|
Păianjenii
Diana Todea
|
|
De cu seară îmi pregătisem o fiolă
cu morfină. Febra începea să-mi crească
şi să-mi năvălească în
creier. Dimineaţa mă trezisem şi mai rău.
Morfina intrată în corp începea să
lucreze. Pluteam pe un nor, fără griji, sau durere,
fără gânduri sau planuri. O lume în
spatele lumii, o lume nepercepută de nimeni. Gândeam
că totul avea o limită. Spaţiul se întindea
la un punct, dincolo era infinitul. Ce putea fi universul sau infinitul?
Dincolo de gând sau temeri, dincolo de sentimente limitate sau
spaţii întrerupte. Oftam. Stăteam toropit,
pe marginea patului, gândind. Mă uitam pe pereţii
albi, de la o vreme deveniseră puţin galbeni, mă
uitam la tablouri şi la cărţi. Dintr-un raft
observai la un moment dat o umbră subtilă. Mă
surprindea umbra, ştiind că în cameră
nu umblau stafii. O stafie nu m-ar fi uimit, dar reprezenta o noutate.
Nu era o stafie. Cărţile se mişcau, puţin
la început, apoi din ce în ce mai tare.
De sub o copertă, apăru un păianjen. Negru
şi cu picioarele subţiri, mişcându-se
iute pe sub cărţi. Surprinzător pentru mintea
mea era că din ce în ce păianjenii se înmulţeau.
Credeam că am adormit şi vroiam să mă
ciupesc. Mă uitam fix la arătarea aia care îmi
umbla în cărţi, zdrelindu-le cotoarele, mişcând
paginile, rozând din ele cum roade un car lemnele. Mă
uitai pe mână, care începea să mă
mănânce, şi un alt păianjen mă
gâdila pe cot. O cameră plină de păianjeni.
O lume în care păianjenii îi controlează
pe oameni. Aşa ceva nu se putea. Nu dormeam şi totuşi
mi se părea că visez.
Citisem Kafka, când eram copil, şi îmi plăcea
cel mai mult partea în care personajul devine cărăbuş.
Kafka era într-o carte. O carte din biblioteca mea, care era
acum invadată de păianjeni.
Îmi simţeam sângele năvălind
în mintea mea congestionată. Kafka era absurd, însă
situaţia asta era reală şi terifiantă.
Urechea mă gâdila puternic. Scârbit, am dus
mâna să verific. Un păianjen verde zăcea
mort în mâna mea. Mi se părea că ajunsese
acolo să-mi spună ceva. Un mesaj de la altcineva. Dar
de la cine? Nu ştiam pe nimeni. Zăceam în apartamentul
meu, febril, dar toţi prietenii mei nu ştiau unde eram.
Mă cuprinse groaza. Păianjenii deveneau din ce în
ce mai mulţi, mai negrii, mai subtili şi odioşi.
Luai o carte şi ca un smintit am început să
dau în toate părţile. La fiecare lovitură,
păianjenii lăsau o dâră albă,
scrâşnind pe limba lor o înjurătură.
Loveam cu sete ca să mă apăr. Picioarele îmi
erau năpădite de ei, mâncându-mi carnea,
dorind să pătrundă în interior. Nu
vroiam. Niciodată nu-mi plăcuse să mă
controleze cineva, oamenii care făceau asta mi se păreau
nebuni, loviţi de o boală grea.
În mijlocul camerei un morman de leşuri de păianjeni
se ridica triumfător. Nici gând să mai adorm,
să mănânc, sau să fac altceva. Lumea
mea devenise o lume de păianjeni, de fiinţe mici, avide
de corpuri vii, de control, de obiecte străine.
Aveam să mă mut. Şi ce să fac acolo?
Să vină păianjenii peste mine şi acolo?
Să mă umple din creştet până
la tălpi cu mirosul lor de insecte dăunătoare?
Aveau să-mi controleze viaţa şi acolo. Simţeam
că înnebunesc.
Mă apucase o frică instinctivă, în
timp ce vedeam cum tot ce deţineam era acum în mâna
păianjenilor. Rodeau cerneala cărţilor, biroul,
ce era în birou, şi pe mine. Carnea îmi devenise
umflată şi roşie, cu aspect de rană.
Frica mi se transformă în isterie, isteria în
demenţă, şi în scurt timp, nervii
îmi cedară.
Nu aveau să mă controleze deloc. Aşa era cu
păianjenii. Îţi apar în cameră,
fără să te întrebe nimic, încep
să-ţi strice cărţile, să
te strivească cu prezenţa lor, să te ciupească,
să te enerveze, să îţi controleze
viaţa. Nu-mi plăceau străinii, dar nici păianjenii.
Străinii vin la tine, sună la uşă,
sunt politicoşi şi pleacă când le
spui la revedere. Păianjenii nu. Acum situaţia era dramatică.
Lumea era plină de păianjeni, eu uitându-mă
la ei, ei la mine. Ştiam jocul lor, instinctiv îi înţelegeam.
Aproape că aveam un respect pentru statutul lor de insecte mărunte
şi încăpăţânate.
Strategia lor însă era un lucru diabolic. Mă
uitam la mână. Era de om. Vroiam să mă
transform într-un păianjen uriaş şi
să-i mănânc, să-i devorez încet,
ştiind că aşa o să dispară
din viaţa mea.
Îmi era milă de mine. Un om între păianjeni
nu era la fel de amuzant ca un păianjen printre oameni. Păianjenul
nu zice nimic când îl striveşti, pe sub tălpi
nu-i auzi vocea piţigăiată. Un om într-o
lume de păianjeni era un coşmar.
Poate alţi oameni nu sufereau când vedeau păianjeni,
poate că le erau dragi, cu picioruşele mici şi
subţiri, mişcarea lor iute pe pereţi îi
amuza. Poate că alţii preferau să fie controlaţi,
terorizaţi, deposedaţi de cărţi şi
alte obiecte. Mii de păienjenii cărând cărţi
şi bibelouri în gurile lor mici şi nervoase.
La mine în cameră începu genocidul. Cu o carte
în mână loveam tot ce era mic, subţire,
şi apatic. Poate totuşi avea să vină
un vecin să mă salveze. Un vecin care ştie
că sunt singur. Cineva cu suflet milos care să mă
ajute. Nici gând, trebuia să rezist, pâna acel
cineva o să apară.
Eram draconic. Sângele alb al păianjenilor mă
umplea de satisfacţie. Eram glorios în sângele
lor, pătasem cartea, dar trebuia să îi opresc.
Deveneau însă şi mai mulţi. Parcă
îmi ştiau strategia. Mă lăsau în
pace, ştiind că ei sunt mulţi şi eu
singur, că ei guvernează camera mea cu o putere absolută,
că mintea mea e plină de febră, şi
nu am cum să mă apăr decât cu o carte.
Parcă ştiam că atacul păianjenilor
era unic în istorie. Nu ştiam nici datele când
ar fi putut să cucerească vreo redută sau să
pună mâna pe vreo clădire. Parcă pe
vremea ciumei fusese o invazie periculoasă, în care
mii de oameni muriseră. Dar ăia erau şobolani
şi ăştia erau păianjeni. Şobolanii
fuseseră nimiciţi, iar oamenii trăiau în
fericire de atunci. Preferam şobolani în loc de păianjeni.
Şobolanii erau mai grei şi se speriau dacă
unul era lovit. Simţeau frica instinctiv, la fel ca oamenii,
erau făcuţi din carne. Mintea începea să-mi
obosească. Strategia de împotrivire nu dădea
roade. Omorâsem sute, chiar mii de păianjeni şi
tot procedeul mă lăsase fără vlagă.
Dacă îi lăsam să câştige
era o aşa de mare tragedie?
Dacă îi lăsam aveau să mă
mănânce. Le plăcea carnea, erau înfometaţi
şi teribili de iuţi, puteau să mă
devoreze în stilul lor într-o oră. Kafka zăcea
pe jos, având coperţile ferfeniţă.
Văzusem că nu se atinseseră de o enciclopedie,
nici de cea politică. Nu le plăcea nici Noica, nici
atlasele de biologie. Vroiau să se excludă din clasificare.
Mâncaseră tot ce era literatură. Devoraseră
la greu literatura franceză, aveau gusturi preţioase;
după literatură germană tuşeau, probabil
le căzuse greu; măncaseră o parte din literatura
română, se abţineau la ce cumpărasem
de curând de prin librării; în schimb, îl
iubeau pe Kafka, Dostoievski era cu 500 de pagini lipsă, Tolstoi
mai avea puţin şi era complet ros, Marquez era cuprins
de vreo sută de păianjeni mari şi fioroşi.
Mă simţeam puţin mai bine. Aveam să
fiu într-o companie selectă. Numai că eu nu
eram o carte. Cărţile nu aveau sânge, nu aveau
mâini sau picioare, păr, unghii, nici nu respirau. Cărţile
păreau vii în bibliotecă, gândurile
mele se amestecau cu ceea ce citisem din ele, vorbele lor mă
călăuzeau.
Scuipai un păianjen care mă sugea de limbă.
Citisem în anatomie că limba e poate cel mai muşchiulos
organ din corp, după inimă. Posibil, având
în vedere că acum îmi era suptă de
o grămadă de insecte mici şi carnivore. Vroiam
să articulez un cuvânt. Nu puteam. Sâsâiam
şi cuvintele îmi ieşeau necunoscute. Nu mai
înţelegeam nici eu ce vroiam să zic. Mă
bâlbâiam teribil şi cuvintele păreau
să geamă. Vroiam să caut în dicţionar
ce spusesem, însă unu: toate dicţionarele fuseseră
roase; doi: nu eram sigur dacă voi găsi cuvântul
pe care îl caut. Poate inventasem cuvintele. Săsâind
prin cameră înţelegeam acum ce vorbeau păianjenii.
Dezarticulat şi greu de înţeles, un limbaj
asemănător cu al meu, al unui om cu limba ciuntită.
Renunţasem să mai vorbesc omeneşte şi
mă concentram să înţeleg ce vorbesc
păianjenii despre mine. Plănuiau să mănânce
tot, inclusiv pe mine, eram desertul principal. Se pare că motivul
era unul cât se poate de simplu. Le atacasem vizuinile. Acum
două zile dădusem cu praf de gândaci şi
păianjenii atentaţi fuseseră omorâţi
şi ei. Plănuiseră răzbunarea de mai
bine de o zi şi, după cum ştiţi, o
zi e o eternitate în viaţa unui păianjen.
Păianjenii făcuseră ferfeniţă
toată camera. Cărţile zăceau pe jos
în neştire, dărâmate, rupte la cotoare,
ca de nişte cititori înciudaţi, enervaţi
că nu au găsit ce au căutat. Picioarele îmi
erau umflate şi limba mă ustura. Îmi trecuse
febra sau cel puţin aşa credeam. Mă obosisem
într-un hal fără de hal. Zăceam pe
spate, cu cartea în mână, plină de
sângele păianjenilor. Mă dureau ochii de la
febră, spatele de atâta bătaie. Simţeam
o istovire în braţe, însă victoria
nu apărea la orizont.
Ştiam că îi voi învinge. Mai devreme
sau mai târziu, păianjenii vor dispărea aşa
cum au apărut, vor asculta serioşi de alţi
oameni, vor sta la rând ca să citească, nu
vor năvăli în camerele altora, să
îi mănânce de picioare şi să
îi ciupească de limbă, nu vor rupe cărţile
ci se vor retrage în cotloanele lor, în care trebuie
să stea de obicei. Biologia era o ştiinţă
rară, pe care o respectam, iar păianjenii trebuiau să
se uite mai des prin atlasele cu clasificările animalelor.
Cartea îmi căzu din mână. Adormii.
În vis, o mână mă cuprindea şi
îmi cerea ajutorul. Feţe umflate cu pete roşii
mă acopereau, în timp ce degetele mă furnicau
teribil. O cameră în care nimeni nu părea vesel
şi toată lumea se uita la mine. Murisem. O geană
îmi tremura şi ochii mă dureau. În
scurt timp, feţele se înroşiră drastic
şi un râs nebun clătină liniştea
camerei. Dansau în jurul meu, fericiţi că au
scăpat de mine. Mă uitam la feţele lor, ştiind
că nu mă văd, şi le studiam.
Bănuiau că ştiau totul. In mica lor lume de
nefericire, ochii lor erau orbi, simţeau doar durerea şi
răceala din trup. Bucuria lor era tristeţea altora.
Dansând păgâneşte în jurul
meu, mă întrebam dacă ăsta e sfârşitul.
Dorinţa nu mai era vie. Un calm de moarte mă stăpânea,
o siguranţă a zeului, a celui care nu mai are frică
de nimeni şi nimic.
Moartea era putere. Moartea te făcea zeu, indiferent cine erai
în timpul vieţii. Ochii mă dureau, cuprindeau
istoria nescrisă, lucrurile nespuse. Nu simţeam nimic.
Nici iubire, nici ură, nici fericire. Priveam hieratic la feţele
din jurul meu şi ele continuau să danseze. O faţă
căzu peste alta, se împiedică tot şirul,
şi claie peste gramadă feţele zăceau
pe jos. Vroiam să râd, dar nu puteam. Feţele
îmi doreau moartea, pentru că aşa puteau să
mă adore. Aveau nevoie de zeul lor, de un stâlp de care
să se agaţe, la care să jertfească
ofrande.
Ciupitura unui păianjen mă trezii din morţi.
Mă uitai în jur şi păianjenii terminaseră
de mâncat tot din cameră. Mai rămăsese
biroul şi o parte din bibliotecă. Vroiam să
mă mişc, dar oasele îmi erau înţepenite.
Poate murisem. La gândul ăsta îmi revenii şi
toată forţa din interior mi se adună în
vine. Nişte stârpituri nu puteau să mă
ucidă pe mine. Îmi mâncaseră toate
cărţile, tot ce aveam, nu le lăsam să
îmi mănânce şi sufletul. Cu un strigăt
mă ridicai în capul oaselor şi pusei mâna
pe carte.
Ochii mi se zbăteau mai repede. Mă trezeam după
un somn lung, efectul morfinei dispărea încet. Instinctiv,
am dus mâna la frunte. Nu mai ardeam. Ochii nu mă mai
dureau. Camera era la fel cum o lăsasem. Ridicai un picior. Era
alb, fără pete. Limba nu mă ustura. Căutam
să văd dacă un păianjen stătea
ascuns pe undeva. Nu era nimic. Mă ridicai în picioare.
O carte căzu pe jos. Am pus cartea la loc şi lumea redeveni
din nou a ei.
|
|
Ultimul fum de Marlboro
Anilu Adam
|
|
Moto: "Pisica din vis se transformă în ceas ce
sună."
[Blazzaj, "Un lucru"]
Nu se anunţa o zi bună. Ploua, bătea vântul
şi, peste toate, era luni. O luni mohorâtă,
destul cât să te întunece pentru o săptămână
plină. Pe marginea străzilor, bălţile
semănau tot mai mult cu nişte nori mălăieţi;
câte o umbrelă se împotrivea pustietăţii
tot mai prezente. Metroul îşi urma traseul obişnuit,
aşa că Samuel apucă să ajungă
la timp în faţa clădirii care îşi
deschidea mereu uşile cu un hârşâit
prelung de cauciuc. Portarul îngăimă bineţe,
cu o voce care nărui pe loc mesajul. Oamenii păreau
mai plouaţi decât oraşul. Ascensorul îl
întâmpină cu oglinzi largi, pregătit
să-l ducă la nivelul 11, acolo unde biroul îl
aştepta la fel cum îl lăsase cu o seară
în urmă, plin de hârtii şi creioane,
de schiţe şi machete, ca o lectură pe care
o reiei zilnic de unde ai lăsat semn. Undeva la etajul 7, mârâitul
liftului se opri brusc. O lumină roşiatică
se instală imediat ca un aer de rezervă. I se mai întâmplase
o dată să rămână blocat în
lift, însă asta era undeva în urmă,
când avea vreo opt ani şi venea de la şcoală
cu o planşă pe care culorile încă
nu se uscaseră. Îşi amintea cum, la vreo două
minute prea lungi de ţipete, uşile se deschiseră
iar administratorul blocului îl trase cu putere afară.
Avea să observe apoi că i se prelinsese toată
acuarela pe pantalonii umeziţi de urină.
Acum însă aştepta liniştit. Ştia
că undeva cineva fusese avertizat de problema apărută
şi că altundeva altcineva încerca să
o îndrepte. Măcar de-ar rezolva totul mai repede, proiectul
Ackermann nu mai suporta amânarea.
*
La miezul zilei, când ploaia dădea semne de epuizare
iar birourile se goleau, porni înspre cantină. Prânzul
era o problemă care, indiferent de vreme sau chestiuni de muncă,
nu tolera întârzieri. De dimineaţă,
din momentul în care păşi afară din
blocul său de opt etaje, stabilise că ploaia avea gust
de pui Shanghai. Cantina, de regulă potolită, cu voci
şi mişcări reţinute, avea în
acea zi o frământare gălăgioasă.
Se discuta aprins, televizoarele aveau sonorul dat la maximum, mâncarea
zăcea neatinsă în caserolele de plastic. Ceva
se întâmplase, gândi Samuel, ceva ce nu ajunsese
până la urechile lui de la etajul 11. Trebuia să
întrebe pe cineva, însă grupurile de discuţii
păreau de neatins. "Dar e absurd, te ştiam om raţional,
cum să înghiţi aşa ceva?" "NASA
însă a spus clar...". "Şi Vaticanul
a dat semne că ar fi posibil...". "O conspiraţie,
atâta tot!". Frânturile care ajungeau la el nu
se legau cu sens. La una din mesele de la fereastră îl
găsi pe Jim, colegul său de la un etaj inferior. Era
singur, ciugulea calm din orezul cu mirodenii în timp ce-şi
întorcea din când în când privirea
înspre panorama oraşului.
- Jim, prietene, cantina arde şi inginerul mănâncă...
- Bună, Sam... Uhm, mda... E ciudat, ştii, mă
gândeam că ar putea fi adevărat. Câtă
irosire de timp stând aici... Dacă e chiar adevărat?
Sigur toţi se întreabă asta, sigur toţi
şi-au pus problema. De ce nu pleacă atunci?... Să
nu pară ridicoli, probabil... Suntem nişte proşti,
prietene, nişte proşti...
- Jim, dar ce s-a întâmplat?
- Ştii, e ca-n credinţă. Dacă nu crezi
în Dumnezeu şi până la urmă
nu există, n-ai pierdut nimic. Bravo ţie, ai fost inspirat.
Dar dacă există şi tu ai trecut cu nesimţire
pe lângă, n-ai pierdut totul?... Mă gândesc,
aşa-i şi-acum. Uite, stăm aici, discutăm,
ne sfădim, bun, dar timpul trece. Dacă e doar o glumă,
sigur, o să râdem mâine şi-o să
ne batem pe burţi, "vezi, ţi-am zis eu!".
Mă, dar dacă nu e aşa, dacă n-o să
mai fie mâine, o iei în figură cu tot cu fasoanele
tale de cantină?... Mama mă-sii, Sam, ce facem?...
- Dar, Jim, pentru Dumnezeu, ce s-a în-tâm-plat?!
*
Următorul tren pleca abia înspre seară. După
un calcul scurt, văzu că avea să ajungă
în Grena undeva în ceafa dimineţii, pe la 9
am. Trebuia să se mişte repede. În apartamentul
mic, cu două camere şi o singură plantă,
culegea în fugă obiecte pe care le azvârlea
într-un geamantan strâmt. Şosete, o cămaşă,
o pereche de blugi vechi, două cărţi, vreo
trei sandvişuri şi portofelul cu bani. Îi vor
fi de ajuns pentru o zi. I se vânturau prin minte imagini şi
voci. Îl lăsase pe Jim la cantină, la fereastră,
cu ochii aplecaţi asupra unei privelişti ştiute
doar de el. Revenind în birou, avea să o anunţe
pe Marianne, secretara palierului, privitor la absenţa lui care
urma să se întindă pe câteva zile.
Nu ştia câte. Mai conta? Dar Ackermann, dar întrunirea
de mâine, dar raportul zilei... A lăsat-o pe Marianne
în urmă, cu obiecţiile ei şi scuzele
pe care urma să le cârpească. Îi pierise
interesul pentru treburile slujbei, nu-i mai stătea capul la
eşecul proiectelor. Îi răsunau întruna
în timpane vorbele lui Jim. "Dar dacă-i adevărat?"
Aşeză geamantanul la uşă, privindu-şi
ceasul. Minutele treceau cu o lentoare care-l irita şi fericea
în acelaşi timp. Era un paradox între volanele
timpului. Între minutul 15 de care se debarasa cu o strângere
de inimă şi minutul 16 pe care-l îmbrăţişa
bucuros, privindu-i totuşi peste umăr, în expectativă.
Îşi parcurse atent lista de telefoane, cu gândul
de a-şi lua rămas bun de la prieteni. Era grupul colegilor
de muncă, însă treburile de birou nu-l măcinau
defel în acel moment, iar alte subiecte depăşeau
relaţia dintre ei. Apoi urmau femeile. Doris era în
luna de miere, Ann spusese clar că nu mai dorea să-l
vadă, Nadine avea să-l ţină prea mult
de vorbă, revărsându-şi asupra lui
accesele ei de anxietate. Îşi sună mama, zăbovind
printre mărturisiri de dragoste şi vorbe de iertare.
"Samuel, ce te-a apucat, mamă, e totul bine?" Desigur,
urma să plece într-o scurtă călătorie
şi voia doar să o salute. Travaliul telefonistic se
dovedi a fi un simplu icnet. El, bărbatul care nu-şi
pusese nicicând problema că nu există cineva
care să răspundă imediat pentru a ieşi
la o bere, la un concert sau pentru o îmbrăţişare,
ajunse să înţeleagă că nu
avea decât vreo două persoane cărora simţea
că trebuie să le vorbească la plecare. Iar
asta simplifica mult lucrurile.
Gara era plină de oameni. O febră a plecării
părea să-i poarte pe toţi înspre şine.
Samuel cunoştea frisoanele. Locurile în compartimente
fură epuizate înainte să ajungă el,
aşa că avea să stea pe culoarul trenului, îngrămădit.
Pe drum îi trecu prin minte că şi-ar putea
pune gândurile pe o hârtie, în chip de rămas-bun,
de epilog, de gata!, jos cortina. Însă
mai bine nu, s-ar pierde printre amintiri şi oftaturi. Ar putea
citi ceva. Îşi trecu ochii peste titlurile alese la
întâmplare. "Lolita" şi "Kama
Sutra", un volum cu semnătura lui Ann. Vedea limpede că
un şut vieţii lui sexuale ar fi fost inutil în
acel moment, aşa că se apucă să-l
răsfoiască pe Nabokov. Însă renunţă
rapid. Nu mai vedea rostul. În trecut, se gândise de
câteva ori la ce-ar face când, la ce-ar face dacă,
însă nu prevăzuse nici un moment vidul. Multe
i se dezveleau acum sterpe. Poate că asta era vremea pentru marile
întrebări, vremea pentru marile răspunsuri.
În legănarea trenului, aţipi cu capul sprijinit
de geam.
*
- Cum, a plecat?
Femeia îl privea bănuitoare.
- Demult, acum câţiva ani buni. Nu mai ştiu
mare lucru de ea, n-a mai dat pe-aici.
- Dar unde e, unde a plecat?
- Tampere.
- Tampere...
Oraşul nu arătase nicicând aşa pustiu.
Toate chioşcurile, băcăniile, patiseriile,
tutungeriile aveau lacătul la vedere. Pe străzi umbla
un aer de abandon. O briză dezolantă se suise pe bănci
şi clădiri ca un lichen lacom. Venise în Grena
după ea, iar ea lipsea. Îi reapăru în
faţă în rochia ei de pânză
topită cu flori galbene, cu părul dezlegat pe umeri
şi ţigara aprinsă între degete. Eveline.
"Acum câţiva ani buni..." A trecut deja aşa
mult? Îşi amintea încă forma mâinilor
ei, la răstimpuri îi răsărea vocea
în minte, în câte-o linie familiară.
"Cum e vremea, corsar?", "Regatul meu pentru un foc!",
"Te iubesc ca pe un milion de jeleuri verzi." Putea simţi
încă mirosul de tutun din pielea ei, miros pe care-l
află pentru ultima oară în port, atunci când
ea îi apăsă palma pe gură. "Sam,
prostule, când o să înveţi să
taci?" Plecă, lăsând-o în urmă
ca o pată albă tot mai micşorată.
Acum însă venise în Grena după ea,
iar ea lipsea. Putea aştepta, desigur, avea să aştepte,
mâine, poimâine, oricât era nevoie, însă
"dacă-i adevărat?". Suntem nişte
proşti, Jim, ai dreptate. Iremediabil proşti. Fumul
i se ridică până în dreptul frunţii.
Ceva din adânc îi spunea că totul începuse
deja.
|
|
Rezumat
(Perforatorii)
Augustin Cupşa
|
|
Tata a fost turnător-sudor. Lucra la un mare combinat în
oraş, făcea naveta cu personalul. Vecinul său
de compartiment era un profesor de filozofie cam scăpătat
şi beţivan. În fiecare zi şi la dus
şi la întors se nimerea alături de el şi
îi împuia capul cu prelegeri de filozofie. Tata a lucrat
la combinat treizecişicinci de ani. Ajunsese să ştie
aproape tot ce se scrisese în materie de filozofie deşi
nu citise nici o carte în viaţa lui. Gânditorii
stoici, sfântul augustin, platon, nietzche , spinoza, materialiştii
ruşi, bergson. Cunoştea totul despre materie. Şi
despre antimaterie.
Ajunsese la concluzia că lumea e o uriaşă pânză
de cort întinsă peste un vid. Dacă o perforezi
(cu ajutorul ploii), ea se va destrăma şi noi ne vom
dizolva în cosmos. Mai departe nu mai conta.
Când profesorul a murit (înecându-se cu vomă
după o beţie cruntă), tata s-a lăsat
de slujbă şi s-a apucat să perforeze. La început
a făcut fântâni. Apoi ferestre, vizoare, hublouri,
pivniţe. Când se îmbăta perfora orice.
Casa noastră ajunsese un imens şvaiţer. Grinzi,
pereţi, tavane, haine, mese, scaune - toate erau găurite.
S-a extins la casele vecinilor şi apoi la întregul sat.
A trecut la oameni. A început cu noi, cei dragi, rude , vecini,
prieteni. Toţi aveam una, două, ba chiar mai multe găuri.
În picioare, mâini, în nas, în urechi,
în ficat, în penis, în ovare, în vezică.
Până la urmă i-a găurit pe toţi.
Arătam ca un adevărat trib şi satul şi-a
schimbat numele din [Ţipaţi] în [Găuriţi].
Oricine trecea prin sat era obligatoriu găurit de tata.
Am apărut la ştiri, la emisiunea surprize peste surprize.
marina andrei era tânără şi atrăgătoare.
Avea douăzecişişase de ani.
Mie nu mi-a făcut decât o gaură în
burtă. Pentru că eram cam slăbănog
şi bolnăvicios. Mă destrămam uşor.
Lucrul acesta nu m-a afectat deloc (ca de altfel pe nimeni). Mă
jucam, pescuiam. Nu aveam decât doi prieteni buni dar îmi
erau de ajuns.
Pe unul îl chema Ta şi pe celălalt Robert.
Ta era blond pai, timid, şters. Nu mergea la pescuit pentru că
nu suferea să ne vadă "chinuind şi omorând
peştişorii". El n-ar fi putut face rău
nici măcar unei gâze. Era neînchipuit de blând
şi sfios în legătură cu tot ce avea
viaţă. Când venea totuşi cu noi, stătea
întins pe spate şi privea cerul. Robert era măsliniu
şi avea un penis ca un melc codobelc. De fiecare dată
când ne comparam penisurile, al lui era desemnat cel mai urât,
motiv pentru care şi-l ura şi încerca cu orice
preţ să scape de el.
Toate verile le petreceam împreună. Pe coclauri. La
baltă. Eu pescuiam. Ta se uita la cer. Robert îşi
cerceta penisul care devenea în fiecare an tot mai hidos, mai
siniliu şi mai gelatinos. marina andrei pregătea surprize
cui, oricui şi nimănui. Era tânără,
atrăgătoare, avea douăzecişişase
de ani - se ştie. Tata dădea găuri cu disperarea
unui ocnaş.
A venit războiul. Robert a făcut operaţie
de sex şi nu a mai fost încorporat. Eu am fost declarat
inapt necombatant din cauza găurii din burtă. Doctorii
au ajuns la concluzia că e ulcer duodenal complicat cu perforaţie
şi m-au lăsat în pace. Pe front nu au plecat
decât Ta şi cu tata care s-a oferit voluntar. A continuat
să foreze prin toată lumea şi nu s-a mai întors
niciodată.
Primul război a fost împotriva ruşilor. Am
pierdut. Apoi am luptat cu americanii şi am câştigat.
Apoi tot cu ruşii. Am pierdut. Am continuat cu belgienii, cu
francezii, cu chinezii, australienii, bengalezii, beduinii, kmerii roşii,
papuaşii şi guatemalezii. Cu finlandezii şi
egiptenii. Cu indienii din asia, din america de sud şi de nord.
Pe toţi cum îi prindeam îi nimiceam. Din când
în când mai luptam cu ruşii şi inevitabil
pierdeam.
După primul război, Ta a pierdut o mână
şi un picior, casa, familia, nevasta, doi copii şi întreaga
avere, iar Robert a suferit a doua operaţie de schimbare de sex
şi a redevenit bărbat. Spunea că nu îşi
mai putea suporta păsărica. I se uscase ca o smochină.
Ta s-a îmbătat criţă şi s-a
hotărât să se înroleze din nou.
Eu, neavând ce să fac, m-am încuiat în
casă şi m-am apucat să învăţ
de unul singur. Am stat în casă treizecişicinci
de ani, timp în care am studiat Dreptul, Istoria, Medicina, Ştiinţele
Politice, Economia, Fizica , Chimia, Biologia şi Artele (toate).
Într-o seară mi-am dat seama că sunt îngrozitor
de singur şi m-am hotărât să îmi
iau o ţigară şi să (mai) citesc despre
acest lucru. La chioşc am întâlnit o blondă
cu o pereche de ţâţe cât două
străchini cu pilaf umplute ochi. Şi ea se simţea
singură, deşi mărturisea că nu citise
mai mult de două cărţi toată viaţa.
Făcuse mai multe operaţii de sex şi nu mai
ştia ce fusese iniţial. (Dar îl cunoştea
bine de tot pe Robert). Ne-am căsătorit chiar a doua
zi.
Am continuat să mă simt singur şi m-am apucat
de fumat.
Astăzi mă întâlnesc cu Ta la emisiunea
surprize peste surprize. Ta e de nerecunoscut. Şi-a mai pierdut
un picior şi una dintre urechi în normandia. În
vietnam a pierdut-o pe a doua. În africa a rămas fără
jumătate din gât, cap şi două treimi
din piept. În luptele cu ruşii a mai lăsat
bărbia, stomacul, vezica, un testicul, un plămân,
prostata şi intestinul gros. În kossovo a pierdut şi
cel de-al doilea testicul, penisul şi medulosuprarenala stângă.
Peste tot pe unde a luptat a pierdut câte o parte componentă
dar a primit în schimb o medalie. Nici el nu-şi mai
poate ţine inventarul.
A mai rămas din el decât o jumătate de nas
şi o mână care tremură nervos din
cauza emoţiilor. Are trac în faţa camerei.
Nara îi freamătă. Eu am nouăzecişicinci
de ani, chel, uscat ca o scrumbie şi stau picior peste picior
să nu mi se vede gaura din burtă la televizor. Plângem
amândoi, ne îmbrăţişăm.
Mi se pune un nod în gât şi tac de frică
să nu spun vreo gugumănie. Ta e general major şi
nu pot să-l fac de ruşine. Noroc cu marina andrei care
e veselă, frumoasă şi are tot douăzecişişase
de ani.
Ta e grăbit, gesticulează tot timpul. A început
un nou război. Cu ruşii. De data asta cred că
va crăpa. Trec pe la Robert care se reface după o nouă
intervenţie pentru schimbarea sexului şi apoi prin piaţă,
după o pâine. Lapte mai am. Încerc fără
succes să îmi aduc aminte ce am făcut în
ultimii patruzeci de ani. Distrat, fumez mult deşi asta îmi
face rău la stomac. Constat cu stupoare că perforaţia
mi s-a lărgit îngrozitor. Până acasă
pur şi simplu dispar fiind cuprins cu totul în această
gaură, dar continui să mă plimb, să
fumez şi să mă gândesc că
tata a avut dreptate.
Personajele şi întâmplările prezentate
sunt pură ficţiune şi nu au darul de a leza
imaginea nici unei instituţii sau persoane fizice din viaţa
reală. Asemănările de nume şi situaţii
sunt simple coincidenţe. Totul este... probabil literatură.
|
|
Para'
[IV]
Dorin Mureşan
|
|
4. şi uite aşa îţi place să
te joci cu tine...
De data asta am avut treabă cu creierul meu, numai cu creierul
meu. Am expulzat orice soluţii venite din afară, am
dinamitat inconştientul şi l-am făcut avid
de conştient, l-am tras pe aţa conştientului
ca o râmă spartă pe dinăuntru şi
înfiptă într-un ac înnegrit de fum.
Şi uite aşa am ajuns să mă văd
rectiliniu, de la un capăt la altul. Privindu-mă, ca
pe un ziar dizolvat în cerneală, găsesc chipul
meu într-un amestec violaceu de versuri pe care au crescut grămezi
de balegă ruginie, pe sunete care dorm de parcă ar fi
păscut pentru prima oară din pajiştile rezervate
celor gurmanzi. Încă mă lovesc de un incontrolabil
simţ al esteticului, deşi forţa aia care insistă
să-mi caute răspunsurile şi care se ascunde
în spatele creierului meu mă cheamă continuu
către nici un răspuns, mă cheamă,
de fapt, să dezleg o ecuaţie imposibilă: să
rup moartea din mine în mai multe bucăţele,
şi, după aia, să o întind pe jos,
ca să mă joc de-a moaca sărind şotron,
de pe un vis pe altul, fără să fi aruncat,
în prealabil, cuminte şi legal, măcar o firmitură
de pâine porumbeilor care se ceartă pe vârful
capului meu. Nu-mi place mirosul găinaţului, chiar dacă
în copilărie, înainte de a-l înghiţi,
nu dădeam nici o atenţie zemoasei fierbinţi
ce se irosea din el sub formă de aburi aproape invizibili. Am
avut o treabă cu creierul meu, dar nu una silită. N-am
cuminecat pe nimeni. Şi nici nu am sărutat-o pe Ştef
sau pe nevastă-mea. Hm, e ciudat, ultima oară când
am făcut dragoste cu soţia mea mi s-a părut
că toate măruntaiele mi se adună în
penis şi, brusc, explodează în bucăţele
de popcorn, divagându-se apoi în sânge, precum
găinaţul pe care-l sorbeam, înfometat, în
curtea bunicii. Ejaculam sânge. Prin toate dioptriile trupului
meu. Şi toate erau jalnic de murdare.
Mama zice că m-am născut cu fundul înainte
de "a mă fi născut" eu însumi pe
mine... mă... de fapt, zic eu, nimeni nu se naşte din
întâmplare. Şi, ca să vezi, toate
gândurile astea m-au adus în pragul unei întâmplări,
un fel de boroboaţă mecanică, lipsită
de linguşelile care se aplică destinului: "mama
mia, vezi? Schimbările astea!!!".
Se face că mă întreb unde sunt şi
ce se va întâmpla cu mine, se face că vreau
să fiu un specialist într-ale escatologiei, deşi
n-am murit decât de prea puţine ori ca să limpezesc
cât de cât orchestra tăcerii, se face că
încă mă pot întinde în iarbă
şi încă pot cânta cu meşteşug
din fluierul pe care mi l-a dăruit tata atunci când
sorbea aburii lupilor de pe căsoiul în care era închis,
noaptea, cu bolovanii ţinuţi între picioare,
ca să-i fugă frigul, se face că n-am dispărut
şi că sălbăticiunea din mine continuă
să devore spaţii uriaşe ale superbei mele alonje
ancestrale, cum o ştiţi şi voi, se face că
Daseinul meu, întoarcerea întoarcerii eului meu la lupta
cu sine (pay attention!, că nu e nici o glumă, că
sunt căutat, că mi s-a pus sechestru de multă
vreme pe frustrările mele, pe datoriile pe care le am faţă
de jumătatea mea virtuală, care nu e o glumă
perpendiculară pe gluma ce sunt eu, cum s-ar crede) nu s-a terminat,
se face că ştiu şi mă întreb
ce sunt eu şi care e virtualul meu. Se face că ştiu:
precum biblicul precept care spune că Dumnezeu e în
mine şi eu sunt Dumnezeu, la fel ciocul unei plante halucinogene
îmi spune că mintea mea diurnă, stabilizată
social, este un fel de pretinsă întâmplare
haotică. Şi mai ştiu că atunci creierul
mă gândeşte cu o precizie mecanică
şi că lupta reală se dă între
dumnezeirea mea şi lipsa mea de măsură, dar
se dă aici, pe pământul ăsta totalmente
nocturn. Sunt un EU uriaş şi un eu potrivnic deopotrivă.
Sunt eu peste tot. Dar aici, precizia începe să devieze
către evanescenţă. Sunt brusc un nimic care
se naşte continuu, un nimic vizionar care la o bere ştie
totul şi care, la un pârţ venit din afară,
răguşeşte. Hahahaha! Sunt o glumă
cu aripi. Stupefiantele m-au ajutat să aud ceea ce nu înţeleg,
mi-au arătat o chestie: ..........
Bogdan, pe marginea Gropii de gunoi, Bistriţa, eu lângă,
sugând dintr-o doză de bere şi alunecând
printre muşte, câteva cranii de vacă, pădure
de peturi, o casă ţigănească în
apropiere, bântuită de fantomele unor celofane coapte,
ancorate de nişte lemne putrede care vor să compună
un fel de acoperiş, privim râul-sirop-din-coajă-de-copac,
un arc şi două bidoane WIDE, verzi
şi amărui, anexate unei fabrici, vânt călduţ.
-Poate că asta-i soluţia, zice Bog, aruncând
sticla de Cola. Hai cu mine la Bucureşti, face el, întorcându-se.
Îl urmez.
-Iova e maestrul ideal. Merită cunoscut.
Citisem un interviu al maestrului într-un
cotidian central. Mă dăduse gata.
-Poate vin, să văd dacă fac rost de bani.
-Eu m-aş duce şi mâine. Abia aştept
să derulez proiectul ăsta. Mi s-a pus pata pe el.
Bog voia să-l cheme pe maestru la Bistriţa. Până
la urmă avea să o facă.
-I-aş da un telefon.
Bog dă din umeri.
-Da' numai după ce ai pune de zece ori receptorul în
furcă, râde el.
-L-am citit şi mi-a dat creierul peste cap.
-Dacă o să-l cunoşti, o să ai cheile
de lectură.
O jumătate de oră mai târziu suntem pe malul
râului. Bog face poze. Obsesia lui pentru nimicuri ruginoase,
pline de adânci interpretări, e ca
la început: oarbă şi interesantă.
Dar nu are vocaţia mizeriei, aşa cum am avut-o eu, cândva.
Când locuiam într-o scorbură, numită
garsonieră confort trei, şi-mi găteam zilnic
cartofi prăjiţi pe o plită aflată
în cameră şi-mi mângâiam
zilnic animalul de casă: o râmă uriaşă,
extravagant de uriaşă, care se hrănea cu borşul
scurs de la ceaunul de pe perete, negru de zoaie, ăla care schilodea
closetul arămiu şi crăpat în care
vărsasem de atâtea ori. Pe-atunci citeam integrale ca
Balzac, Thomas Mann, Kafka şi Zola. Pe Zola de nu ştiu
câte ori, fascinat de mizeria pe care o revărsa cu naturalismul
său artificial. Îmi amintesc că aveam la capul
patului un afiş în care săgetasem personajele
BESTIEI UMANE cu armele albe folosite ca să se ucidă,
dar în ordine cronologică. Într-o seară
a trecut preşedintele de bloc pe la mine... să-mi ceară
acordul pentru inventarea unui coafor în garsoniera vecină.
Cum naiba poţi face un coafor într-o încăpere
care nu are nici măcar opt metri pătraţi? Numai
inventându-l, evident! L-am invitat înăuntru,
cerându-mi scuze pentru dezordine. A zis că la toţi
e dezordine şi că nu-l deranjează. Totuşi,
când m-a văzut că sar peste o ditamai grămadă
de nu ştiu ce: tricouri murdare şi arse de ţigări,
chiloţi nespălaţi, boabe de fasole, coji de
ceapă şi de cartofi, macaroane cu sau fără
brânză, oale arse, bulgări de zaţ,
fluturaşi publicitari, chiştoace de ţigări,
şi multă-multă spermă invizibilă...,
aşadar, când m-a văzut că sar peste
prezentatul arsenal de mizerii ca să aterizez în pat,
a spus, ca pentru el: la dumneavoastră chiar că e mizerie.
Dar, mă scuzasem deja. Bog nu se scuzase niciodată.
Făcea poze doar pentru el şi se afla mereu în
afara lor.
Rămânem câteva minute în intersecţie.
-Fra' a depăşit linia, îi zic.
-Fra' e un vertij cumplit, tu eşti ca o plută, tre'
să te menţii sus fiindcă ai cu ce, el nu are,
e în ocean, şi-şi ambalează motoarele
ca să ajungă repede la fund.
Zâmbesc. Îmi aprind o ţigară şi
ies din lumea lui. Bog sfârşeşte şedinţa
şi mă ajunge.
-Eşti ca un dosar. Ce dracu' faci acolo?
-Redactez acte.
-Se vede. Ai grijă să nu te prindă. E de rău.
-M-a ajutat să ies din sevraj. Nu ştiu cât
aş mai fi rezistat fără. Şi, oricum,
ştii că am familie. Ţie ce-ţi pasă?
-Să zicem că îmi pasă de timp. Sper
că mai citeşti.
-Rar. Ai văzut ce l-au mai lins în cur pe Petean.
-Relicvă.
-Cică altfel nu şi-ar fi continuat doctoratul. Şi
tocmai ele, care-mi vorbeau despre nu'ş ce libertate.
Vorbeam despre un număr al Tribunei, unde publicaseră
nişte colege de la master.
-Dă-o-n pula mea de cronicăreală! Eu nu o citesc.
E plin de politică şi-acolo.
Peste un sfert de ceas în Soho, Bog refuză juma' de
bere şi mi-o trimite mie. Nu vorbim aproape nimic. Doar despre
monştrii morţi din capul lui. Fug iute către
casă.
Fra' mă aşteaptă, Chefter e sus, ne umflăm
burţile cu vin şi ne pregătim de o şedinţă
printre pici. Ascultăm ceva din Proiectul verde. La 10.00 p.m.
ieşim, scurtă intervenţie la un supermarket
de unde se va afla, la inventar, că a dispărut o sticlă
de coniac Alexandrion. Apoi Soho. Trecere în revistă
a meselor şi scurt popas la marginea unui grup minuscul. Rămânem
singuri, nu există amatori. Atac la a doua masă, soldat
cu acelaşi tip de abandon, cursiv, ostentativ, la obiect. Fra'
împarte spaima cu cântarul, eu adun bulgări
de metal cu care să zdrobesc câteva cranii calde. În
sfârşit, pe la 12.00 ne instalăm la o masă.
Îmi încep atacul cu zvâcniri de revoltă,
fra' se laudă că a găsit nu'ş pe unde-n
Bucureşti nu'ş ce tâmpenie de muzică.
-Când pula mea ai fost tu în Bucureşti? întreb
de undeva din spatele lui.
-A fost, face Chefter.
-Nu vorbeam cu tine,'n pula mea.
-Taci, băi, fra'! face fra'.
Mă retrag pentru cinci minute. Fra' începe să
se ungă din nou cu pleaşcă de orgoliu. Intervin
pe neaşteptate.
-Ce pula mea vrei, băh? întreabă fra' nervos.
Îmi apropii scaunul de el şi încep.
-Eşti numai minciuni, eşti din picioare până-n
cap un rahat verde şi lăudăros,
-Ce-ai, măh?
-Pă bune, uită-te! Un beţiv notoriu care nu
ştie ce vrea, care nu ştie unde e, de ce pula mea te
bagi peste oameni, fugind de la o masă la alta, cine pula mea
te crezi?
Fra' face ochii cât cepele, am faţa roşie de
furie şi sunt pus pe fapte mari, lucru pe care fra' nu-l prea
anticipase, şi nici n-avea de ce. Nici eu nu ştiu ce-s
alea fapte mari, dar nu mă dau la o parte şi smulg cu
furie fiecare bucată de carne pe care o gust. Continui pe acelaşi
ton, atacând şi sluţind faţa lui fra'
şi făcându-l de căcat printre virtualele-i
victime, dau la iveală toate prostiile care zice că-i
împlinesc viaţa. Încearcă un recul:
loveşte cu adulterul meu. I-o întorc repede:
-Vorbeşti de familia mea, strig. Da' tu ai în pula mea
aşa ceva? Vorbeşti de amanta mea. Da' tu ce fuţi,
băh? Curve!
Fra' cască ochii din nou. Îşi pune mâna
pe frunte, se vede că a intrat în panică. Începe
să-mi şoptească: "frăţiorul
meu, dar.. frăţiorul meu... frăţiorul
meu!". Dintr-o dată mă ridic şi-ncep să
râd.
-Te-am futut, ai? îi zic şi-mi trec palma peste freza
lui.
Se pornesc toţi pe râs.
Fra' dă din cap, spulberat.
!"#213Ws!""4&&/)%¤¤#"#&//789
-Băi, ce beton ai fost, mi-a zis fra' pe tren. Nu-mi pot scoate
din cap noaptea trecută. Am ştiut eu că o să
fii un mare luptător. Ţi-ai rupt în gură
maestrul. Ai rupt tot de la masa aia. Când începea să
vorbească cineva, ăilalţi îi ziceau
să tacă numa' ca să te-audă pă
tine. Eşti vedetă' n pula mea.
-Când dracu' a fost asta? întreb, ducându-mi
mâna la ceafă.
-Oau, erai beton, îţi ţineai faţa
aplecată şi aveai moaca aia de verde,
rupeai cu privirea aia totul. Aia s-a îndrăgostit de
tine.
-Ce tot vorbeşti acolo, băh? Cine s-a-ndrăgostit
de mine?
-Aia, tipa aia. I-ai zis că are ochi de reptilă şi
că numa' tu eşti capabil să-i înghiţi,
hahaha, s-a căcat aia pe ea. A zis că e cel mai beton
compliment care i s-a făcut.
-E penibil.
-Nu, e penibil în lumea ta. În lumea asta e beton. Copiii
ăştia s-au săturat de zăhăreli
romantice. Vor pule sau pizde serioase.
Noaptea trecută mi se scurgea pe ochi, o aveam umedă
şi-n palme. Băusem exagerat de mult şi aveam
frisoane. Cola nu mă ajuta deloc. Mă gândeam
la soţia mea, la fiul meu, care mă aşteptau
acasă, poate ea vorbind unor cărnuri devenite şniţele,
iar el stând pe oliţă şi privind în
gol, poate zbârlindu-se şi la o scăpare. Ce
dracu' îmi păsa mie de noaptea trecută?
Toate astea i le-am povestit lui Ştef, dar Ştef a râs,
lăsându-şi fruntea pe umărul meu.
Fruntea era a ei, dar râsul era al meu. Beam cafea şi
Ştef mă săruta pe gât, şi
porii trupului meu se înălţau, înălţau
milioane de fire de păr, înălţau milioane
de frisoane, şi mîinile mele îi căutau
coapsele, şi degetele mele îi lingeau clitorisul prin
mătase.
De data asta am treabă cu creierul meu. Şi chiar am
o treabă serioasă. Mama zice că m-am născut
cu fundul înainte. Sunt o glumă cu aripi. Şi
e adevărat: nu-mi place mirosul găinaţului,
chiar dacă în copilărie, înainte de
a-l înghiţi, nu dădeam nici o atenţie
zemoasei fierbinţi ce se irosea din el sub formă de
aburi aproape invizibili. Hm, e ciudat, ultima oară când
am făcut dragoste cu soţia mea mi s-a părut
că toate măruntaiele mi se adună în
penis şi, brusc, explodează în bucăţele
de popcorn, divagându-se apoi în sânge, precum
găinaţul ce-l sorbeam, înfometat, în
curtea bunicii. Ejaculam sânge. Prin toate dioptriile trupului
meu. Şi toate erau jalnic de murdare.
|
|
Magna Charta
[fragmente - I]
Silviu Szekely
|
|
4.
"Acesta e adevărul", îi spunea pe un ton glacial,
"Hadrianus, Commodus, genul epistolar, personajele şi anti-personajele,
felul în care le amestec, le dau uitării, le rup din
mine, fără nici o direcţie, fără
nici un orizont" dorind în acest timp să-i palpeze
pupilele ca şi cum ar fi fost un duh, o şoaptă,
precum fumul ţigării ce ţi se prelinge peste
gene, alunecându-ţi în infinitul pupilelor,
acolo unde sufletul se zbate în nemărginirea privirii,
dorind să-i palpeze pupilele printr-un gest pierdut printre cuvinte
sau învăluit în tăcere "pentru
că omul e lipsit de orizont, acesta e adevărul, sau
cel puţin intuiţia unui adevăr diseminat, rupt
în bucăţi, încarnat în glasul
unor pseudo-fiinţe, acele fiinţe amestecate cu cele
reale, cele pe care le vedem, le atingem, le dorim, dar totuşi
insuficiente, care ne lasă suspendaţi deasupra unui
vid, anti-orizontul însuşi".
Spunându-i "acesta e adevărul" ştia
că nu putea fi vorba decât de o mistificare, căci
nimic nu-l convingea de valabilitatea spuselor sale, nu avea nimic pornind
de la care să poată construi, poate cu excepţia
unui soi de încăpăţânare
ce-l făcea prizonierul unui imagini despre sine destul de înflăcărată
încât să-l facă să creadă
că într-o zi, marea operă...
Dar spunându-i "acesta e adevărul" dorind
să-i palpeze pupilele ca şi cum ar fi fost un duh, o
şoaptă, un suflet fără trup ce se
zbate în nemărginirea privirii, spunându-i
aceasta se consola dând frâu liber unei idei care i-ar
fi justificat atitudinea, şi anume idee că cel ce se
preocupă cu căutarea adevărului este nestatornic
prin însăşi esenţa sa, de aceea tot
ceea ce s-a străduit să construiască până
acum (personaje-avortoni, închipuiri despre oameni, lume, sex
sau altceva) nu s-ar supune decât acestei idei-principiu, ceea
ce-l face să creadă că tocmai această
nestatornicie constituie esenţa căutării adevărului
şi implicit a drumului pe care s-a angajat, drumul aventuros
în care omul se risipeşte dând naştere
(unei alte lumi, unei alte fiinţe, unei alte ficţiuni).
De aceea nimic nu contează în astfel de momente, iar
jocul în care ne aruncăm cu atâta dezinvoltură,
dezinhibaţi şi intangibili, e chiar modul prin care
generăm (sau se generează) adevărul prin alte
şi alte forme, în afara oricărei reguli, captivaţi
doar de tensiunea jocului, de lipsa de pudoare a dezvăluirii,
de instabilitatea oricărei semnificaţii.
"Aşadar, personajele mele..." Eşti tot timpul
altcineva, sau în acelaşi timp eşti mai multe
fiinţe la un loc, ai fost Commodus (fără să
ştii exact de ce, de ce acest nume latin, imperial), apoi Hadrianus,
pentru ca apoi să iei forma Bătrânului Aurar
(alt personaj misterios, un bătrân singuratic, singura
fiinţă pe care ţi-o puteai imagina mai aproape
de moarte, de dezintegrare, de nebunie), un fel de alchimist aflat în
căutarea pietrei filosofale, un alchimist de azil, ale cărui
forţe misterioase provin din alte regiuni, de pe alte ţărmuri.
În tot acest timp, există acel "TU" fantomatic,
foarte slab conturat, care poate fi de sex feminin, masculin sau hermafrodit,
punctul de legătură cu o altă conştiinţă,
supapa prin care transpare lumea inversată, acea lume în
mod necesar întunecată, nestatornică, labirintică,
care e lumea "autorului" (a căutătorului de
adevăr). Acel "TU" fără de care iluzia
care e acel negândit ce străbate lumea vizibilă
nu se poate insera în nici un interstiţiu, nu se poate
anunţa prin nici un mesager, căci "TU" face
posibil adevărul sau cel puţin atmosfera aceea sumbră
ce învăluie adevărul, îl adăposteşte
şi îl dizolvă. "TU", aşadar,
eşti cel care citeşte, cel care stai în proximitatea
fiinţei mele, a cărei adiere o simţi mângâindu-ţi
privirea dintr-o depărtare sfâşietoare, eşti
cel ce nu mă vede şi eşti cel pe care nu-l
văd, fiind astfel personajul absolut, adică
pura posibilitate de încarnare a adevărului, fiinţa
fără carne asupra căreia se pogoară
duhul negândirii. Sau, cu alte cuvinte, "TU", cel care
citeşte, eşti chiar anti-personajul,
pentru că apari şi dispari, nu spui nimic, te retragi
şi nu ai consistenţă şi eu mă
lupt cu acest abis al lipsei de consistenţă şi
te chem la viaţă, pe tine, cel atât de străin,
de imponderal, de nefiind.
Alunecându-ţi în infinitul pupilelor, acolo
unde sufletul se zbate în nemărginirea privirii, fără
să ştie cu certitudine dacă prezenţa
lui acolo înseamnă cu adevărat ceva, pentru
că toate obsesiile, fierbinţeala fantasmelor care-i
străbăteau somnul şi trupul adormit se stingeau
toate în imensitatea clipei prezente, pentru ca după
aceea cealaltă fiinţă să-i confirme
printr-un zâmbet întârziat tocmai această
semnificaţie a prezenţei lui, în acea atmosferă
slab luminată, cu fumul de ţigară unduindu-se
aproape de gura şi de pleoapele tale, cu toate cuvintele ce au
rămas nespuse, pentru totdeauna nespuse, ca într-un
cimitir în ruină mormintele necunoscute.
7.
O lume fără indicii, de-localizată, de-temporalizată.
O lume în care nu mai există acţiune, mişcare,
naraţiune, conştiinţă. Această
lume va fi "MAGNA CHARTA". Această lume voi fi eu însumi,
această lume va fi spicul care va da rod iar eu voi fi fost sămânţa
care va fi murit în întunecimile pământului.
Murind pe baricadele acestei lumi, murind în singurătate
şi întuneric, ca un soldat necunoscut din care nu va
mai rămâne decât văpaia de pe mormânt,
flacăra de veghe, pălălaia bătută
de vânt a lumânării.
De aceea am nevoie de o lume fără indicii, fără
repere, o lume în care încă nimic nu are nume,
o lume adamică, ridicată din neant. Pentru că
numai în asemenea condiţii rostirea adevărată
e posibilă. Pentru că doar recurgând la o asemenea
falsificare lumea poate să iasă din matca sa şi
să se reverse în deşertul negândirii.
Acolo unde râul nu are nume (fiind doar Râu), unde muntele
nu are nume (fiind un simplu munte), unde omul nu are chip (nefiind decât
Om), doar acolo poate prinde cheag rostirea adevărată
despre fiinţă, doar acolo se poate contura Adevărul,
în această sferă a universalului relativ,
pe această suprafaţă aridă în
care se restrânge tot mai mult figura omului, suprafaţă
ce reduce omul, îl subţiază, îl eliberează
de straturile putrezite cu care a fost acoperit în decursul istoriei.
De aceea, Omul adevărat e în mod necesar om fictiv,
om falsificat, căruia nu-i pot atribui decât un nume
simbolic sau arbitrar, care nu are nici o legătură cu
experienţa, care nu conţine o semnificaţie
ci doar o funcţie aproape matematică (fie funcţia
f(x) în care x...).
Funcţia-om ar putea transcende simpla fenomenalitate, s-ar putea
retrage din domeniul constrângător al semnificantului,
făcând posibilă aşadar funcţionalizarea
universalului relativ.
Sunt conştient că mă ascund pe mine însumi,
că îmi ascund fiinţa concretă - cea
care a acumulat experienţă, care a învăţat
să vorbească, care a atins (tactil, imaginar etc.) lucrurile
sau fiinţele acestei lumi - în spatele unui paravan
care ascunde la rându-i această fantasmă a
universalităţii. E şi asta o stratagemă.
O stratagemă care caută să descompună
- ca şi cum m-aş metamorfoza într-un ghem de
viermi ce devorează cadavre - fiinţa omului în
foarte multe bucăţi, să facă din ea
un puzzle, un cadavru ciopârţit,
pentru că plec de la premisa că omul e deja mort iar
actele, gesturile, cuvintele sale (într-un cuvânt, comportamentul)
sunt toate deja date, sunt deja îngropate în abisurile
memoriei sau ale visului din care nu mai putem ieşi.
De aceea, aşa cum spuneam, am nevoie de o lume fără
indicii, de o lume în care fiinţa nu lasă urme,
în care nu se ascunde pentru a fi revelată mai apoi,
o lume în care adevărul nu trebuie scos la lumină,
pentru că adevărul e însăşi
lumina.
Dar această falsificare nu înseamnă trecere
sub tăcere, teamă de-a nu face public un fapt, punere
la stâlpul infamiei sau ardere pe rug. Această falsificare
nu provine din slăbiciune, remuşcări sau regrete.
Căci trecerea de la fenomenalizare (un fel de dispunere în
timp, originare a unei istorii, delimitare a unui contur în spaţiu)
la funcţionalizare trebuie să se debaraseze de conştiinţa
încărcată, de prea-plinul sufletului zbuciumat
(nu avem nevoie de păcătoşi, dar nici de sfinţi),
de exigenţele unei pedagogii morale desuete. Omul devine o funcţie
pentru el însuşi în momentul în care
se instituie pe sine ca fisură între propriul ego şi
celălalt ego (imagine inversată a
ego-ului, totalizare a experienţei ce poartă numele
de "lume") pe temeiul unei libertăţi originare.
Prin urmare, falsificarea există ca atare doar întrucât
se exercită ca libertate. Consecinţa absolut necesară
este următoarea: opera (Charta) nu se (poate) scrie şi
nu îşi capătă sensul decât
în urma acestui travaliu de purificare ce face din fiinţa
omului o funcţie a adevărului, un vector pentru adevăr,
un vector care are puterea de a translata realitatea spre sfera a ceea
ce am numit (riscând puţin) universalul relativ.
|
|
Învierea
Lavinia Branişte
|
|
- Cică a luat patru sticle pentru mâine şi
poimâine, da' sunt sigură c-a lins deja vreo trei din
seara asta...
Cel mai mult mă tem c-o să-mi ardă cineva bluza
sau c-o să mi-o păteze cu ceară. Mi-a trebuit
mult curaj să mi-o iau pentru că ştiu ce înseamnă
să mergi la biserică în haine noi de Înviere.
Cu pantofii e altceva, măcar au o culoare mai închisă
şi nu s-ar simţi dacă mă calcă
lumea în picioare.
Păşesc înăuntru cu dreptul, pentru
noroc. Lângă mine bunica şi tanti Tanţa.
Ne aşezăm în faţă, în
partea dreaptă. După zece minute alaiul de preoţi
trece pe lângă noi cu lumânările aprinse.
Îmi pun o dorinţă şi mă întind
să iau lumină, dar lumânarea mea nu se aprinde.
Bunica se panichează, mi-o smulge din mână
şi mi-o dă pe a ei. Lumina se-mprăştie
în biserică, alaiul iese în curte.
-Ei, spune tu. Cincizeci de mii.
Rămânem înăuntru. Nu ne place afară,
bate vântul, e prea mare îmbulzeala, oricum ei or să
se întoarcă.
- Eu plec. Mă duc să mă culc şi la
patru mă întorc să iau pască.
- Da' poţi să te scoli aşa, la patru?
Mă uit în flacăra lumânării
şi mă rog pentru bunica, să-i dea Dumnezeu
bătrâneţe senină, ştie El
exact la ce mă refer. Psalmul 142, care-mi place nespus. Arată-mi,
Doamne, calea, că mai am puţin şi termin. Încotro
s-o apuc în lumea asta. Şi mai ales fereşte-mă
de duşmani.
- Păi ce se pune, salată, ceapă verde, roşii,
ridichi, un pic de ulei... fără oţet în
Săptămâna mare...
În stânga noastră, pe masa unde a stat şi
bunicul, primul mort din viaţa mea, se află acum colaci
şi candele. Ai grijă, Doamne, de sufletul lui. Iartă-mă,
bunule, că nu vin la cimitir, dar să ştii că
mă gândesc la tine.
- Ea a fost mereu cuminte, mânca-o-ar mama, şi bunica
mă atinge uşor pe mâna dreaptă. Mă
întorc. O femeie pe care n-o cunosc. Sunt în continuare
cuminte şi îi zâmbesc, dar nu intru în
vorbă pentru că sunt în biserică şi
vreau să mă rog.
De afară se aude, în sfârşit, un "Hristos
a înviat din morţi" tremurat. Oamenii din biserică
îl îngână şi ei. Îmi
duc lumânarea aproape de gură şi încep
să cânt, astfel încât flacăra
tremură după cântecul meu. Ce mai poveste şi
cu Iisus, ce subiect! Dacă aş fi scris eu aşa
o carte...
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,
miluieşte-ne pe noi. Fecioară, ajut-o pe mama să
se vindece. Să nu mai tânjească după
taică-miu, mâine e ziua lui, da' nu-l sun, uite aşa.
Şi nici la înmormântarea lui nu mă
duc, când o fi să fie. N-are decât să-i
rămână tot lu' fiică-sa ailaltă.
Pe noi înşine şi unii pe alţii şi
toată viaţa noastră... viaţa mea cu
Cipri. Dă, Doamne, să mă iubească.
Măcar un pic, de probă, deşi ştiu
că nu ne potrivim. Şi oricum termin şi plec
din Cluj, n-ar veni el după mine.
Iară şi iară cu pace şi credinţă
Domnului să ne rugăm.
- În România trebuie reconstruită credinţa,
la ce ne mai trebuie încă o biserică? E o voce
de bărbat. Chiar mă întrebam despre ce vorbesc
bărbaţii în biserică, deşi
vin din ce în ce mai puţini.
Alaiul se întoarce, Hristos a înviat! în stânga
şi-n dreapta, nu mai sunt atâţia oameni ca
la început.
Îmi ridic ochii din lumânare către altar, iar
în faţa mea, ce surpriză, a apărut
Mihai Filip dintr-a VIII-a B. Ţine o fată de mână.
Bunica îmi face semn că a găsit un scaun şi
se mută mai încolo. Fac un pas în stânga
s-o văd mai bine. Fata e urâţică,
îmbrăcată sărăcuţ.
Atât?! Şi e născut în aceeaşi
zi cu mine. Puteai mai mult, măi Mihai... Lumânarea
arde şi mi se scurge în voie pe mâini şi
pe buzunarul din faţă al bluzei.
(23.04.2006)
|
|
