Stele verzi 6

 O găsi, în sfârşit. Sala de mese a spitalului se afla aproape la zece holuri distanţă de salonul său. De fapt, nouă holuri întregi plus o parte din al zecelea hol ocupat exact de uşa cantinei. Intră şi ce găsi înăuntru era, la fel, în perfectă concordanţă cu toate celelalte egalităţi pe care le văzuse în acest spital. Era o sală destul de mare, complet albă, cu mii de fisuri microscopice înnegrindu-i orizontul vizibil. Centrul îi era ocupat în întregime de multele şiruri de mese, lungi, aparent interminabile, ale căror capete se topeau în vasta reţea de crăpături din faianţă, ca şi cum din ele ar fi pornit înspre capătul opus, dinspre uşă şi în ele şi-ar fi terminat întreaga lungime începută, aparent, la capătul opus, dinspre ieşire. De cum intră înăuntru, avu clara senzaţie că a pătruns într-un vast centru neuronal, poate chiar al propriului său creier. Se simţi ca un intrus şi, instinctiv, dădu din cap să se alunge din minte, dar reuşi numai să îşi irite foamea şi mai tare. Se aşeză la o masă şi ocupă, din lungimea ei, un singur loc identic cu toate celelalte. Îi era chinuitor de foame şi nu mai putea rezista un minut în plus convulsiilor tot mai violente din stomac. Ciudat, dar s-ar fi aşteptat ca starea în care se afla să îi trezească la culoare şi la palpitaţie cerul stelelor lui verzi, dar nu se întâmplă deloc aşa. Dimpotrivă, întregul corp se înnegrea văzând cu ochii sub imperiul a ceva greu de pus în cuvinte, care totuşi semăna fie cu o boltă opacă, fie cu foamea lui din ce în ce mai hulpavă. Ceru de mâncare, orice, oricum ar fi, numai să mănânce. O doamnă cumsecade, îmbrăcată într-un alb impermeabil la fisuri, îl servi întâi cu o ciorbă fierbinte, pe care o sorbi zgomotos până la ultimul strop din centrul farfuriei, apoi îi puse înainte un morman impunător de carne friptă, din care începu să tragă fibră după fibră până ce despleti întreaga friptură, iar ca desert îi dădu o prăjitură cu trei etaje, fiecare făcut din alt dulce, pe care o mâncă fără să mai ţină seama de meticulozitatea diferenţelor de nivel trasate cu o linie perfect egală de ciocolată. Amabila doamnă îl întrebă dacă ar mai dori ceva, iar el, ca şi cum abia acum ar fi descoperit că are un trup permanent şi imuabil, probabil unicul meu zeu, şi nu realitatea…, ceru un bis gastronomic, totuşi mai mare decât primul, dacă se poate, simţi nevoia să completeze. Bucătăreasa îi zâmbi înţelegător şi dădu şi ea din cap, nu spre a se alunga din propria minte, ci în semn că a înţeles ce i s-a cerut. Peste câteva minute relativ scurte se întoarse cu un platou uriaş plin ochi cu mâncare. Aceeaşi ciorbă, dar într-un vas mai adânc, acelaşi morman de carne friptă, dar mai înalt şi mai bine făcut, aceeaşi prăjitură cu trei etaje, dar mai spaţioasă pe fiecare nivel. Şi, în plus, o halbă uriaşă de bere, dar nu umplută cu bere, căreia nu putea să-i suporte gustul amărui, ci plină ochi, şi ea, cu limonadă rece ca gheaţa. O bău aproape dintr-o înghiţitură uriaşă după ce consumă integral şi a doua rundă de mâncare. Doamna bucătăreasă, îmbrăcată în albul ei compact, zâmbi larg de mulţumire când îl văzu cât de mult putuse mânca. Probabil că era atât de satisfăcută fiindcă că ea însăşi gătise toate bucatele. Sau poate că se bucura de câte ori un pacient avea o asemenea poftă de mâncare ce este, precum se ştie, cea mai bună dovadă de însănătoşire. Mă gândesc că sunteţi atât de încântată, stimată doamnă, fiindcă aţi combinat în sinea dumneavoastră toate aceste motive la care eu m-am gândit. Dar nu a spus nimic cu voce tare şi a păstrat totul pentru el, iar bucătăreasa a înţeles perfect despre ce e vorba în nesfârşitele sale dizertaţii şi a dat din cap din nou în semn de înţelegere. Înainte de a pleca la treabă, l-a privit pentru o secundă mai lungă decât toate mesele din cantină unite într-una singură şi a încuviinţat ceva din ochi fără vreo noimă actuală pentru el. Apoi s-a îndepărtat luând cu sine şi resturile ospăţului şi parcă a dispărut în plasa aeriană de şănţuleţe din fundal.

(va urma)