libris.ro

45 de secunde

de Ion Buzu
click here for the English version

                                                                                               

Era aproape de doișpe noaptea şi Max se trezi atunci cînd intrase fratele său în cameră. La TV rula un film, Max credea că este de Tarkovski, se hotărîse să-l vadă, însă a adormit.

 

Trezit, Max îşi luă sprayul de graffiti din ascunzătoare, ieşi în afara curţii şi porni să vadă ce-i reuşeşte în seara asta. O luase spre satul vecin şi se hotărî să scrie cu un stencil pe un stîlp fraza „oamenii normali mă sperie”. Zgîlţîi flaconul cu spray verde făcînd prea mult zgomot și privi nervos în toate părţile verificînd dacă nu e nimeni în preajmă. Cînd vedea farurile maşinilor ascundea flaconul sub geacă şi mergea liniştit, apoi cînd acestea se îndepărtau, îl scotea şi-l agita din nou. În interiorul flaconului este o bilă care lovindu-se de pereţii spray-ului face multă gălăgie, iar noaptea aceasta e de trei ori mai accentuată. Plus că mai sunt și cîinii, foarte atenţi, care latră de îndată ce aud un zgomot suspicios. Cum ar fi cel al unui flacon cu vopsea verde zgîlţîindu-se și fiind pe cale să scrie fraza „oamenii normali mă sperie”.

 

Treaba cu această frază, cu graffitiul şi cu scrisul pe timp de noapte o începuse în ianuarie, cînd Max a decis: gata! pînă aici i-a fost sistemului şi mediocrităţii generale pe care o instaurează acesta. E timpul ca şi alţii să guste din iluminarea interzisă, ca şi alţii să trecă dincolo, dincolo de suferinţa vieţii cotidiene, dincolo de propriile limite, dincolo de barierele mintale impuse şi sedimentate, dincolo…

 

Max numea ceea ce făcea el „terorism poetic” despre care citise de la Hakim Bey. Ştia de poliţistul din cap care e în fiecare. Dar uneori, Max reuşea să scape de sub controlul acestui poliţist şi în acele momente se simţea puternic şi liber. De parcă putea face absolut orice. De parcă lumea nu era nimic altceva pentru el decît un loc de joacă. De parcă în timpul nopţii satul lui Max se transforma într-un atelier personal în care acesta îşi făcea arta sa subversivă. De aici şi ideea de a le face cunoscută şi altora libertatea aceasta, dar avea o şansă doar dacă acţiona ca un infractor, din umbră; o mînă ce scrie o frază pe zid şi se retrage. Hakim Bey scria că terorismul poetic trebuie să fie o artă brutală, interzisă şi, chiar ilegală; persoana care îl experimentează nu trebuie să-şi dea seama, cel puţin nu deodată, că ceea ce a văzut a fost artă.

 

Cu o săptămînă înainte să se pregătească să folosească stencilul făcut de prietenul său Ion, care practica deja terorismul poetic, Max scrisese cu acelaşi graffiti, după o ploaie, cîteva fraze, repartizate pe tot satul. „Eşti sclavul unei lumi care nu apreciază nimic”, „Eşti o mască!”, „Care sunt dorinţele tale adevărate?”, „Lanţurile legii au fost rupte!”, „Satul ăsta este al nostru”, „HAOS”… şi simţea cum cineva va fi un altul după ce va vedea cele scrise.

 

 

Încă înainte de asta Max începuse să creadă că ceilalţi au înţeles că este un străin, că deja sunt pe urmele lui şi încearcă să-l demascheze, să-l dezgolească în faţa umanităţii. A simţit frica atunci cînd în timp ce lipea o foaie cu fraza “oamenii normali mă sperie” un bărbat îl văzuse. A privit la frază strîmbînd din gură şi l-a întrebat ce înseamnă toată treaba asta, de ce a lipit foia aceea şi ce sens are fraza de pe ea. Îl întrebă și din ce sectă face parte. Max i-a spus că e o lucrare practică la psihologie, studiază reacţiile oamenilor la vederea a ceva anormal. Individul a întrebat cum îl cheamă, unde trăieşte, cine îi sunt părinţii. Max i-a răspuns că-l cheamă Andrei Guzun şi e din Logăneşti. Şi-a amintit de ce spunea Hakim Bey despre identitatea celui care face terorism poetic, trebuie să fie falsă. Teroristul poetic există doar în momentele în care iese din umbră să lipească fraza, acele 45 de scunde cît durează procesul, în restul timpului el nu există. Bărbatul a dat din umeri şi a mers mai departe. Lui Max îi tremurau mîinile, scăpase de data asta, nici nu avea psihologia ca obiect de studiu, dar a fost o diversiune reuşită. De atunci a înţeles că în curînd va fi prins. Cei de la şcoală bănuiau oricum cîte ceva. Şi Max se simţea de parcă ar fi fost deja judecat şi condamnat la un gen de moarte psihică pentru că este un străin, procesul avînd însă loc în absenţa sa. Se simţea ca în romanul lui Kafka, iar execuţia era doar o problemă de timp. O condamnare despre care i se amintea în fiecare moment. Înţelegea că devenise celălalt, devenise ameninţarea care plana asupra lor şi urma să fie capturat, dar totuşi nu renunţa să facă ceea ce facea…

 

Cu cîteva nopţi înainte, Max văzuse Fight Club. În timp ce hoinărea noaptea cu o cană de cafea în mînă, explorînd noi spaţii unde ar lipi fraze, se gîndea cum ar fi dacă şi alţii ar face terorism poetic. Dacă le-ar spune prietenilor săi despre chestia asta, cum e să faci ceva doar cu scopul de a şoca. Să le povestească despre senzaţia puternică şi reală de libertate pe care o poţi avea cînd faci acest lucru. Îşi imagina cum s-ar aduna noaptea vreo şapte băieţi, toţi cu foi, clei și graffiti și cum ar scrie cu pietre fraze în mijlocul străzii. Ori ar lipi copii printate color ale unor picturi de Salvador Dali, Picasso, James Koehline ori Duchamp. Aşa cum în film recruţii lui Tyler Durden se adunau să-şi facă temele pentru acasă, exact aşa se vor aduna Max cu tipii pe care îi va iniţia în terorism poetic. Vor bea cafea împreună, se vor plimba prin pădure, explorînd noi teritorii ale atelierului. Apoi vor merge toţi înapoi acasă, se vor întinde în aşternut înainte ca părinţii să se trezească. Iar dimineaţa se vor preface cu toţii că au dormit în acea noapte și vor da din umeri cînd vor vedea o frază nouă scrisă undeva prin sat. Ca într-un film pe care Max îl văzuse la TV, despre un tînăr aruncat într-o celulă dintr-o închisoare sărăcăcioasă din Texas. Erau doar două sau trei celule de tot. Iar gardianul dormea noaptea. Ba încă lipseau cîteva din gratiile de la geam. Astfel încît, cînd paznicul adormea, tînărul se strecura printre gratii şi ieşea în oraş. Se plimba. Intra într-un bar să bea o bere, se uita la un meci. Iar spre dimineaţă revenea în celulă. Şi făcea chestia asta aproape în fiecare noapte. Nu fugea cu totul. A stat închis o lună ispăşindu-şi pedeapsa. Dar de fapt, numai se prefăcea că a fost închis în tot acest timp. În fine, ideea lui Max era să înţeleagă şi să simtă, fiecare din cei care practică terorism poetic, că regulile, limitările şi convenţiile acestei lumi nu sunt atît de reale, că se pot strecura noaptea printre ele făcînd absolut orice, atît timp cît gardianul crede că dormi, cum orice om normal ar trebui să facă. Ba chiar mai mult, Max visa să facă o grupare, o comunitate ca Project Mayhem din Fight Club, în care fiecare membru să înveţe să se strecoare printre gratii în timp ce gardianul trage la aghioasă. Să înveţe că adevăratul gardian e în mintea fiecăruia.

 

Cu o săptămînă înainte de asta, Max scrisese cu creta pe uşa unei alimentare „Haosul nu a murit niciodată!”. Înainte de asta văzuse filmul Basquiat în care acesta scria cu spray fraze: „Ca un ignorant în haine de duminică”, „Pluşul e sigur – gîndi el”, picta pe copaci şi stîlpi şi dormea în parc, într-o cutie de carton; Max spuse ce fain ar fi dacă şi el ar scrie frazele, nu doar le-ar lipi.

 

Înainte de asta Max punea poeme de adi urmanov prin porţile oamenilor şi cutiile lor poştale sperînd să le ofere căldura de care au nevoie. Îşi imagina că atunci cînd va găsi poemul în plic, tipul va fi atît de şocat că cineva a avut grijă să-i pună un poem în cutie, unul cald şi calm, încît va crede că textul este chiar pentru el şi despre el.

 

Max considera că unica artă vie este ceea ce face el, încercările de a dărui o idee sau emoţie printr-o acţiune directă, fără editură sau galerie sau sală de concert. Arta lui va trebui să se intersecteze cu viaţa cotidiană. Spaţiul lui de lucru este reprezentat de ziduri, garduri, uși și pereţi de la autobuze ori veceuri, manuale şcolare, scaune şi bănci din clase, lucrurile cu care oamenii intră în contact aproape zilnic. Dar acţiunea pe care o face un terorist poetic trebuie să aibă efectul unui jaf, să provoace un sentiment de insecuritate în mintea celui care experimentează aşa ceva, insecuritatea că anumite idei sau reguli pe care le ştia dintotdeauna încep deodată să nu mai fie adevărate. Insecuritatea provocată de apariţia frazelor şi altor fenomene, că lumea nu funcţionează aşa cum ar trebui, cum a fost învăţat că ar trebui. Senzaţia asta va putea fi provocată numai cînd arta va purta masca infracţiunii.

 

Înainte de asta, Max vorbea cu cîţiva cunoscuţi, iar ei îi spuneau că nişte sectanţi au pus stăpînire pe satul lor. Dar sunt parcă ceva mai nou, nu martorii lui Iehova ori baptişti. Aşa ceva nu au mai văzut. Dar oricum, e timpul să-i pîndească noaptea şi să-i captureze odată şi odată, că nu poate continua această dezordine. Că s-au săturat să vadă nebunii scrise pe stîlpuri şi pereţi, mai ales să nu ştie cine e cel care le scrie, măcar să-şi lase iniţialele.

 

Max le spunea să încerce să interpreteze ce sens ar avea frazele astea.

“Nu, nu, care fraze, păi gîndeşte-te şi singur, ce om sănătos la cap ar scrie oamenii normali mă sperie!. Ăştia sunt sectanţi din satele vecine, care noaptea vin aici şi îşi fac de cap cu religia lor. Trebuie să ne punem la pîndă odată, să-i găbjim de ouă taman cînd vor să-şi scrie versetele, să le băgăm pe gît foile pe care le-au încleiat şi să le fărmăm capurile. Nu, că altfel nu se poate. Mă îndrept într-o dimineaţă spre staţia de autobuze şi hop! văd o foaie prinsă de un copac, scrie pe ea: băi, eu chiar aş vrea să te ajut!, mai încolo văd altă hîrtie pe care scrie: nicio şansă să scapi!  Să-i prindem odată şi odată, să le arătăm ce înseamnă să nu ai nicio şansă să scapi.”

 

“Bine, dar să mă anunţaţi şi pe mine cînd vreţi să ieşiţi la pîndă. Că vreau şi eu să-i văd pe sectanţii ceia, poate îi cunosc.”- îi spunea Max zîmbind. Se gîndea că dacă află nopţile în care va fi pîndit, va şti că nu trebuie să iasă în acele nopţi.

 

Stîrnea probleme în mod serios. Auzea tot mai des poveştile cu sectanţii și începuse să creadă că simţea că avea asupra satului puterea unei secte întregi, el care lăsa poeme şi fraze pe la colţuri, sub pietre, atent, fără a-l vedea nimeni, uitîndu-se într-o parte şi-n alta și ascunzîndu-se apoi în umbră.

 

Înainte cu o zi, el se tot ţinea pe urmele unei colege de clasă repetîndu-i că urmează să i se întîmple ceva. Să primească un dar cu totul neaşteptat. Max îi spunea că ştie despre ce e vorba, dar nu are voie să-i spună, va trebui să aştepte. În textul lui Hakim Bey scria că senzaţia de entuziasm poate fi provocată convingînd pe cineva că va moşteni o avere de care nu era la curent că o are, în modul acesta, persoana convinsă va fi motivată de un entuziasmul moştenirii să găsească căi mai intense de a trăi. De aceea, Max îi repetă patru zile la rînd că în curînd va primi moştenirea despre care i-a zis. Dar pe urmă colega respectivă nu-l mai lua în serios.

 

Înainte de asta, Max împreună cu Ion, lipise zeci de stickere, mici foi cu poeme şi fraze prin autobuze, microbuze, orice mijloc de transport în care urcau. Răspîndeau ciuma lor ciudată prin toate satele. O dată, cînd au coborît din autobuzul cu ruta Chişinău-Orhei, Ion a lipit din grabă un sticker pe piciorul unui pasager, exact după asta uşa s-a închis şi autobuzul a pornit, fără ca pasagerul să reuşească să-şi dea seama ce s-a întîmplat.

 

Înainte de asta Max tipărise zeci de foi şi stickere cu fraze, cumpărase cinci sticluţe cu clei, două lipiciuri mari şi în fiecare săptămînă ieşea pe la vreo unșpe noaptea să facă terorism poetic. Le-a propus oamenilor un nou joc, alternativ sobrietăţii vieţii cotidiene la care erau supuşi. Noaptea, Max simţea că avea acea putere, puterea de a fugi, de a evada pentru cîteva momente, puterea de a-i ajuta şi pe alţii să evadeze. Noaptea nu avea nici o frică, era altcineva, reuşea să realizeze lucrul sălbatic pe care alţii îl antrenaseră să-i fie frică să-l facă.

 

Înainte de asta Max dorea să-i elibereze, era furios cînd i s-au rupt primele fraze și atunci își promisese că va continua să lipească fraze atît timp cît vor fi toţi orbi. Spera că poate cineva va sta mult timp în faţa foii lipite pe stîlp, ca un animal lovit în cap, cineva căruia i s-au activat impulsuri nervoase în lanţ, făcînd să i se dilate pupilele, iar muşchii pleoapelor să se contracte deschizînd ochii larg, fiind şocat de ceea ce ar putea fi el însuşi, apoi să se aşeze puţin, ca paralizat, înţelegînd că încă nu e complet sufocat. Îşi imagina că oamenii stăteau cu urechile lipite de zid, căutînd o crăpătură, căutînd pe cineva în afara lui, Max dorea să le arate că este cineva dincolo de zid.

 

Modul în care făcea asta era foarte mişto, după părerea lui. Avea două locuri unde lipea foile cu fraze. Îşi găsea un colț mai întunecat unde mînjea foile cu clei, verifica dacă nu e nimeni prin preajmă şi ieşea cu foaia, avînd 45 de secunde în care trebuia să o lipească, dacă nu dorea  să fie capturat. Exact 45 de secunde, atît dura evadarea sa, timpul în care poliţistul din cap scăpa controlul ducîndu-se la veceu ori scărpinîndu-se la fund sau orice alte chestii pe care le fac poliţiştii din capul nostru. Apoi fugea, se retrăgea într-un teritoriu neutru, undeva unde era întuneric. Cel mai mult îl enervau maşinile care treceau des. Trebuia să întrerupă procedura ori de cîte ori trecea o maşină, dintr-un terorist poetic se transforma brusc într-un trecător apatic al orei 23:20, care în acel moment simţea că aparţine doar străzii.

 

Apoi venise perioada campaniei electorale pentru alegerile locale. Printre candidaţi la consiliul local era şi fratele lui Max. În locul afişelor cu poliţistul din cap ce trebuie împuşcat, apăreau îndemnurile de a vota pe cutare sau cutare candidat la primar. Max dorea să scrie: “nu votaţi pe nimeni căci toţi sunt nişte cărămizi în zid!” sau “orice buletin de vot e o cărămidă cu care îţi clădeşti propria închisoare!” Dar nu a lipit frazele astea deoarece şi fratele său candida, chiar dacă numai pentru un loc în consiliul local.

 

Peste o săptămînă a apărut o frază scrisă cu vopsea albastră, care nu semăna deloc a graffiti: “femeia care a vîndut casa va vinde primăria”. Era despre un candidat la postul de primar. Zvonurile erau că fraza asta a scris-o cel care a scris chestiile despre poliţistul din cap. Chiar dacă enunţul despre primărie conţinea greşeli, toţi dădeau vina pe “noii sectanţi”. Era o diversiune perfectă pentru adevăraţii făptaşi.

 

Într-una din nopţi, în timp ce lipea un stencil cu “oamenii normali mă sperie”, a avut nevoie de mai mult de 45 de secunde.  Existau deja cîţiva ce-l bănuiau pe Max ca fiind acela care făcea toată dezordinea prin sat. În timp ce mergea cu graffiti-ul sub haină, o maşină s-a oprit aproape de el şi un cunoscut coborî din ea. Îl întrebă ce face noaptea tîrziu şi îi descoperi spray-ul. Bătăile inimii lui Max îşi dublară instantaneu numărul. Atunci îi spuse enervat: „băi, parcă te-am întrebat dacă nu cumva eşti tu acela, şi ai spus că nu”. Atunci se mai opri o maşină, era un tip gras împreună cu alţii ce ţineau în mînă cîte o sticlă cu bere de doi litri. Omul gras înjura, se făcea roşu de furie şi de bucurie în acelaşi timp, scuipa şi înjura, lovind întruna cu pumnul în gard la cîţiva centimetri de capul lui Max.

 

Și-a sunat toţi prietenii anunțîndu-i că-l prinsese pe acela care scria pe stîlpuri „la tine în cap este un poliţist – ucide-l!”, „Veniţi că nu o să vă vină să credeţi cine este, un prăpădit de copil, hai mai repede că amuş îl punem la supt. Da, da, îl păstrăm şi pentru voi”. Şi tot mai veneau maşini, nu, nici una nu trecea pe alături, toate se opreau să-l vadă pe acela şi toţi urlau la Max, înjurîndu-l. „Băi, uite-te la tine, eşti un mucos şi te crezi cine ştie ce”. „Da’ ia spune, ce înseamnă „oamenii normali mă sperie”?”  Max încerca să le explice că mesajul este de a trece dincolo de limita normalităţii şi de a experimenta chestii pe care această limită ni le interzice. Să treacă dincolo de represiunea cotidiană. „Care represiune cotidiană, cei cu tine băi, din ce sectă faci parte?”. „Din secta libertăţii” – răspunse Max ţinînd pumnul drept încordat.

 

Maşinile se tot opreau. Erau vreo zece în total.

“Băi labagiule, tu înţelegi că ţi-ai dat drumul peste tot în satul nostru? Ce-ai făcut tu amu este ca şi cum te-ai fi masturbat peste tot satul.”

“Nu, eu nu am scris pe vreo poartă sau gardul cuiva, nu am murdărit nici o proprietate privată”- ripostă Max.

“Închide-ţi pliscul! Închide!”- urlă tipul gras şi mai lovi odată în gard la 5 centimetri de capul lui Max

„Dar fratele tău ştie? Eu dacă aş fi în locul lui, te-aş lega de un par, şi pînă nu-ţi mai poţi ridica mîinile, nu m-aş opri de lovit”.

 

Tipul gras urla „nu, eu mă duc la el acasă şi-i scriu pe poartă vreo 30 de fraze de acestea”. Apoi îl stropi pe Max cu bere spunind „te-am lăsa fără dinţi acum, dar am băut bere şi nu vrem s-o risipim degeaba”. „Uite măi la dînsul cu ce e îmbrăcat, el n-are ce mînca şi se ocupă cu huliganism de aista sectant. Ce fel de om este aista?” Treaba era că lui Max îi plăcea să umble în ciupici pe stradă, iar haina îi era murdară de verdele spray-ului. Maşinile tot veneau, nu se mai opreau, strigătele şi înjurăturile continuau, tot mai violente încît Max ameţi şi se prăbuşi la pămînt. Credea că-l vor lăsa în pace dacă leşinase. Dar ei îl ridicau şi rîdeau „uite, fratele său l-a îmbătat şi l-a trimis să scrie pe stîlpi”. Se simţi de parcă era pe plutonul de execuţie, doar că execuţia dura deja de două ore, nu era un fel de moarte uşoară. Împuşcăturile în creierul său nu mai încetau. Brusc, uimit, se trezi cu gîndul că toţi se transformaseră în poliţişti, că le placea să-l interogheze şi să-l mutileze psihic pe cel capturat, cel care contesta ordinea publică. Însă iată că veni şi adevăratul poliţist, care făcea parte din poliția rutieră şi patrula prin apropiere. De unde naiba aflase atît de repede! Dar la cîţi erau adunaţi în jurul lui Max, te-ai putea întreba mai bine cine nu aflase. Cu toţii doreau să vadă cine e acela. Poliţistul îi puse cîteva întrebări, îl fotografie, apoi fotografie flaconul cu spray, adună probe, începu să scrie într-un carnet și îl ameninţă că îi deschide un dosar penal. Îl întrebă ce clasă este, şi spuse că peste o zi întreaga clasa a zecea va afla cine este Max în realitate, că el este o ruşine.

 

Apoi poliţistul se urcă în maşina sa şi o şterse.

“Şi acum ce facem?”- striga grăsanul cu sticla de bere în mînă.

“Am sunat la toţi pe care îi aveam înscrişi în lista din telefonul meu mobil. Ce facem cu el?

“Hai să-l lăsăm să plece acasă, e deja trei noaptea.”

“Nu, nu. Îl luăm şi mergem împreună la el acasă. Gata, ştiu cum facem. Îi lipesc 40 de fraze şi foi cu “oamenii normali mă sperie” pe poartă şi gardul casei lui, îl leg bine de poartă şi îi acopăr tot corpul cu “oamenii normali mă sperie”. Da, da, asta o să meargă. Dimineaţa părinţii lui o să-l vadă legat de poartă, o să descopere ce copil ascultător au în familie. La fel şi fratele său, domnul consilier o să-şi cunoască cu adevarat frăţiorul.”

 

Îl apucă pe Max de braţ şi-l aruncă în maşină.

 

Apoi Max se trezi deodată în fotoliul său şi la TV se dădeau rolurile distribuite într-un film. Nu era de Tarkovski.

 

libris.ro

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro 45 seconds

  2. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #38 – sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *