8 ani şi o maturitate

de Daniel Sur

Ce trebuie să scrii la o aniversare? Ce poţi să scrii în astfel de momente tip bilanţ? Cum să scrii despre o aniversare? Care ar trebui să fie „situarea afectivă” a unui text în astfel de momente? Care este „temperatura optimă” a unui text pentru a evita derapajele patetice? Se poate oare scrie „rece” despre momentele în care tragi linie şi începi să socoteşti? Eu recunosc că, la momente de bilanţ, mi-e foarte greu să manipulez textul astfel încât emoţia să-şi păstreze totuşi calităţile comestibile. Ori sunt prea destins şi privesc lucrurile prea „de sus”, ori îmi vine să mă dilat de plăcere şi să nu mă mai încapă cuvintele. Numai în astfel de momente îmi dau seama cât de nepregătite îmi sunt cuvintele pentru a mă situa decent într-o geografie afectivă. Şi atunci când totuşi vreau să scriu mă arunc singur într-un soi de stare de alarmă asezonată cu noduri în gât, uit să respir până la capăt şi nu pot să scap de gustul acela mizerabil de cenuşă.
 

Şi cu toate acestea vreau să-mi asum riscul unei coliziuni cu ridicolul. EgoPHobia o merită.
 

O revistă care împlineşte 8 ani se poate spune că e deja matură. Maturitatea unei reviste se profilează altfel decât ne-am aştepta. Când faci o revistă, demersul tău este fundamentat mai mult pe entuziasm şi suprapui perfect debordarea acestui entuziasm asupra sensului, asupra rolului pe care  îl vizezi revistei. De aici şi „încercările”, „insolenţele”, poticnelile, rateurile, şi stângăciile. Raportul dintre ce vrei să spui şi felul în care ajungi să spui se formează de-a lungul anilor. Exerciţiul conţinutului prin diferite forme dă „personalitatea” unei reviste. Şi abia conturată personalitatea, apare ca „evident” rolul pentru care revista a fost creată. Ori maturitatea este în cazul acesta, al revistelor literare, sinonimă cu asumarea rolului. Revista se maturizează tocmai prin treptata intrare în rol şi, în final, prin identificarea cu rolul. Repet, din acest punct de vedere, EgoPHobia este o revistă matură. Are repere ferme, conţinut coerent, a căpătat o anumită mină „clasică” şi o anumită îndemânare în distingerea esenţialului de contrafăcut. A trecut de etapa preţiozităţi juvenile, a clişeelor, a depăşit teribilisme de început.
 

Însă ceea ce se numeşte îndeobşte “maturitate” nu este decât o criză prelungită de luciditate şi presupune inevitabila avansare către un anume dogmatism.
 

Dacă ar fi să aduc în discuţie care perioadă a revistei o prefer aş opta fără ezitare pentru perioada ei imatură. Pentru perioada în care era în aşa fel făcută încât “chiulea” de la întâlnirea cu destinul revistelor de pe piaţă: se făceau că intră în rol, dar intra doar pe jumătate sau îl juca prost. Din cauza asta universul în care se mişca suferea de o anume infantilizare, un univers parcă programat, prin relaxarea rolurilor, să nu se maturizeze. Suferea de un anumit mod de a scormoni cu lăcomie în tot ceea ce nu se scormonise încă. Sumarul ei nu era neapărat omologabil, nu se supunea unor reguli, nu era subsumabil unei discipline şi, în fond, nu avea altă identitate decât aceea pe care i-o dădeau însăşi personalitatea şi experienţa celor care o umpleau cu texte. Nu răspundea altui impuls decât aceluia secretat de nevoia chinuitoare de a exprima. O tensiune spirituală pură, aş zice. Avea cea mai strânsă formă de colaborare cu viaţa. Multă vreme a scrie la EgoPHobia era căutarea celor douăsprezece exerciţii simple şi eficiente care redau tinereţea scrisului. Neliniştea autorilor trimitea la neliniştea cailor, la freamătul pe care îl răspândesc în jur la ceas de seară. De parcă ar auzi cum în măruntaiele prezentului se pregăteşte ceva, de parcă ceva fierbe  şi să se pregăteşte să se reverse. Izbucnirea finală – adevărul ultim. Spectacolul acestei catastrofe încă nedusă la capăt, mă fascina şi mă făcea să-mi doresc să-mi văd textul, oricare ar fi acesta, aşezat în acest peisaj inundat de vulcani. Simţeam nevoia să mă ancorez în acest spaţiu ambiguu cu gândul secret că, astfel, m-aş putea purifica. Şi chiar m-am purificat. La început ca membru în pădurea de „vulcani”, iar apoi doar pasager, ca pasările cu un ritm al plecărilor şi reîntoarcerilor foarte strict stabilit.
 

8 ani şi o maturitate. Şi, din când în când, nostalgia zilelor care păreau crude.