libris.ro

Stele verzi 8

De ce vrei să te sinucizi?

Bucătăreasa se aşeză lângă el. Nu îi ceruse voie şi nici nu îi trecuse prin cap vreo clipă că s-ar putea să îl deranjeze. Albul ei impenetrabil cedă prin unele locuri unui filigran de sudoare mată la opaca lumină a prânzului. Chiar dacă trecuseră câteva ore bune de când îl îndopase ca pe un curcan, din propria lui iniţiativă, se apără ea de orice învinuire potenţială, el se mai afla în raza temporală a prânzului.

Întrebarea ei bruscă înţepenise în aer, fără ecou. El o auzi, dar nimic din înţelesul ei profund nu ajunse până în înaltul cerului său impermeabil la stele verzi. Întoarse capul înspre ea să se asigure că nu este singur şi că cineva stă aproape de el şi că o întrebare dinspre direcţia acelei persoane a ajuns până la el, dar nu şi în sinea lui. O privi şi primul lucru care îi atrase atenţia fu cum transpiraţia ei mată îi blocă ochii să o vadă mai departe. Ridică buza de sus a întrebare şi ea îi răspunse prompt că nu se înşală să creadă că e la un pas de el. Exact la un pas de el se află şi, dacă el vrea, poate să mai scurteze din distanţa interioară a pasului sau chiar să îl calce de tot în picioarele apropierii totale. Dar, când s-a aşezat lângă mine, fie şi la acest pas depărtare, nu m-a întrebat dacă şi sunt de acord, constată el oarecum derutat de politeţea ei bruscă. Ciudat, îşi spuse, dar probabil că aşa sunt femeile, schiţă doar gândul despre ele, fără să îl şi finalizeze în minte. În clipa următoare ea anulă cu totul şi ultimul pas dintre ei, detunându-i din exterior distanţa interioară, şi mai că vru să îl atingă, uşor, pe umărul dinspre ea. Pentru un moment fu atât de aproape să o facă cu adevărat, dar se abţinu în ultima clipă şi îşi retrase degetele, cu care vru să îl simtă, în pumnul resemnat de pe masă. Din nou, el nu a înţeles nimic şi continuă să se uite la ea ca şi cum ar fi fost împiedicat tot timpul de ceva indefinibil.

Totuşi, de ce vrei să te sinucizi?

Ea era o persoană foarte insistentă. Unii ar spune că era extrem de hotărâtă în toate acţiunile pe care le întreprindea şi că nu se lăsa bătută niciodată. Unii ar spune numai că era o persoană foarte insistentă. Depindea de el cum voia să o perceapă. Ea a insistat asupra întrebării şi nu mai dorea să îi scape răspunsul. Relaxă un pic pumnul de pe masă şi lăsă să îi scape doar un vârf de deget din resemnarea lui anterioară. Aşa, ca un mic semn, dar esenţial, că ea pur şi simplu nu renunţă de câte ori îşi pune în cap ceva. El a simţit că nu o mai poate ocoli. Şi-a dat seama pe loc că îi datorează un răspuns, şi încă repede, cu toate că habar nu avea în ce fel ar trebui să îi răspundă. Spunându-mi adevărul, anticipă ea. Dar adevărul este imposibil de spus, fie şi numai pentru faptul că el nu există decât în cărţile de filosofie, în care a fost inventat, iar noi doi, iată-ne, suntem la masă, atât de aproape unul de altul, încât trebuie să fim în realitate, şi nu în paginile vreunui volum de bibliotecă. După ce i-a spus toate aceste lucruri smulse de pe fundul dizertaţiilor sale nesfârşite, s-a oprit dându-şi parcă seama că nu îi va merge şi cu ea la fel. A închis ochii şi i-a băgat în pământ, cât de departe a putut de cerul său pustiu de stele verzi.

Cine ţi-a spus că vreau să îmi iau viaţa? Ciudat, dar răspunsul a venit sub formă de întrebare, se minună el. Nu ştiu dacă e bine că s-a întâmplat astfel, dar mai bine aşa decât în niciun fel. Am mai scăpat puţin din presiune.

Eşti sigur că nu ai vrut să îţi iei viaţa?

El era foarte sigur că trebuie să fie o confuzie la mijloc, ea era din ce în ce mai tristă de crudul adevăr. Bătaia soră cu moartea din care abia scăpase era de fapt soră de sânge atât cu ea, cât şi cu el. Le era ambelor surori frate bun şi, prin bătaia care îl băgase în spital, se înrudea îndeaproape cu propria lui moarte. Îi era fratele ei adevărat, dar el nu ştia sau nu dorea să recunoască aşa ceva.

Da, sunt foarte sigur că nici nu m-am gândit vreodată să îmi iau viaţa.

El se apăra din toate puterile, dar fără vreun efect vizibil asupra ei. Ea ştia şi ce ştia o dată nu mai putea şti şi a doua oară. Ea ştia extrem de bine toate lucrurile pe care le ştia şi nu s-a înşelat niciodată în privinţa niciunui dintre toate aceste lucruri pe care le ştia. Era suficient să se uite o dată la un om pentru a nu mai fi nevoie să se uite şi a doua oară ca să ştie ce avea să ştie oricum. Pentru ea, a şti era la fel de impermeabil ca şi ţinuta ei de serviciu. Nimic nu putea să treacă de impenetrabilitatea lucrurilor toate pe care ea le ştia încă înainte de a le şti cu adevărat. Dar până şi faptul că le va şti ea îl ştia şi nimic nu o putea face să se îndoiască de el. Nu mai are rost să o mint, recunoscu până la urmă. Mai bine îi spun totul, dar nu ştiu deocamdată nimic. Fie am uitat, fie n-am ştiut niciodată. Dar tu ştii deja, nu? Ea a încuviinţat moale din cap şi l-a mişcat numai cât să îi dea lui de înţeles că ştia până şi aceste amănunte. Ştiu precis că nu mai ştii nimic şi ştiu exact şi de ce nu mai ştii nimic, îi transmise din încuviinţarea moale a capului.

Cred că şi eu ştiu de ce. Sau doar intuiesc. Dar nu e totuna?

Fără să scoată o vorbă reală, ea i-a explicat că a şti un lucru e confirmarea intuiţiei despre el, iar a-l intui înseamnă că anticipezi că îl vei şti peste foarte scurt timp. El a dat din cap, nu la fel de moale ca ea şi nu din aceeaşi încuviinţare. A înţeles el ceva, dar mai nimic, de fapt. Se afla încă la început, la intuiţie, iar ea se afla deja la sfârşit, la confirmare.

Probabil că nu, îi spuse. Cred că cele două sunt diferite şi ştiu şi în ce măsură.

Dintr-o dată, el simţi că ceva îl arde în cerul amorţit de peste el. Simţea că are nevoie să scape din ceva. Dar nu ştia din ce trebuie musai să scape. Nici măcar nu putea să îl intuiască. Era doar un sentiment al unui presentiment foarte îndepărtat de el şi deloc vizibil din punctul în care se afla. Şi nici măcar nu mai am stelele mele verzi care să îmi lumineze calea, îşi spuse, frânt.

Am vrut să mă sinucid pentru că…, îşi începu el mărturisirea.

Ştiu…, îi atinse ea umărul cel mai în apropierea ei cu degetele răbufnindu-i din pumnul resemnat cândva pe masă.

Ştiu că ştii, dar vreau să îţi spun eu de ce. Altfel, n-ar mai avea efect şi totul ar deveni fals. Ca să ştii cu adevărat, cel puţin acum, trebuie să ştii din gura mea. Ştii?

Ea încuviinţă şi mai moale din cap şi îi făcu loc răspunsului său cu degetele proaspăt revoltate din pumn.

Ştii, am vrut cu adevărat să mă sinucid pentru că în moarte e singurul loc unde pot pleca absolut şi de unul singur.

(va urma)

libris.ro