libris.ro

Mode în ţinuturile româneşti [II]

 de  Dr. Adrian-Silvan Ionescu 

Toate doamnele începuseră să poarte impozanta crinolină. Încă de pe la 1835-1840 fusta luase amploare şi era susţinută de multe jupoane suprapuse. Cu toate că acestea erau confecţionate din materiale subţiri, dar apretate pentru a putea menţine forma fustei, totuşi, din cauza numărului mare – uneori ajungând la 10-12 –, erau greoaie şi împiedicau mersul.


[Alexandrina Grădişteanu 1872, colecţia  Dr. Adrian-Silvan Ionescu]

              Pentru a micşora numărul jupelor şi, deci, greutatea ce o transporta o femeie de mode, pe la 1840 au început să fie folosite texturi mai rigide, din bumbac sau in, în care era ţesut păr de cal. Iar, cum în franceză părul de cal este numit crin, de aici a derivat termenul binecunoscut de crinolină. Astfel, numărul jupoanelor a fost redus considerabil, rămânând doar patru: unul din acest material mai tare şi ţesut foarte strâns, cu o circumferinţă de circa 3-4 m, un altul întărit în partea de sus cu balene, iar de la genunchi în jos căptuşit cu vatelină, un al treilea cu multe volane scrobite şi, în sfârşit, ultimul, din muselină, peste care se punea fusta. O doamnă nu se putea îmbărca singură şi era absolut necesar ajutorul unei cameriste pentru a suprapune în ordinea cuvenită aceste jupoane.

      Fusta, la rândul ei, era prevăzută cu câte cinci oase de balenă, la fiecare cută, pentru ca acestea să nu îşi modifice forma făcând să dispară bogăţia faldurilor. Un alt cerc de os, de mari dimensiuni, era plasat jos, sub tiv, pentru ca în timpul mersului poalele să nu se lipească de picioare şi să incomodeze păşitul. Alte balene făceau trecerea de la bust la talie pentru a asigura frumoasa cabrare a mijlocului doamnei. Pentru o astfel de rochie erau necesari între 30 şi 40 m de stofă.

      Toate aceste fuste succesive au fost înlocuite, în 1850, printr-un jupon mult mai eficient, care avea deja formă emisferică datorită unor cercuri metalice. În 1856 aceasta va fi înlocuită cu o structură din 9 cercuri uşoare de oţel, pe care se aşeza direct fusta. Datorită formei, în Franţa a primit numele de colivie şi a fost multă vreme subiectul ironiilor umoriştilor şi caricaturiştilor. Pe lângă acest termen preluat în original şi autohtonizat – „cage“ sau „caje“, aşa cum apărea în diverse cronici de modă – la noi a fost cunoscută şi sub porecla de malacov ori malacof, după numele fortăreţei din sistemul defensiv al Sevastopolului care fusese cucerită, cu atâta greutate, de trupele franceze în Războiul Crimeii. Este interesant de observat că, în afara Franţei, doar în România a fost cunoscută sub acest nume. La noi, ca şi aiurea, malacovul a atins maxima amploare în 1858.

      Din cauza dificultăţilor pe care le comporta îmbrăcarea unei asemenea rochii, este de la sine înţeles că era formată din două piese separate: corsajul şi fusta. Spre a ascunde linia unde cele două se uneau, era folosit de multe ori un cordon cu o cataramă sau pafta mare. În 1858, corsajul se termină în vârf ascuţit pe pântece, iar mânecile se evazează începând de la cot şi sunt numite mâneci pagodă. Pentru plimbare, pe umeri se arunca un şal, cele de caşmir fiind încă la modă şi pentru valoarea materialului, transmiţându-se de la mamă la fiică din generaţie în generaţie. Dar erau folosite şi şaluri de dantelă sau mătase, cu franjuri lungi, ce se luau şi în interior, la baluri şi recepţii. Nu era lipsită de gust nici cazaca din mătase sau catifea, uneori cu guler de blană, lungă până la genunchi, foarte largă la bază pentru a nu strânge sau aplatiza volumul fustei şi închisă cu nasturi de sus până jos. O pelerină de postav, cu glugă, foarte comodă şi eficientă, numită când algeriană, când burnus, s-a bucurat de preferinţa multor doamne, mai ales că se preta la bogate ornamente de pasmanterie pe margini, iar la vârful capişonului atârna un mare canaf din fire de mătase.

          După 1860, secţiunea fustei se modifică din circulară în oblong, volumul orientându-se spre spate şi terminându-se cu o trenă maiestuoasă. Aceasta face trecerea spre rochea cu turnură, ale cărei falduri şi ornamente sunt concentrate în spate.


[Elena Salmen, colecţia  Dr. Adrian-Silvan Ionescu]

         O doamnă care se respecta trebuia să deţină în garderoba sa toalete pentru fiecare anotimp şi pentru fiecare moment al zilei, cu activitatea specifică pe care o întreprindea. Existau astfel, toalete de dimineaţă, de după-amiază şi de seară, de vizită şi de plimbare (pe jos ori în trăsură). Toaletele difereau dacă purtătoarea era oaspete sau gazdă. Erau toalete pentru petrecerea verii la ţară sau la băi, la munte sau la mare. Doamnele sportive trebuiau să deţină un costum de călărie iar dacă erau foarte curajoase, unul de vânătoare. După cumpăna veacului XX, au apărtu costumele de ciclism, automobilism şi chiar de aviaţie. Pentru seară, toaleta era foarte elegantă: femeia era obligată să îşi expună gâtul, umerii şi braţele într-o fastuoasă rochie decoltată şi plină de bijuterii. Existau gradări şi în cadrul acestor toalete: cele pentru teatru, operă, dineuri comune şi pentru serate erau mai sobre, cu decolteuri mici, umerii acoperiţi şi ornamente puţine; cele pentru dineuri de gală şi baluri erau foarte luxoase, din stofe bogate, cu dantele şi panglici, mult decoltate şi garnisite cu scule preţioase. Accesorii indispensabile erau mănuşile, evantaiul şi lornionul, iar, pentru serate dansante, carnetul de bal cu coperţi de argint sau aur şi pagini din plăci subţiri de fildeş pe care erau înscrise, cu un condei, de asemenea, din metal preţios, ordinea dansurilor şi partenerii cărora le-au fost acordate.

           Cu avansarea în timp, cochetăria scade. O primă lovitură a fost dată de Războiul cel Mare (1914-1918), care a adus cu sine scumpirea materilelor textile, micşorarea numărului croitorilor – mulţi plecaţi pe front – şi a impus o sobrietate morală tuturor doamnelor de bună condiţie. Femeia nu mai trăieşte exclusiv în casă, pentru familia ei, ci apare activă, în societate. Drept consecinţă, fustele se scurtează pentru a uşura deplasarea pe jos.Vestimentaţia e confecţionată din materiale comode şi rezistente, în tonalităţi sobre. Este adoptat taiorul. Pălăriile, care în prima decadă a veacului căpătaseră diametre exagerate, după război, au borurile mici şi se poartă trase pe ochi.

           Ca reacţie la privaţiunile din timpul campaniei, societatea scăpată de spectrul conflagraţiei duce o existenţă voioasă, în continue petreceri, în anii 20, numiţi din acest motiv şi les années folles (anii nebuni). Apar dansuri noi, precum charlestonul, ce impune rochiile sac, fără talie şi scurte până la genunchi, care permiteau mişcările violente. Corsetul dispăruse de multă vreme. Erau preferate nuanţele foarte închise ori foarte deschise, negru şi alb, cu irizări de paiete în motive geometrice sau fitomorfe. Blănurile îşi păstrează importanţa : gulere şi manşete de vulpe albă sau argintie pentru mantouri, ori haine integral din blană. Sunt apreciate şi etolele de blană scumpă, purtate pe umerii dezgoliţi în toaletele de seară la fel ca şalurile de altădată.


[Trei domni, colecţia  Dr. Adrian-Silvan Ionescu]

 Pentru domni se diversifică în special garderoba de zi cu zi şi sunt abandonate tonalităţile închise. Eleganţa britanică de filiaţie sportivă este adoptată şi la noi. Se poartă costume de tweed, pepite  sau în carouri. Sacoul are pieptul şi umerii vătuiţi pentru a sugera o constituţie atletică. Reverele sunt late şi ascuţite. Pantalonii au manşetă. Pălăriile tari, gen melon sau ţilindru rămân în uz doar pentru ocazii speciale, ele fiind înlocuite de cele din fetru moale, cu borul lăsat. Mai pretenţioasă este borsalina, tot din fetru fin, cu marginea borului ridicată şi învelită în mătase. Putea avea nuanţe de la gri deschis şi bej la negru. Pe vreme rece se lua un pardesiu – numit loden sau raglan – din păr de cămilă, deschis la culoare, cu revere largi ori guler şal, ce se lega în jurul mijlocului cu un cordon din acelaşi material. Fracul, mult prea elegant pentru a fi la îndemâna oricui, este încet-încet înlocuit de smoking, ce nu avea cozi fiind un sacou negru cu revere de mătase, ce se purta cu papion negru şi cămaşă albă. Aproape toţi bărbaţii, raşi proaspăt, pomădaţi, cu părul dat cu briantină pentru a fi lucios, semănau cu actorii de cinema de la Hollywood.

           Aceste ţinute sunt de rigoare până după al doilea război mondial când marea cotitură spre comunism şi acapararea puterii de către clasa muncitoare, prin reprezentanţii ei, a eliminat „clasa exploatatoare” şi a impus „democraţia populară”. Era riscant, atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi, să apară pe stradă cu un palton de calitate mai bună, cu guler de blană, ori cu pălărie pe cap. Un ochi vigilent şi „mânia proletară” îl puteau trimite pe neprecautul purtător direct în beciurile securităţii şi apoi la Canal. De aceea, fostele elite, spre a-şi pierde urma în masa anonimă şi gri a populaţiei de rând, trebuiau să acceadă la „moda” acesteia – dacă mai putea fi numită aşa! Basmaua a înlocuit pălăria cu voaletă, ciorapul de bumbac pe cel de mătase naturală, şoşonii şi galoşii pantofii de piele fină, iar pardesiul trebuia să fie cât mai neutru în croi şi culoare. Bărbaţii, la fel, au reunuţat la pălărie pentru şapcă, au exclus cravatele din portul zilnic umblând descheiaţi la gât, cu câte o vestă de lână grosier tricotată pe sub haina modestă şi ieftină, achiziţionată pe bază de cartelă. Tipul de star hollywoodian a dispărut în favoarea celui de muncitor, neglijent şi abrutizat. O pufoaică – succes al design-ului sovietic – era un râvnit articol de îmbrăcăminte ce asigura căldura în timpul iernii şi era rezistentă la purtare. Fericiţi cei ce primeau o pufoaică din partea întreprinderii la care erau angajaţi!

Sic transit gloria mundi

libris.ro

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #22

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *