Grădina Hesperidelor

[comedie într-un singur act]

de Daniel Stuparu

 
Dramatis Personae:
BĂTRÂNELUL
STRĂINUL
 

Acţiunea se desfăşoară în preajma ruinelor unui castel medieval, într-un sat de munte. În apropiere, o poartă mare, de fier blochează accesul spre ruine. În fundal, se aude şuieratul unui tren şi scrâşnetul saboţilor de frână. După câteva clipe, un nou şuierat şi zgomotul sacadat al aceluiaşi tren ce se pune în mişcare. Zi caniculară de vară. Undeva în spate, cocioaba sărăcăcioasă a bătrânelului. Acesta, cu o pălărie de paie pe cap şi cu mănuşi de grădinar pe mâini, lucrează îngenuncheat la rădăcina unei tufe de trandafir sălbatic sub soarele dogoritor al amiezii, la marginea zidului ce înconjoară ruinele. E atât de absorbit de munca lui încât nu observă când străinul – un tip între două vârste în pardesiu, cu ochelari pe nas şi favoriţi – se apropie de el impozant, cu gesturi teatrale şi plin de sine.
 
STRĂINUL (tuşind zgomotos, afectat): Hm-hm!

(Bătrânelul rămâne o clipă locului; se opreşte din săpat, ciulind urechea. Apoi, ca şi cum i s-ar fi părut doar că aude ceva, dă nedumerit din umeri şi repune în mişcare săpăliga).

STRĂINUL (surprins, aproape răstit, cu emfază): Bună ziua!

BĂTRÂNELUL (întorcând, abia acum, nedumerit privirea către străin): Ha?

STRĂINUL (nervos): Ce „ha”, domnule? Am spus „bună ziua”!

BĂTRÂNELUL (meditativ): Într-adevăr, e o zi bună. (apoi, mai mult către sine, întorcându-se la tufa de trandafiri) Partea asta de grădină e gata. Mai rămâne cea din interior, dar de aia o să mă ocup mâine.

STRĂINUL (enervat de-a binelea): A-lo! Dom-nu-le!

BĂTRÂNELUL (întorcându-se spre străin, cu aceeaşi inocenţă): Ha?

STRĂINUL (îşi iese din pepeni): Nu mai „ha” domnule, că ţi se-apleacă! Ce tot „ha, ha”! Îţi baţi joc de mine? Am nevoie de o informaţie!

BĂTRÂNELUL (filosofic): A-ha! Bine, dragă.

(Se întoarce din nou, netulburat, la tufa de trandafiri).

STRĂINUL (roşu de furie, se apropie de bătrânel şi-l ia de guler): Domnule, ascultă aici! Eu cu cine mama dracului vorbesc?

BĂTRÂNELUL (inofensiv): Da’ eu de unde Doamne iartă-mă să ştiu cu cine vorbeşti matale? Poate chiar cu ea!

STRĂINUL (făcând eforturi vizibile de a rămâne calm): Domnule, habar nu ai cu cine te pui! Sunt un academician!

BĂTRÂNELUL (încurcat): A-ca-ca… cum ziseşi, bre?

STRĂINUL (pufăind ca un tren, încearcă să se calmeze): Caut un complex muzeal – ştiu că nu ai habar ce e ăla, lasă… „Grădina Hesperidelor” îi zice, tataie! Mi s-a spus că se află pe-aici, prin apropiere.

BĂTRÂNELUL (distrat): Aici, aici…

STRĂINUL (cu o umbră de speranţă renăscându-i în ochi): Deci am nimerit bine?

BĂTRÂNELUL (bucurându-se de bucuria celuilalt, ca un copil): Ai nimerit foarte bine!

STRĂINUL (îi dă drumul din strânsoare, răsuflând uşurat): Tataie, cum intru înăuntru?

BĂTRÂNELUL (la fel de distrat): Înăuntru?

STRĂINUL (scos din nou din sărite): În grădină bre, drăcia dracului de treabă!

BĂTRÂNELUL (mirat, la fel de calm, arătând spre tufele de trandafiri): Păi în grădină ne aflăm, conaşule!

STRĂINUL (într-un acces de furie, luându-l gura pe dinainte): Nu la asta mă refer, moş ţicnit ce eşti, eu vreau să ajung în „Grădina Hesperidelor”! Acolo se află comoara ce o caut!

(Se opreşte apoi brusc, ca şi cum ar fi divulgat o mare taină.)

BĂTRÂNELUL (şugubăţ, ca unul care stă de vorbă cu un nebun): Ce tot vorbeşti matale acolo?

STRĂINUL (exasperat, renunţă la explicaţii): Poarta, bre, de la intrare e deschisă?

BĂTRÂNELUL (enigmatic): Poarta e întotdeauna deschisă…

(Neîncrezător, străinul se duce spre poartă, trage de ea cu putere, fără succes, şi se întoarce roşu ca un rac fiert.)

STRĂINUL (scrâşnind din dinţi): Cum mama mă-sii să fie deschisă?

BĂTRÂNELUL (ridicând din sprâncene): Cum Doamne iartă-mă să nu fie deschisă?

STRĂINUL (scoţând aburi pe nări): Matale ai cheia de la poartă?

BĂTRÂNELUL (la fel de mirat): Ce nevoie am de cheie bre, dacă poarta e tot timpul deschisă?

STRĂINUL (bate din picioare într-o gestică puerilă de copil răsfăţat): Aahhh!

BĂTRÂNELUL (sfătos): Vino la moşu’, aşează-te la umbra mărului de colo, cred că ai început să aiurezi din pricina soarelui.

(Dă să-i aşeze străinului pe cap pălăria de paie.)

STRĂINUL (enervat la culme): Ia-ţi pălăria de-aici, bătrân ramolit ce eşti! Sunt un academician! (şuierând apoi către sine) Am să intru în grădină cu orice preţ! Nu am venit atâta drum degeaba!

(Se repede spre cocioaba bătrânelului, unde, sprijinită de gura podului, se găseşte o scară de lemn. O ia pe umăr, murdărindu-şi pardesiul, şi se repede cu ea spre zid, proptind-o de acesta.)

BĂTRÂNELUL (fatidic): E cam şubredă scara…

STRĂINUL (devenit între timp orb şi surd de furie şi ambiţie academică): Taci, vierme, să nu mai aud gura ta! (către sine) Nimic nu mă mai poate opri!

(Porneşte apoi avântat pe scară, care cedează pe la jumătatea ascensiunii şi străinul aterizează într-o o tufă de trandafir sălbatic. Se ridică anevoie, zgâriat pe faţă, cu părul vâlvoi, pierdut.)

STRĂINUL (exasperat, cu aceeaşi atitudine infantilă): Aaaa-hhh!

BĂTRÂNELUL (împăciuitor): Stai fiule, ce te-agiţi? Ţi-am spus doar…

STRĂINUL (demonic): Gura! Până nu ţi-o sparg! (Furios, îşi potriveşte ochelarii culeşi de pe jos, cu rama îndoită şi o lentilă crăpată. Porneşte apoi cu elan spre poarta de metal, autosugestionându-se juvenil.) Trebuie doar să vreau şi voi reuşi! (Dă să se urce, dar îşi agaţă haina în grilajul porţii masive. Cade înapoi în praf, cu pardesiul sfâşiat şi o mirare tâmpă întipărită pe faţă, stupefiat.) Aaahhh! Nu pot să cred că mi se întâmplă una ca asta! Tocmai mie? Aaaahhh!

(Bătrânelul, care a urmărit calm toată scena, dă din umeri, îşi potriveşte pe cap pălăria rămasă în mâini şi se întoarce la tufele lui. Străinul reia asaltul, reuşeşte să urce poarta şi sare apoi dincolo. Se aude o bufnitură înfundată, după care o serie de vaiete în surdină.)

STRĂINUL (muieratic): Picio-rul! Mi-am rupt…

(Nu apucă însă să-şi termine fraza. Lătrăturile unei haite de dulăi hămesiţi acoperă gemetele străinului într-un vacarm de mârâituri şi furie animalică dezlănţuită, după care se face brusc linişte. Bătrânelul ridică din nou, inofensiv, din umeri, mai potriveşte o palmă de pământ la rădăcina unui tufe de trandafir, după care îşi strânge ustensilele – săpăliga, foarfeca de grădină – şi le pune într-o bocceluţă. Se îndreaptă apoi spre copac, la poalele căruia se găsesc o puzderie de mere aurii, împrăştiate prin iarbă. Culege unul de jos, la întâmplare, îl şterge cu mâneca hainei, îşi potriveşte desaga pe umăr, muşcă cu poftă din fruct şi se îndepărtează apoi fără grabă.)

 

Cortina

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.