Amintiri despre moarte

[Radu Vancu – Amintiri pentru tatăl meu, Editura Vinea, 2010]

de Teodora Gheorghe

 

În Amintiri pentru tatăl meu, Radu Vancu ne îngăduie să pătrundem prin versuri dincolo de lacrimile sale, până la ziua în care tatăl scriitorului a decis să îmbrăţişeze moartea. Volumul te răscoleşte, pe măsură ce portretul tatălui se conturează din fragmente de gânduri. Clipa în care fiul îşi găseşte părintele spânzurat ţese în jurul ei un trist periplu printre amintiri. Sinuciderea este numită cu o ironie surdă “un număr cu sfoara”. Participăm la un spectacol acrobatic unde numai moartea are plasă de susţinere.
 

Adultul care priveşte prin ochii tânărului încearcă să mute durerea din trecut în viitor, strecurând-o într-un timp inexistent, însă descoperă că tatăl i-a lăsat-o deja moştenire. După tragicul episod, el se insinuează tot mai mult în gândurile celui care abia târziu se simte ancorat în realitatea propriei existenţe. Revelaţia noii conştiinţe de sine este însoţită negreşit de imaginea părintelui, estompată de un vis semi-lucid. Există în permanenţă un dans al ficţiunii cu adevărul.
 

Deşi prizonier al viciului, tatăl este “zeul cu maioul rupt şi pătat de sânge”. Rachiul şi vodca sunt doar accesorii în tabloul patern, nicidecum instrumente ale autodistrugerii. Fiul nu judecă. Ba mai mult, el vorbeşte cu sinceritatea copilului care iubeşte carnea din care s-a ivit.
 

Vocea tatălui se aude uneori; e glasul unui mort-viu ale cărui vorbe banale capătă un ecou miraculos sub vraja nostalgiei. Într-o anumită măsură, tatăl este recreat din cuvintele auzite de la alţii. Frica de uitare este combătută prin mărturiile celor vii. Membrii familiei Vancu sunt prezenţe fantomatice în peisajul dramei. Bărbatul se teme ca moştenirea sumbră a tatălui să nu îi contamineze şi pe ei.
Vina este subtil proiectată în sânul amintirii, fără a se cere însă pedepsită. Copilul se întreabă dacă Dumnezeu, “marele Disciplinator”, îi va permite să-şi întâlnească tatăl după moarte. Preotul priveşte cu dispreţ păcatul săvârşit de tată, însă călătoria sufletului se sustrage oricărei interpretări mistice, pentru că tatăl a devenit demult o excreşcenţă a propriului fiu.
 

Nimic nu e lăsat la întâmplare în volumul lui Radu Vancu. Fiecare poem este alcătuit din trei strofe a câte şase versuri, sugerând un cerc vicios şi o perfecţiune putredă. Trecutul, prezentul şi viitorul sunt dimensiuni ale durerii, trasând drumul de la moarte la contemplarea ei şi într-un final la integrarea ei în conştiinţă.
 

În lumea lui Vancu, tristeţea are gustul prunelor din cimitir; viaţa se chinuie să se nască din moarte, iar amintirile fermentează în carnea timpului. Este o lume care merită parcursă până la ultima picătură de viaţă.

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #35 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.