spuse ea, fără să înţeleagă totuşi nimic.

Da, agravă el şi mai mult liniştea verbală dintre ei.

Înseamnă că nu o să ne mai vedem?

Întrebarea ei părea să aibă un rost numai dacă răspunsul pe care el i l-ar da ar fi unul pe deplinul ei plac.

Nu ştiu ce înseamnă externabilitatea mea, răspunse savantul din el, luându-i locul fiindcă el nu mai ştia ce să spună de când, dintr-o dată, ea îi răsări în faţă ca un cer înfundat cu stele.

Dar ai vrea să ne mai vedem şi după ce ieşi din spital?

Ea insistă în întrebările ei fără rost continuând să spere că, până la urmă, el îi va da răspunsul care să o mulţumească şi în simţurile marginale.

Cred că aş mai vrea, dar nu sunt sigur dacă aş mai vrea cu adevărat, îşi aminti el de oftica sa originară.

Pentru că nu ştii cu siguranţă?

Ce?

Dacă te-am băgat în seamă sau nu.

M-ai băgat în seamă, fireşte, dar în felul tău special, încercă el să extragă din savantul lui particular un dram de înţelepciune.

Să ştii că nu e adevărat.

Ce?

Că nu te-am băgat în seamă.

Oare?

Da.

Bine.

Nu, nu e bine aşa.

Cum altfel?

Bine e numai dacă înţelegi că te-am băgat în seamă. Nu ştiu de ce insişti că nu am fost tot timpul lângă tine, când tot timpul nici nu m-am mişcat din centrul fragmentului meu de bancă. Am fost atât de lângă tine, încât nici nu m-am putut mişca către periferiile lui.

Lui?

Întrebarea sa ar fi putut veni din gelozie, dar nu. Fusese doar neatent fiindcă, în timp ce vorbise, ea îl prinse de mână din nou, cu mai mult de un singur deget, desfiinţând astfel mai drastic pasul trecut dintre ei, pe care el ar fi vrut, totuşi, să îl readucă la primele sale dimensiuni.

Ale fragmentului, zâmbi ea descentrat.

Fragmentului?

Poate că deja el începuse să înţeleagă despre ce vorbeşte ea, dar voia să se răzbune un pic pe felul în care îl tratase.

De bancă, îi spuse ea fără să iasă niciun strop din răbdare.

Bancă?

Lui i-ar fi plăcut să se joace în continuare, dar ea începu să se maturizeze din ce în ce mai rapid.

Ştii prea bine ce vreau să spun. Nu mai întreba fără rost, când nu are rost să întrebi fără rost, repetă ea fără rost că el nu trebuia să mai întrebe fără rost lucruri pe care le ştia dinainte.

Se pare că nu ştiu deloc bine, insistă el să rămână ofuscat din cauza probabilă a unei păreri.

Vrei să îţi jur că nu m-am mişcat de lângă tine niciun centimetru?

Ce e un centimetru în comparaţie cu mine?

Niciun centimetru, te asigur, îl asigură ea.

Poate că niciun centimetru, dar centimetrii încetează să mai conteze după ce au depăşit un metru.

Să lăsăm prostiile, îi spuse ea.

Scuză-mă, se scuză el, dar câteodată simt că mai este în mine o persoană, ciudată, te asigur, o asigură el, care mă preia şi vorbeşte în numele meu lucruri pe care eu nici nu le pot gândi.

Să revenim mai bine la subiectul dinainte, propuse ea şi el acceptă pe loc.

Accept pe loc, îi confirmă el după aceea.

Sau, şi mai bine, să vorbim despre ce voiai de fapt să vorbim.

Da, fu el de acord.

Şi eu sunt de acord cu tine.

Eşti de acord cu tine.

Aşa am şi spus.

Stai! Vă că ne pierdem din noi în vizaviile discuţiei pe care ar trebui să o avem cu adevărat.

Serios?

Da.

Şi ce am putea face pentru a nu ne mai pierde încă o dată în vizaviile ei?

Să nu ne mai întrerupem, cred.

Şi să nu mai ţinem cont cine când vorbeşte?

Bună ideea. Să ne depersonalizăm şi să uităm pe moment cine suntem cu adevărat.

Şi să ne concentrăm doar asupra adevărului pe care amândoi îl căutăm.

Da, aşa ar trebui să facem plus că, dacă am fi rămas prizonierii propriilor noastre identităţi, adevărul poate că ar fi continuat să ni se refuze şi am fi rămas fără rost în vizaviile discuţiei noastre.

Ştiu că ai dori să aduci o completare. Adu-o până nu o aduc eu pe a mea.

Da.

Bine.

Adevărul nu este aşa de uşor de găsit. Câteodată e greu să îi dai de urmă chiar şi când te abandonezi total lui şi uiţi complet de tine şi nu mai ştii nimic decât că trebuie să îl găseşti cu orice chip şi dacă găsirea lui pur şi simplu te-ar ruina identitar.

Şi tu vrei să vii cu un plus în plusul meu şi am de gând să ţi-l ascult.

Bine.

Da.

Adevărul ar trebui găsit chiar dacă, după ce l-ai găsit, nu mai eşti persoana de la începutul căutărilor. Şi, dacă nu mai eşti tu, şi eşti altul, cel puţin eşti cu sufletul împăcat că ai, în sfârşit, adevărul în mână, iar mâna ta proprie, satisfăcută, o ai în pumnii cu care ai ameninţat că îţi vei lua viaţa dacă nu dai, în cel mai scurt timp, de adevăr.

Ai perfectă dreptate.

Am. Dar şi tu ai.

Ce?

Dreptate perfectă.

Da, şi eu am. Fără simetria dreptăţii nici nu ne-am putea aventura de altfel în căutarea adevărului.

Corect.

Crezi?

Cred.

Atunci şi eu cred la fel.

Amândoi credem în aceeaşi manieră.

Şi în acelaşi fel.

Da.

Sper să şi credem, în maniera noastră comună, şi în acelaşi lucru.

În adevărul pe care îl căutăm.

Întocmai.

Sper şi eu.

Şi speratul văd că îl împărtăşim.

Îl.

E bine să fim atât de identici?

Începi să te îngrijorezi că, după ce ne-am suspendat adevăratele identităţi pentru a putea găsi mai uşor adevărul, ni le-am putea şi anula complet dacă mergem în continuare pe acelaşi drum?

Mă.

De ce?

Fiindcă una e să ai o identitate pe care ţi-o ascunzi temporar, până când nu mai trebuie să faci astfel, şi alta e ca această strategie să îţi cam anuleze cu totul identitatea şi să rămâi, între identităţi, cu niciuna a ta şi numai a ta.

Imposibil să se întâmple aşa.

De ce?

Pentru că în tot timpul în care îţi suspenzi identitatea tot tu eşti.

Cum aşa?

Simplu.

Zi-mi şi mie.

Îţi.

Ascult.

Bine.

Da.

Tu rămâi tot tu fiindcă tu nu eşti tot una cu identitatea ta, ea făcând parte din tine, dar nu şi preluându-te pe tine în totalitate. Aşa că grosul rămâne acelaşi şi numai o mică parte, ce nu poate influenţa grosul tău, e suspendat.

Totuşi…

Ca să nu mai spun că a suspenda nu înseamnă nicidecum a anula, ci doar a întrerupe temporar ceva.

Totuşi…

Şi nicio întrerupere temporară, o dată sfârşită, nu poate modifica ce a fost temporar întrerupt. Totul revine la normal, exact în modul în care normalul era înainte de a fi întrerupt. Şi după întrerupere totul continuă în aceeaşi manieră.

Şi crezi că nu lasă nici urme? Urmele suspendării?
Nu, şi dacă ştii cum să le elimini din identitatea ta proaspăt reinstituită în tine.

Elimini?

Da.

Şi cum să o fac?

Nu trebuie încă.

De ce?

Fiindcă nu ţi-ai suspendat identitatea cu adevărat. Ai rămas tot timpul tu.

Crezi?

Cred.

Ce te face să crezi aşa ceva?

Faptul că nu ai renunţat niciodată la ce te caracterizează mai mult şi mai mult.

Adică?

Dorinţa ta nestăvilită de a vorbi cu mine.

Ţi-e foame?

Mi-e.

Şi vrei să mâncăm?

Amândoi?

Da.

Cum aşa?

Ca să ne restabilim identităţile şi să ştim din nou cine trebuia de fapt să mănânce şi cine trebuia dintre noi să fie servit…

… şi cine trebuie să fie pacientul şi cine trebuie să fie bucătăreasa de la cantină?

Exact.

Şi cine, mai ales, trebuie să ştie adevărul şi cine trebuie să îl spună?

Şi încă ceva.

Ce?

Şi cine dintre noi este femeia şi cine este bărbatul pentru a şti când o să ne întâlnim următoarea dată cine îi face curte cui şi cui îi este dor de cine.

Deocamdată să mâncăm şi să intrăm în noi înşine.

Fiindcă prea mult am stat în afara noastră.

Şi poate am şi uitat cine suntem.

De uitat, nu am uitat. Eu sunt eu şi mi-e foame.

Şi eu sunt eu şi mi-e foame.

De aceea noi suntem noi şi ne este foame.

Poftă bună, atunci.

Atunci, poftă bună.

(va urma)