EgoPHobia #7

Sorin-Mihai Grad	Cumpăraţi, cumpăraţi, cumpăraţi...
Adrian Ciubotaru	Eternal sunshine of a brand
Ştefan Bolea	One Man Army
Mihnea Blidariu	Rezistarta
K. Lizbeth	To Be a Punk [I]
Kirus	Însemnări rătăcite
iQ666	Personaje
Paul Belce	Aventurile lui Knut în Orient
Clara Nicollet	Terorismul - între justificări şi cauze

egoZaur

Cumpăraţi, cumpăraţi, cumpăraţi...

Sorin-Mihai Grad

Romanul are puternice accepte poetice putând fi considerat şi o maree epopee. Elogiile criticii nu-i sunt acordate gratuit, iar aici aş vrea să înţelegeţi exact ce spun, nu ce simţiţi c-aş sugera. Descrierea de pe site-ul editurii se potriveşte perfect în peisaj, limbajul poetico-intunecist al cărţii în discuţie fiind indubitabil şi meromorf până la străfulgerare. Realităţile translucide care îl pătrund pe cititorul însingurat în lectură precum moartea-n vacanţă reprezintă o premisă peremptorie şi totodată despotică a perenităţii daco-romane pe teritoriile mioritice... Am ajuns la miortiza şi sărim peste ea, chiar dacă e oaie şi nu capră.

Nuanţele nepărtinitoare din eşafodajul ideatic al construcţiei dogmatice a romanului prezintă atuuri nefiresc de nemercantile spre câştigarea, sau mai precis subjugarea cititorului, cucerit de aromele inconfundabile şi totuşi atât de simple ale haosului metachimic. Influenţele marilor clasici ai post-neo-modernismului sunt inedit concatenate în suavitatea trăindă a textului prin intromediul cacofoniilor semantico-calofile. Remarcăm şi un prefuturist postcontemporaneism supracaloric presărat cu injuraturi pterodactile, clişee artistice şi veţi decide singuri ce mai merită tras înspre evidenţă.

Treizecişinouă de vorbe despre prefaţă. Ermeticul critic care o semnează preferă să ascundă înţelesurile desprofunzite ale volumului sub mănunQri de cuvinte de-a dreptul fitomorfe, privând eventualul cititor interesant de plecăciunile pe care autorul i le face într-un mod categoric şi totuşi neconvenţional. Căci da, e o adevărată plăcere dar şi o aventură să-ţi cultivi ochii şi creierul cu această carte pe a cărei copertă avem desenate 28 de linii de diverse culori simbolizând o ipotetică uniune europeană cuprinzând actualele state membre, cele două candidate din 2007 şi San Marino. De ce ignoră Vaticanul, Andorra şi Liechtensteinul poate vom afla într-o atât de aşteptată continuare la care visăm cu toţii.

Eternal sunshine of a brand

Adrian Ciubotaru

Într-un manual de relatii publice crestinismul este elogiat ca dovada a celei mai mari si fertile campanii de promovare a unui brand, a unor slogane aruncate pe o piata extrem de concurenta. În primele secole ale erei noastre Imperiul Roman era asaltat de secte, confesiuni, religii ce incercau fiecare sa-si gaseasca un public tinta, sa-ti castige cota de piata absoluta. Dintre toate acestea, crestinismul s-a impus a fi religia viitorului şi religia capabila de a oferi un suflu de unitate unui imperiu muribund si sfartecat in excese mistice prea deconcentrante pentru palidul unei culturi pagane in plina degringolada. Întrebarea mea este legata de aparentul mister al acestui enorm succes a unui produs ce nu promitea nici mai mult, dar nici mai putin decat produsele existente pe piata la acel moment.
Cu siguranta, brand-ul central in jurul caruia s-au constituit discursurile de promovare a religiei nou aparute este Isus Cristos. Un brand ce s-a folosit de cota de piata creata de o alta marca, cea de Mesia. S-a dorit si treptat s-a reusit topirea pana la identificare a celor doua marci intr-una singura. Isus este Mesia, Mantuitorul cel trimis de Dumnezeu sa salveze poporul evreu. Apoi a intervenit un fenomen ce este numit in termeni de specialitate 'brand ego'. Tendinta unui brand de a-si supraestima importanta ce transpare prin (i)incercarea de a suporta de unul singur o intreaga piata diversa si (ii)prin tendinta de a intra pe o noua piata unde nu se potriveste in mod evident. In primul caz, exemplul clasic este Polaroid cu piata fotografiilor instant, iar in al doilea caz este mentionat Harley Davidson cu incercarea sa de a vinde parfumuri. Drept consecinta, Isus Cristos nu a devenit doar Mesia, ci si Dumnezeu, o fata a Treimii Sale, din intermediar a devenit corporatie, iar in al doilea exemplu, crestinismul nu a dorit sa devina doar un administrator de emotii soteriologice, ci si unul de ambitii politice si institutionale.
Dincolo de un brand exista un produs pe care acesta il reprezinta si il diferentiaza de celelalte produse concurente. Ca simplu produs, Isus a aplicat o lege de marketing ce poate fi citata in felul urmator: "Successfull brands don't have 'trademarks', they have 'lovemarks' instead". Comparativ cu ceilalti predicatori ai Palestinei acelei epoci, Isus nu era doar Mesia, ci era si Fiul lui Dumnezeu, si apoi nu s-a dovedit a fi doar Fiul lui Dumnezeu in vizita turistica pe Pamant, ci a fost Fiul lui Dumnezeu ce s-a jertfit din iubire pentru omenire. Ce inseamna acest lucru in termeni de advertising?
Isus era the one and only, the original, primul pe o piata cu imense potentialitati. Isus si-a castigat astfel diferenta specifica fata de celelalte figuri salvatoare. De vreme ce, motivul creatiei prin sacrificiu este unul omniprezent in cosmologiile diferitelor complex religioase, in cazul crestinismului nu mai este vorba de un sacrificiu ce ar stabili o limita ontologica (imolarea zeului este singura cale a creatiei), ci avem de a face cu o jertfa totala si ofensiva prin iubirea manifestata. Consecintele acestei miscari sunt multiple si foarte percutante: transformarea intr-un lovemark si de aici, crearea unor legaturi emotionale (emotional ties) cu clientii, ridicarea imaginii de sine a acestora (pentru voi a avut loc jerta - mica cosmogonie - din iubire pentru oameni) si, un factor foarte important, neverificabilitatea sperantelor create. In acest ultim punct voi aduce un exemplu elocvent despre modul cum functioneaza acest mecanism emotional. Poducatorul Campbell a venit cu idea introducerii pe piata a 'Supei Combo' (o combinatia de supa inghetata si sandwich) destinata oamenilor ce aveau la birou un cuptor cu microunde. S-au cheltuit milioane de dolari pentru promovarea ineditului produs si primele semnale au fost mai mult decat încurajatoare. Totusi, in curand acestea s-au dovedit fragile, oamenii au cumparat o singura data produsul din curiozitate si apoi s-au izbit de inconvenientele sale: era mai simplu si mai rapid sa deschizi o cutie cu supa si sa-ti prepari propriul sandwich. Prin urmare, nu au cumparat a doua oara produsul. Legatura exemplului cu cazul crestin este evidenta: crestinismul poate fi cumparat doar o singura data, insa intalnirea cu sperantele legate de produs nu are loc niciodata, prin urmare nu pot fi verificate. Succesul crestinismului se afla pe aceasta prima treapta fagila: one-off purchase.
Prin conditiile propice (existenta unui cadru unitar politic nesustinut de o religie centrala), prin asimilarea ultimelor instrumente ale epocii (limba greaca, mixajul unor motive ale filozofiei clasice (Logos, de exemplu), traducerea in latina populara etc), prin crearea unei mitologii a brandului (mythology of the brand) si printr-o coordonata si agresiva campanie door-to-door efectuata de inspirati, motivati si carismatici agenti de vanzari, crestinismul s-a impus iremediabil ca un succes de marketing si PR prin brandul sau, si nu prin produsul sau. Brand-ul Isus ascundea un produs lipsit de identitate si fluctuant in calitati (Isus din Evangheliile sinoptice nu a acelasi cu cel din Evanghelia lui Ioan, diferit de cel prezent in Epistolele lui Pavel si cu siguranta distinct de cel din apocrife). Insa, dincolo de aceste carente, prin conjunctura si efort coordonat, brandul a putut fi implementat.
Apoi dupa stabilirea succesului pe o piata locala, urmeaza extinderea pe piata globala si statuarea caracteristicilor de universalitate a unui brand. Crestinismul va impune un spatiu (lumea crestina) si un timp (inainte/dupa Cristos), spatiu-timp ce va modela perceptia culturala a cel putin urmatoarelor doua milenii. Pastand proportiile, Coca-Cola va impune un timp (Always Coca-Cola) si sugereaza existenta unui spatiu al sau (cand astronautii dintr-una dintre misiunile Apollo s-au intors pe pamant au fost intampinati de o imensa pancartă pe care scria 'Welcome back to earth, home of Coca-Cola'.
In mod evident, cat de bun ar fi brandul mulat pe un produs prost nu s-ar produce un succes de piata, insa procesul de mitologizare (ma feresc de peiorativul mistificare) prin care un brand reprezinta un produs poate face minuni. Minuni pe care le observam zi de zi: vedem barbati urati parteneri ai unor femei frumoase, vedem produse suspecte achizitionate in virtutea celebritatii si modei marcii sale si, mai ales, vedem iubiri imposibile. Şi cu acest aspect as dori sa inchei acest eseu. Marele Manipulator al lui Giordano Bruno nu credea decat intr-un singur adevar: totul este manipulabil, nu exista absolut nimeni care sa poata scapa raporturilor intersubiective, fie ca-i vorba de un manipulator, de un manipulat ori de un instrument. Prin magie, Marele Manipulator se creaza pe sine ca un brand capabil de a manipula fantasmele celui manipulat, sedus. Aici ajungem in plin teren economic. (Marketing is a battle of perceptions, not products, spune un alt principiu.) Magia fiind o reglare de forte, acelasi lucru se poate spune si despre iubire. Bradingul fiind o magie (un joc cu fantasme), corespondentele sale erotice devin evidente si doar in virtutea unui proces mitologic brandurile interactioneaza personal cu fiecare consumator in parte, creand conditiile depasirii cadrelor initiale (sex, varsta, religie, rasa, categorie sociala) spulberand aparenta imobilitate a unui statut cultural, aparenta imposibilitate a unor iubiri dincolo de aceste lumite. In acelasi stil in care o companie isi castiga si isi mentine clientela creand 'consumer-friendly brand values', noi insine manipulam, seducem pe cei din jurul nostru imbibându-i de mitologia, magia propriului nostru brand, propriei noastre imagini. Nu conteaza puterea in sine, ci sentimentul exercitarii ei (the feeling), si nu doar acesta, ci imaginea (the brand) ce o deţii. And knowing all that, isn't love a branding process?

Bibliografie:
Matt Haig (2003), Brand Failures, Kogan Page Limited, New York
Ioan Petru Culianu (2000) - Eros si Magie in Renastere.1484, Nemira, Bucureşti

One Man Army

Ştefan Bolea

S-ar putea spune că marii jucători asced spre glorie atunci când echipa lor este pregătită pentru quest-ul lor personal. Cu alte cuvinte, trezirea unei echipe este avanpremierea naşterii unui superstar. Dacă nu ar exista premisele colective ale măreţiei (un context general favorabil), marii jucători ar rămâne nişte Penelope şi Sisifi, care îşi zdrobesc spiritul în zadar.

Există situaţii când acest principiu este invalidat de individualităţi puternice, care sfarămă legităţile obiective, adevărate anomalii sistemice creatoare de sisteme alternative. Shaquille O'Neal, când s-a transferat la Miami, în octombrie 2004, avea 32 de ani. O vârstă înaintată, mai ales pentru un pivot, postul cel mai solicitant la baschet. Centrul mental şi fizic al unei echipe, de obicei cel mai înalt şi solid jucător, persoana de legătură din atac şi piesa de rezistenţă a defensivei. Preeminenţa tehnologiei asupra personalităţii este redată sintetic în porecla care îi este atribuită, Shaq Diesel. Acesta (2.16 m, 147 kg) are un look monstruos, dacă folosim acest determinativ în sensul lui spectacular şi fantasmagoric. Un personaj de mit modern, care a uimit prin procentajul său la aruncările din acţiune (aproape 58% de-a lungul carierei) şi mai ales prin slam-dunk-urile sale, prin care a demolat mai multe panouri. Desigur, uriaşul are o căutătură naivă; o serenitate inocentă îl domină atunci când înscrie violent peste adversarul direct. Shaq are toate trăsăturile unui personaj din literatura sci-fi, fiind o sinteză dintre hiper-umanitatea eroică şi tehnocraţia generatoare de mutanţi. Inutil să mai spunem că el totuşi există, la fel cum exista Cioran-ul lui Savater. Revenind la povestea noastră; Shaq in Black era un poster halucinant ce decora la începutul actualului sezon NBA zgârie-norii din Miami. Cel mai interesant transfer al anului, pentru care Miami a dat trei jucători promiţători şi un contract de 60 de milioane de dolari pe doi ani.

Si acum, din nou în subterfugiile explicaţiei. LA Lakers, echipa de la care pleca Shaq dominase scena sportivă timp de 5 ani, răstimp în care câştigase de trei ori titlul şi jucase o dată finala. Miami Heat, destinaţia monstrului era o echipă cel mult mediocră, care primise totuşi un debutant promiţător, Dwyane Wade. Un debutant, care s-ar fi zvârcolit în marasmul anonimatului, dacă nu ar fi fost adus cumva la lumină. Matematic, rezultatul acestui transfer a fost meteoric: 1. Lakers, la care rămăsese totuşi Kobe Bryant, pe care mulţi îl creditau ca un jucător de cel puţin talia lui Shaq, s-a scufundat în mediocritate, nereuşind nici măcar să intre pe ultima poziţie din play-off; 2. Miami, una din cenuşăresele Est-ului, câştigă conferinţa, cu rezultate inimaginabile (printre altele 12 victorii consecutive, două victorii clare în faţa lui Lakers şi un triumf legendar în faţa lui Phoenix, transmis în direct şi de TVR 2).

Influenţa lui Shaq este înţeleasă adecvat numai comparând ascensiunea echipei din Miami şi prăbuşirea lui LA Lakers. Cele două feţe ale monedei recompun tabloul unui one man army; prezenţa sa este copleşitoare, la fel cum falimentară este absenţa lui. Prin asemenea personalităţi extra-ordinare, care sfidează schematismul, ordinea şi rutina, baschetul devine ceva asemănător unui joc metafizic.Şi asta, pentru că unei contribuţii pragmatice pe care o aduce un mare jucător în mod firesc (The Shaq Effect, bonus la puncte, recuperări şi blocaje), îi este adăugată o influenţă spirituală, ce uneori devine vizibilă. Sunt momente când un singur om schimbă cursul jocului; de multe ori l-am văzut pe Shaq ca o stavilă sau ca un baraj în faţa iureşului advers. Exemplul rezistenţei sale a trezit echipa, i-a dat un respect de sine şi o conştiinţă, ce a transformat laşitatea în avânt, pasivitatea în imaginaţie productivă, delăsarea în voinţă. De aceea anumiţi jucători sunt mai importanţi decât orice echipă, pentru că la o adică îşi creează echipa din neant.

Personalitatea care a dominat baschetul contemporan a fost artizanul celor şase titluri Bulls, cu multe victorii decisive obţinute în ultima secundă. Un jucător magnific pe nume Michael Jordan, clasicizat prin statui, mitizat într-o asemenea măsură încât a devenit un trademark. Totuşi, MJ în ultima sa revenire, a avut un sezon mizerabil cu Wizards, cu gafe monumentale, de la dunk-uri ratate la All-Star la blocaje luate de la indivizi ce nu aveau jumătate din detenta sa. Prin quest-ul său cu Miami Heat, Shaq l-a depăşit pe Jordan. A reuşit să creeze o supernovă dintr-un astru obosit şi trist. Baschetul este un sport de echipă, dar uneori individualitatea este generatoare de sens şi nu logica inerentă colectivităţii. Pentru mine Shaq este un Coriolan al sportului, dacă decupăm faţeta tragică: de două ori victorios cu echipe aflate într-o rivalitate potenţială.

PUNK_POLITIK

Rezistarta

Mihnea Blidariu

Stim cu toţii explicaţia psihologică potrivit căreia, la adolescenţă, suntem predispuşi la visare, la revoltă şi la întors lumea pe dos dintr-o imperioasă necesitate de a ne crea propriul sistem de valori, punând totodată la îndoială celelalte sisteme. Ştim, de asemenea, şi ce ucide aceste predispoziţii adolescentine: confruntarea cu problemele "reale" ale vieţii, necesitatea unei slujbe, dezamăgirea pe care ne-o aduce apartenenţa la câmpul muncii, iluzii destrămate şi lista poate continua la nesfârşit. În final, valorile din adolescenţă rămân simple amintiri iar sistemul pe care îl contestasem e bine înfipt în conştiinţa noastră.
Rândurile de mai sus caracterizează marea majoritate a societăţii. Există, însă, o minoritate care scapă acestei caracterizări: artiştii. Toţi, pictorii, sculptorii, muzicienii, poeţii, prozatorii, designerii, actorii, circarii şi care or mai fi. De ce? Dezorganizaţi, boemi, rupţi de realitate, unii dintre ei neavând nici măcar o etichetă în Codul Muncii, artiştii rămân nişte copii mari. Organic, ei sunt mereu împotriva sistemului, oricare ar fi el. Instinctiv, ei se pun întotdeauna de cealaltă parte a baricadei, pentru că sistemul înseamnă normă, iar norma înseamnă sterilitate, non-creaţie. Amintiţi-vă de acel celebru fuck the norm al celor de la Rage Against The Machine. Cel mai puternic motor al politicii, nevoia de putere se află la polul opus nevoii de creaţie.Şi asta deoarece puterea înseamnă expansiune, înseamnă a accede sau, în cazul dictaturilor, a succede, în timp ce creaţia înseamnă introversiune, căutarea de sine şi, în cazuri mai radicale, chiar o anumită formă de ascetism. Adolescent perpetuu într-un fel, artistul e mereu îngrozit de contactul cu "părinţii" naţiunii, cu costumele din Parlament, cu toată acea lume de "oameni mari" în care e vorba doar de bani şi în care ludicul nu are ce să caute. Nu doar în politică, ci şi în viaţa de zi cu zi, la serviciu, în cadrul contactelor sociale, până şi în concedii, o întreagă lume de adulţi joacă altfel de jocuri, mult mai serioase şi mai perfide, în care cuvântul de ordine este succes. Bani. Carieră. Vilă. Maşină. Piscină. Lucruri normale, totuşi, în societăţi capitaliste precum cea americană sau ca multe din cele europene. Însă, în forul lui (politic) interior, artistul va fi întotdeauna un om de stânga, acea stângă intelectuală şi filozofică ce dispreţuieşte acumularea în exces de bunuri materiale, luxul opulent şi vilele de protocol cu iz de case conspirative ale aristocraţiei politice. Artistul va fi întotdeauna anti-mondializare, va milita pentru ştergerea datoriilor lumii a treia, va fi împotriva exploatării aurului la Roşia Montană, va avea o aversiune aproape fizică pentru orice formă de autoritate, fie ea poliţie, armată sau administrator de scară, se va pune contra oricărei murdăriri a spiritului uman în favoarea unor principii materialiste. Neacaparat de sistem, artistul nu îmbrăţişează valorile acestuia, de aceea, a cheltui nu este pentru el un vis şi nici raţiunea de a exista. Nu e nici măcar o necesitate. Banii sunt doar obiecte date la schimb cu alte obiecte. Artistul primeşte bani pentru arta lui deoarece banii sunt cel mai puternic obiect de schimb; nimănui nu i s-ar părea firesc să plătească arta cu nişte ceapă şi cartofi (deşi unii şi-ar mai dori încă s-o plătească eventual cu bere...).
Nesocotind, în mare măsură, societatea de consum, artistul pune la îndoială, în consecinţă, şi sistemul care o conduce. Fiind liber de ierarhii sociale şi de toate constrângerile pe care acestea le implică, artistul îşi permite să critice deschis aceste ierarhii şi pe cei ce le controlează. El nu poate fi pedepsit. Nu poate fi nici concediat, nici pensionat. Nu i se poate tăia din salariu. Nu poate fi mustrat în şedinţa consiliului de administraţie. Îndemnul lui la revoltă e, de multe ori, lăsat fără nici o explicaţie (revoltă de dragul revoltei...); însă asta nu trebuie să mire sau să contrarieze pe nimeni: adolescent veşnic, artistul vede în revoltă o stare de a fi naturală, o normalitate în care personalitatea sa se manifestă pe de-a-ntregul. Revoluţia, aşa cum a început ea de la mişcarea hippie, trecând prin punk şi ajungând la toată pleiada de trupe anti-Bush de astăzi (U2, Coldplay, Radiohead, ş.a.), a fost şi este starea de spirit în care artistul s-a regăsit cel mai adesea, ea fiind dinamică, un haos în care ghiceşti fierberea unei supe primordiale, a unei zile dintâi. În întreaga sa existenţă, artistul face şi desface lumi, naşte şi ucide idei. Şi nu de puţine ori, rolul său ca formator de opinie şi ca influenţă de gândire este unanim recunoscut (dau numai două exemple: Trent Reznor de la Nine Inch Nails şi Bono, solistul U2).

Mă uit la tot ce e scris mai sus şi îmi vine să râd: subsemnatul se crede cu siguranţă în altă ţară, sau a făcut referire la artist ca la o entitate...imaginară. Artistul pe care l-a descris mai sus nu poate exista în acelaşi spaţiu cu adrian păunescu, corneliu vadim tudor, dinu săraru, sergiu nicolaescu, răzvan theodorescu, nicolae guţă, adi de vito, costi ioniţă, o-zone, blondy, 3sudest, trident, a.s.i.a., akcent, moga, voltaj, direcţia5, holograf, marcel pavel, emanuel, cerebel, cream, şi atât de mulţi alţii (nu, nu e o greşeală, aşa am vrut să-i scriu, cu litere mici).
Mda, ne cerem scuze, subsemnatul e realmente idiot: a umblat prea mult pe la acele festivaluri inexistente, gen Salvaţi Roşia Montană, Stufstock, PeriamPort, admiră un autor necunoscut ca A. Vakulovski, e în gaşcă cu nişte artişti-terorişti care îşi spun Mindbomb şi a ascultat prea multe trupe de care n-a auzit nimeni, cum ar fi Implant Pentru Refuz, Altar, Dance Trauma, Kumm, Blazzaj, Icory, E.M.I.L., Guerrillas şi atât de puţini alţii. Crede că există o generaţie 2000, când se ştie foarte bine că tot pe stilul Mamaia '85 se leagănă lumea, la fel cum lumea s-a dat în bărci cu generaţia Valea Jiului când generaţia '90 încerca să-i dea deşteptarea în Piaţa Universităţii.
Asta e, ce să-i faci, artistu dracului. Visează.Şi la capătul visului, ei îl aşteaptă: teo va face un interviu în exclusivitate, cristian tudor popescu va analiza implicaţiile politice ale visului şi radu anton roman va oferi o ciorbiţă de dres visurile rele. Iar MTV îi va dedica un week-end în care va aduna şi compila cele mai cool momente ale existenţei sale, de la prima apariţie în public la vârsta de 6 ani, până la scandalul cu drogurile. I se va cere să renunţe la rubrica din EgoPHobia, căci nu va mai fi bine pentru imagine. I se vor cere din ce în ce mai multe şi i se vor da din ce în ce mai puţine. Însă el va da cu piciorul la toate, va scrie în continuare şi îşi va bate joc de toată lumea asta serioasă şi cu bani. "Nerecunoscătorule, iresponsabilul naibii, n-ai să ajungi niciodată în vârf, acolo sus!"
Dar cine spune că vreau să urc?

To Be a Punk [I]

K. Lizbeth

A guy walks up to me and asks 'What's Punk?'. So I kick over a garbage can and say 'That's punk!'. So he kicks over the garbage can and says 'That's Punk?', and I say 'No that's a trend!'
(Billie Joe Armstrong)

Punk - iată un termen căruia nu i se mai ştiu exact determinările... o suită de trupe ale anilor '70-'80, o ideologie socio-politică sau o atitudine personală de rebeliune? Categoric controversat, dar şi cu un oareşce aer desuet, punk-ul continuă să ridice întrebări, motiv pentru care mă opresc în special asupra părţii programatice a (sub-)culturii punk, neavând pretenţii de a o discuta exhaustiv, cu atât mai puţin pretenţiile unei rigurozităţi tehnice în ce priveşte traiectoria sa muzicală sau cele ale unui studiu sociologic vizând acest life-style.
Dacă se poate vorbi despre o filozofie punk, şi iată că se poate - o spune Craig O'Hara în "The Philosophy of Punk" - aceasta are în mod clar valenţe politice şi sociale. Se ştie în general că apanajul principal al punk-ului este anarhismul, în fapt filosofia punk este o filosofie anti-sistem, cu puncte de convergenţă din acest punct de vedere atât cu comunismul cât şi cu anarhismul deja menţionat. Pe fiecare din aceste demersuri, punk-ul este un portest în vederea unei validări. Protest împotriva sistemului pentru o validare a libertăţii şi identităţii personale. Însă care sunt în fapt liniile de identificare ale acestei mişcări care este în definitiv una muzicală?

Muzica punk este uşor identificabilă prin constructul extrem de simplu, un soi de întoarcere la elementele primitive ale rockului, reducerea la esenţialul rudimentar a părţii sale intrumentale: măsuri de 4/4 în ceea ce priveşte partea de tobe, chitara mizând pe distorsiune, cu foarte puţine solo-uri (în 2 sau 4 riff-barr-uri de cele mai multe ori), un tempo alert şi zgomotos, cu piese scurte (durată medie de 1-2 minute) şi agresive, exprimând în general frustrare, nerăbdare, nemulţumire, furie, protest.
Printre predecesorii punkului s-au gasit The Stooges, The Velvet Underground şi MC5, însă prima trupă recunoscută ca fiind punk este Ramones (New York) care s-au remarcat prin atitudinea anti-socială, titlurile şi versurile controversate ("Now I Wanna Sniff Some Glue") ce promovau o libertate personală alternativă concepţiilor hippie la modă la acel moment, şi care, paradoxal nu au cunoscut succesul decât pe teritoriul Marii Britanii. Aici a avut loc o reală explozie de formatii (Clash, Damned, Buzzcocks) dintre care cea mai celebră de departe, Sex Pistols s-a făcut remarcată prin Johnny Rotten şi Sid Vicious şi declaraţiile lor pro-anarhie, pro-avort, pro-fascism, practic pro- orice era tabu în acel moment în societatea londoneză. De cealaltă parte a oceanului, Dead Kennedys duseseră cinismul la culmile lui, ironizând în versurile lor, chiar muzica punk pentru lipsa unei mobilizări (anti-)politice reale şi efective. De aici, lucrurile s-au complicat: moartea lui Sid Vicious legată de presă de consumul de droguri şi deplasarea muzicii punk spre (influenţe) hard-core (cazul celor de la Minor Threat, Bad Brains, Hüsker Dü, State of Alert sau chiar Misfits) sau spre grunge (Soul Asylum, Bad Religion şi Greenday) au estompat demarcaţiile mişcării punk, neobosită în a-şi susţine cauza nici azi.

Literar, punk-ul este generic asociat generaţiei beat americane, în primul rând pentru libertatea individuală pe care o promovează, pentru alternativele creative pe care le oferă. Pentru formularea aceloraşi deziderate şi puncte de convergenţă în concepţii sunt des citaţi Antonin Artaud, Ezra Pound, Henry Miller şi mai ales Lawrence Ferlinghetti celebru pentru poemul său "I Am Waiting" ("and I am waiting / for the war to be fought / which will make the world safe / for anarchy"). Punctele comune sunt evidente: o explorare interioară în vederea dezvoltării propriei identităţi, a propriilor motivaţii şi dorinţe, şi libertatea de expresie a acestora, valorizarea prieteniei, a justiţiei dincolo de organizarea politică, dincolo de instituţiile care încearcă să reglementeze şi să controleze totul.
În plus, cultura punk susţine manifestarea acelei vieţi interioare a umanităţii care are nevoie de un catalizator care sa facă posibilă exprimarea prin cuvinte sau urlete fără a se auzi concret o voce - adică de poezie: Poetry (spontaneous free form thought) is the pure medium for anarchic art...(O'Hara).

Spuneam că filozofia punk este una anti-sistem, o filozofie de atitudine - cuvânt cheie pentru tot ceea ce înseamnă punk-ul. Orientarea anti- este în fapt încurajarea dezvoltării unei identităţi proprii, a unei voci proprii, a unei libertăţi şi a unor valori autentice, chiar atunci când acestea nu coincid cu ale majorităţii, ale societăţii, finalmente ale sistemului. John Stuart Mill o spunea cu multe decade în urmă: "Majoritatea, fiind satisfăcută de căile umanităţii aşa cum sunt ele acum, nu poate înţelege de ce aceste căi n-ar fi destul de bune pentru toată lumea; şi ceea ce este mai grav, spontaneitatea nu face parte din idealul majorităţii autorităţilor morale şi sociale, ci este privită cu oarecare gelozie, ca o obstrucţie provocatoare de probleme sau de rebeliuni împotriva a ceea ce aceste autorităţi consideră a fi cel mai bine pentru umanitate." ("Despre Liberate", trad.pers.)
Ideea de anarhie este vehiculată în egală măsură cu aceea de comunism în etichetarea mişcării punk... Craig O'Hara explică "a nu avea nici o formă de guvernare sau de reglemetare oficială înseamnă a valorifica libertatea şi responsabilitatea individuale, şi aceasta este anarhia" (trad.pers.) Mai departe, acelaşi text subliniază că "anarhie nu înseamnă pur şi simplu lipsa legilor, ci mai mult, lipsa nevoii de legi".
Ceea ce este clar este că atât comunismul (în mod evident, dacă este să ne gândim la fashionul punk dominat de culoarea roşie şi figurile lui Stalin sau a lui Che Guervara ca emblemă punk atât din punctul de vedere al comunismului cât şi - în cazul lui "Che" - din cel al simpatiei generale a punkerilor faţă de revoluţionari) cât şi anarhismul sunt asociate ideologiei punk. Distincţia clară între cele două apare la Bakunin, în momentul în care este expulzat din Internaţionala I ca urmare a disputei sale cu Marx: în timp ce comunistul Marx pleda pentru o trecere treptată de la forme de organizare a claselor sociale la lipsa cu desavârşire a vreunei astfel de forme prin etapa socialistă, Bakunin susţine o distrugere imediată a organizării în clase politice sau sociale. Singurele legi cărora omul trebuie să se supună sunt cele naturale ("Libertatea omului constă doar în a se supune legilor naturii, pentru că el însuşi le-a recunoscut, nefiindu-i impuse de vreo autoritate externă umană sau divină, colectivă sau individuală.") Punk-ul se subscrie fie traiectoriei comuniste de a desfiinţa sistemul, fie celei anarhiste de a-l dizolva - întru totul, disolutia sistemului fiind o distrugere a oricăror tipuri de ierarhii şi dominaţii, în consecinţă una care este şi împotriva unei entităţi superioare. Şi textul lui Bakunin merge pe această direcţie atee; cu sararcasmul său tipic el parafraza în alt loc: "Întorc fraza lui Voltaire şi spun: dacă Dumnezeu chiar ar exista, ar fi necesar să îl abolim" (în "Dieu et L'Etat"). Plierea pe aceste consideraţii a atitudinii punk, anti-religioasă, non-antropocentrică este evidentă: "What makes you think you can cure our disease?/ Maybe it's just our biology, / Maybe it's time to make room for another species, /This is the 21st century."(Bad Religion - "Modern Day Catastrophists").
Concepţiile anarhice, anti-statale, anti-autoritare, anti-ideologice şi individualiste regăsite în ideile culturii punk au rădăcini şi în rândul adepţilor anarhismului de la începutul secolului XIX precum Proudhon, George Sand sau Max Stirner care în "The Ego and Its Own" declara: "toate religiile şi ideologiile au ca fundament concepte goale, care odată dejucate de interesele individuale îşi vor releva propria goliciune, lucru valabil şi în cazul instituţiilor, fie ele statul, legislaţia, biserica, sistemul educaţional" (trad.pers.). Un secol şi jumătate mai târziu, pe EP-ul "In God We Trust Inc.", Dead Kennedys spuneau în maniera lor proprie acelaşi lucru: "All religions make me wanna throw up / All religions make me sick / All religions make me wanna throw up / All religions suck / They all claim that they have the truth / That'll set you free / Just give 'em all your money and they'll set you free / Free for a fee".
Un pericol iminent pentru integritatea umană este în viziunea punk, nu doar atitudinea oficială a autorităţilor, ci atitudinea generală a societăţii şi a regulilor ei nescrise de ne/-acceptare a noului, o societate de consum ale cărei valori sunt discutabile şi al cărei scop este demoralizarea personală a individului (Vaclav Havel, "Living in Truth"), demoralizare care se reflectă perfect în societate şi fără de care sistemul nu poate funcţiona.
Topicurile pieselor punk întâlnesc într-adevăr de cele mai multe ori ideea de protest la adresa formelor de guvernământ susţinându-se pe diverse forme de argumentare, in spirit ludic sau cinic. Celebre sunt versurile anti-monarhie ale celor de la Sex Pistols (reluate de Motorhead, trupă deasemeni britanică, într-unul din multele coveruri făcute acestei piese): God save the queen / The fascist regime / They made you a moron / Potential H-bomb // God save the queen / She aint no human being / There is no future / In England's dreaming. Însă ideologia punk se îndreaptă împotriva tuturor instituţiilor statului, împotriva realităţii cosmetizate în mod inutil ("new york city is a real cool town / society really brings me down / our playground is a pharmacy / kids find trouble so easily" - Ramones, "Danger Zone" pe LPul "Too Tough To Die"), şi marşează pentru o solidaritate în rândul expulzaţilor societăţii, a punks-ilor (engl. Vagabond)... o spuneau cum nu se poate mai bine the Misfits în "Third Eye Blind": "I lost myself outside again / With the sound running through my head / Drowned out way out in the crowd / and the crowd goes singing / My people are the misfits / The ones that don't fit in / With the smile I know it comes within /.../ Those are the ones for me / The misfits, the freaks, the enemy, you and me."

manifest tardiv împotriva moralităţii

Însemnări rătăcite

Kirus

Despre cititorii mei

Data: 15.07.2005 09:05

Bolnavi psihic, rând pe rând, ne aruncăm boala în scrierile astea şi vă supunem pe voi, cei ce nu aveţi altceva de făcut, la tot ce-i mai rău în fiinţa noastră comună.

Vă place, voyeurişti ce sunteţi, nimicuri hulpave, hrăpăreţi într-ale grotescului, nenorociţi şi insignifianţi, complexaţi, retraşi, timizi, invizibili, ascunşi în spatele ecranelor voastre protectoare, transpiraţi şi băşinoşi, lacomi de intimitate şi devoratori de suflete.

Tăiaţi-vă venele şi inundaţi cu sângele vostru Moldova. Sinistraţi gălăgioşi, cu baticuri şi riduri, rând pe rând, sau deodată, veniţi şi îmbăiaţi-vă în potopul ce se va naşte şi respiraţi dulcea renaştere.

Elite, prea multe elite într-o ţară atât de mică. Generaţia lui peşte dispusă asimetric lângă restul împietriţilor. Trăiască ţara şi neamul, să cântăm bilingv şi doar ode. Ce sens aveţi? Aţi scris tone de cărţi şi v-aţi înfăşurat în ele. Aşteptaţi degeaba, cântaţi degeaba, vă e foame degeaba.

Cine sunt eu să vă spun acestea? Cine sunteţi voi să meritaţi să mă auziţi? M-am săturat de ţară şi de neam, dar mi-e scârbă doar de restul lumii.

Odă poponarului! Măcar prin mintea lui falusoidică nu circulă gânduri de perpetuare.

Tipa cu tupeu de-aseară. Mă privea insistent, căuta contactul vizual şi se voia abordată. M-am uitat la ea şi m-am temut. Cândva o să vrea un copil.

Scenă clasică de gelozie. Vă iubesc pe toţi, pentru că mi-e totuna ce zic.

Am ajuns acasă şi m-am masturbat cu gândul la tipa insistentă. De ce? Am descoperit tardiv că îmi plăcea. Singura problemă e că i-am uitat chipul şi caracteristicile. Mi-a rămas doar ceva din atitudinea ei stânjenitoare.

Portarul are ceva ciudat în existenţa lui mizeră. Ştiu ce: e cuprins de importanţa oamenilor care, invariabil, trebuie să treacă.

Până şi Sf. Petru îşi acordă merite care nu există. Nici el nu face altceva decât să lase oamenii importanţi să treacă.

Dacă m-aş întâlni cu Dumnezeu, l-aş chema la o bere.

Oare Dumnezeu se îmbată des?

Mahmureala

Data: 13.05.2005 09:49

Iar, despre mahmureală

Trezit mult prea devreme după o noapte obosită, te găseşti pus în situaţia de a accepta jenanta intruziune într-o realitate neplăcută. E ca un fel de naştere, hohotul de plâns fiind echivalentul respiraţiei.

Clătinatul în căutarea drumului către baie, duşul care fericeşte prin uzanţele ascetice, rece şi biciuitor precum o femeie înşelată, îşi aduce binemeritatul aport. Te scalzi ca-ntr-o pedeapsă. Eşti un mic Isus sacrificat pentru binele tuturor.

Hainele put a fum şi a prăjeală motiv pentru care le abandonezi într-un colţ. Acesta e momentul flash, în are amintirile încep să te pătrundă. Urât moment. Tot felul de chestii se perindă prin mintea ta. Nu mai ştii ce e realitate şi ce e închipuire. Oare fata aia pe care o vizualizezi într-un nor de fum chiar a existat? Oare marea dispută, gâlceava, chiar a avut loc aşa cum ţi-o aminteşti. Oare cu cine şi când ai venit acasă?

Natura Omul Liniştirea Torentului

Data: 23.04.2005 11:31

Nimic mai plăcut decât liniştea unui locşor tăcut, pierdut undeva într-o mansardă, fără identitate şi cuprins de apăsarea păienjenoasă a locului neumblat, uşor prăfuit, cu dâre lungi de lumină ce răzbat prin mici crăpături.

Aş putea să stau aici şi să scriu mii de rânduri, impasibil, obosit de perspectiva de a putea fi întrerupt şi continuând în virtutea faptului că, totuşi, nimeni nu mă deranjează.

Un singur cuvânt ar putea linişti întreg universul. O singură lacrimă, vărsată într-un anumit moment, ar putea potoli torentul celor ce trec. Avem putinţa divină de a lăcrima într-un moment potrivit. Nu cred însă că acest lucru preocupă cu adevărat pe cineva.

Majoritari sunt cei ce trăiesc fără să-şi construiască o perspectivă proprie. Orori ale naturii, ei se potrivesc însă şi mai bine ei. Natura îşi asigură perpetuarea prin intermediul indivizilor celor mai mulţi şi slabi, evoluţia şi-o asigură prin intermediul celor puţini şi extraordinari. Natura se contrazice în propoziţiile esenţiale, atunci când subiectul analizat e omul.

Pentru cine construim toate cele construite? Material ne consacrăm existenţa într-o ierarhie de nisip.

Cititorul este victima scriitorului. A-l citi pe Balzac pentru a învăţa să scrii este aberant. Cititorul se consacră ca atare şi va exista între limitele acestui concept. Ca şi în categoriile psihologice: dominaţi şi dominanţi. E ca o uniune sexuală, fiecare parte va avea nevoie de cealaltă pentru a se împlini.

Nu mă pot concentra nici la cele mai elementare lucruri necesare existenţei. Nu pot deosebi două femei între ele. Toate îmi par identice şi toate inimaginabil de utile.

Principiul Casanova are sens doar într-o astfel de accepţie. Consacrarea utilităţii la rang de dorinţă. Din păcate principiul suferă de o anumită obsesivitate.

Ce plăcut e umilul vin alb, uşor dulceag, băut într-o dimineaţă obişnuită, în răpăielile focului d-abia aprins, ascultându-l pe Mozart şi privind lung câtre munţi şi cer.

Singurătatea sau durerea vor săvârşi cele mai frumoase scriituri.

Şobolanul

Data: 13.07.2005 10:39

Cam pustiu şi cam umbră prin părţile acestea. Rău precum şobolanul, l-am privit. Oase de om am eu, tendoane şi alte chestii neinteresante. Mai e ceva, ceva ce tu nu ai şi nu poţi să ai. Ceva ce poate fi numit "demnitatea şobolanului". Te voi face nenorocitule, pentru că aşa e să fie. Tu nu eşti demn, tu nu eşti nimic altceva decât o injustă existenţă, un ghimpe, o fărâmă de energie cât o adiere de vânt pentru demnul şobolan din mine.

Te privesc şi văd prin măruntaiele tale, îţi simt lăcomia şi nerăbdarea, ştiu exact ce vrei şi mă bucur de asta. Nu-ţi fac rău pentru că pot să nu-ţi fac rău. Doar te privesc şi nările îmi simt mirosul acru al răutăţii tale şi mi-e poftă să te descompun. Omule.

Drăguţă prezenţă feminină. Drăguţă înlănţuire de braţe şi de iubire în sânii ăia ai tăi. Nimic diafan ce-mi eşti. Conspiraţie de maţe moi şi suculente, acide şi dispuse la infinit, într-o continuitate de vacă. Intestinele mele dragi, sucurile mele, zbaterile mele răpitoare, dorinţele mele, iubirea mea.

Am fost încarcerat în lumea mea, până să pot privi din nou. E mult prea soare în jur şi nu-mi place aşa. Mi-e dor de întuneric, de mucegai şi apă pe pereţi. Mi-e dor de pielea şi unghiile mele, înfipte artistic împrejur, naşterea şi moartea mea, sicriul meu de prizonier. Mizantropia mea.

Neliniştea celui ce mă caută noaptea. Dragostea omului tânăr, bucuros să-ţi scrie, bucuros să te simtă protector peste întreaga lui fiinţă. Îi iubeşti răsuflarea speriată şi-i mângâi pletele răsfirate. Te bucuri de prezenţa şi energia lui, te saturi cu ea, trăieşti din ea. Suntem paraziţii tinerilor ce ne vor.

O privesc peste tot, dar nu mă uit la ea. Îmi spune că-s un pic retras, ca şi cum aş fi timid. Îi privesc dorinţa, îi simt mirosul şi pielea-mi devine sensibilă, mă uit la ea cu faţa, şi-i răspund: sunt copilul tău timid.

Unul dintre cele mai frumoase mesaje le-am primit chiar azi. Era ora 5.30 dimineaţa, când mă trezeam buimac, cu gândul de a merge la sală. Îmi adunam jegul din jur şi încercam să respir. Atunci a venit mesajul de la acea persoană care se gândea nejustificat la nenorocitul de mine:
"Na, că te-ai trezit, cred ;-)"

Îţi mulţumesc.

minDisecţii

Personaje

iQ666

"Anunţăm cu durere-n suflete trecerea spre cele veşnice a celui care a fost ..." şi urmează numele tău. Chiar dacă nu obişnuieşti să citeşti partea din ziar unde-apar chestiile astea, a ajuns cumva la tine taman azi. Urmează alertarea familiei şi a altor apropiaţi, ca să nu fie nevoie de anunţuri similare în zilele următoare pentru vreunul dintre cei încadrabili aici. Trebuie să fie teribil să-ţi primeşti propriile condoleanţe. Rămânând la presă, uneori se-ntâmplă să-ţi vezi imaginea-ntr-un cadru-n care te-ai aflat absolut fără vreo legătură cu evenimentul relatat, te trezeşti personaj al unei poveşti sau piese care n-are nici o legătură cu tine, dar care te poate acapara. Să mă pun să recitesc "Procesul", lăsându-mi nelămuririle cel puţin dubioase să piară nebăgate-n seamă?

Ideea acestui articol mi-a venit văzând nişte picturi contemporane, unde se puteau ghici siluete umane printre linii. Oare ce-or fi simţit femeile care i-au servit drept modele lui Picasso văzându-se portretizate cu feţe pătrate şi ochii plecaţi la plimbare? Picasso era totuşi Picasso, însă cei care expuneau pe unde treceam eu erau tineri. Mă amuză gândul că măcar o fată văzându-se desenată cu capul pătrat şi trei ochi să sară cu unghiile pe aspirantul artist pentru că nu se asortează culoarea părului ei din pictură cu altceva din acelaşi tablou. Sunt rău, dar pentru că mă chiar amuză ideea şi nu vreau să par misogin vă supun atenţiei şi o scenă cu pictorul şi modelul încăieraţi pentru că berea oferită pentru serviciu a fost caldă. Iar în tablou cel pictat s-a pricopsit c-o jumătate de mustaţă. Mai periculoase îmi par totuşi caricaturile. Omu' te inspiră, îl desenezi şi vrei să-i faci o bucurie oferindu-i caricatura. Mă transform brusc în primitor, nu-mi place cum m-a desenat ăla şi-l pocnesc. Amuzant şi acest scenariu?

Veţi fi remarcat şi voi că-n proza românească tânără promovată parcă prea agresiv, după părerea unora care greşesc, în ultima vreme autorul este şi personaj şi multe dintre cele povestite acolo par a avea o tentă biografică. Mi s-ar părea interesant de ştiut cum reacţionează cei menţionaţi în aceste romane scrise de către prietenii, rudele sau cunoscuţii lor. Te poţi recunoaşte într-un personaj denumit altfel decât tine, poţi să-ţi vezi numele oferit cine ştie cărui personaj cu care să n-ai nimic altceva în comun sau aceste două ipostaze se pot combina. Sigur că reacţia celor captaţi într-un fel sau altul în roman depinde decisiv de modul de reflectare, dar sunt convins că există şi oameni excesiv de discreţi care nu vor să apară pomeniţi nicăieri, oricât de favorabil, şi indivizi bucuroşi să fie băgaţi în seamă indiferent cum, umilitor chiar.

Am lăsat pentru final alte două moduri în care mă gândesc că se poate apărea ca personaj. Eu aş prefera să nu mi se dedice nici o epigramă şi nici o odă, însă cum se scriu cineva trebuie să le inspire. Nu m-aş vrea în pielea niciunui inspirator de aşa ceva, însă m-ar interesa să ştiu cum sunt primite de către aceştia. Cadrul discuţiei s-ar putea lărgi, elemente de genul numărul persoanelor care intră în contact cu opera-n care apare [era să scriu personează] personajul nostru şi câte dintre ele-l cunosc personal fiind importante. Până la urmă una e să primeşti o caricatură sau o epigramă de la un prieten şi alta e să apari ca drogat alcoolic într-un roman apărut la o editură importantă şi destul de cumpărat, mai ales dacă nici măcar nu te încadrezi într-un astfel de portret.

Si mai am două întrebări: oare ce-or fi gândit femeile care s-au pomenit cu feţe triunghiulare pe pânzele lui Picasso? dar Eminescu citind câte s-au scris despre el în secolul XX? Cine reuşeşte să ia legătura cu persoanele în cauză e rugat să mă contacteze.

falocinisme

Aventurile lui Knut în Orient

Paul Belce

-proiect de roman-

Mânat din spate de imboldul parintesc, la aceasta adaugandu-se şi responsabilitatea celor două restanţe, Knut hotărî să se angajeze. Îi repugna ideea de a deveni un " maşin", simţea că are destul potenţial creator şi că avea multe de spus lumii. Trăia propriul lui Zeitgeist, în care munca era o activitate liberă, palpabilă, orientată spre fericirea proprie şi a celorlalţi.
Oricare ar fi fost presiunile asupra sa (părinţii, nevoile financiare tot mai greu de satisfăcut), decizia finala îi aparţinea, la fel şi natura muncii pe care hotăra s-o îmbrăţişeze. Simpatiza cu profesia de agent imobiliar, fiind un domeniu în care îşi putea valorifica pe deplin talentul diplomatic şi aptitudinile de balanţă. Pe de altă parte, era perfect conştient de viitorul său imediat: urma să intermedieze vânzări şi cumpărări pentru persoane necunoscute lui, "ajutându-i" pe cei ce nu se puteau descurca singuri, riscând ca toată amabilitatea lui să fie luată drept mercantilism. Lui Knut îi lipsea un simţ al banului, întotdeauna privise cu indiferenţă bucăţile de plastic convertibile în produse. Îi era indiferent şi dacă respectivii vindeau coteţe de găini sau apartamente.
Knut sosi la ora fixată la agenţia M. Fu expediat şi trimis la plimbare pentru o oră, răgaz necesar persoanei de contact să încheie un contract important. Ora astfel obţinută o petrecu în parc, ascultând cântecul păsărelelor matinale. Revenit, patroana (o tanti zâmbitoare) îl informă despre atribuţiile care îi reveneau ca agent imobiliar: urma să lipească anunţuri in anumite cartiere pentru atragerea de oferte, dându-i-se mână liberă în alegerea mijloacelor necesare. Tanti se plânse că nu aveau clienţi în acea perioadă, dar adăugă repede că sunt o firmă serioasă, cu tradiţie. Ofertele pe care le-ar fi adus Knut urmau să fie preluate de alţi angajaţi. I se mai spuse că salariul nu este fix, dar peste două luni va atinge un nivel acceptabil. Knut mulţumi politicos şi refuză printr-un telefon (a doua zi) oferta de muncă.
Rămânând în domeniul profesiilor non-fizice, Knut optă pentru meseria de agent de pază. Îşi imagina un birou pe care să-l păzească noaptea, cu cărţile lui preferate pe masă. Trecu cu vederea faptul ca primea salariul minim, având în faţa ochilor imaginea biroului cu cărţi şi a nopţilor dedicate studiului.
Fu repartizat la serviciul patrulă. Obligaţia lui era să verifice lacătele şi clanţele a 43 de magazine, răspândite în marele oraş, şi asta timp de trei ori pe noapte, treabă de care se achită conştiincios. În pauzele lungi dintre ture, îl rodea cumplit plictiseala şi pica de somn. Se sătură rapid de discuţiile cu cei doi colegi ai săi, doi libidinoşi care se întreţineau cu vânzătoarele din chioşcul-sediu.
Eroul nostru era bine clădit, inspirând un oarecare respect pe stradă. Acest respect dispărea ca prin minune atunci când Knut îşi punea pe cap şapca neagra cu însemnele companiei de pază şi pleca în patrulă. Din cauza proliferării agenţilor, statutul său social era asemănător cu cel al gândacului camuflat în negru şi galben, pentru a trece drept viespe. Ba mai mult, unii cunoscuţi îl confundaseră cu un hoţ neexperimentat.
Efectele muncii repetitive de noapte se vădiră abia a doua zi: când ieşea în oraş cu prietenii, Knut simţea nevoia de a verifica din nou seria de lacăte. Buna-dispoziţie i se evaporă rapid, deveni morocănos şi umbla ca un zombie. Renunţarea se impunea de la sine: Knut fu atât de fericit când demisionă încât îşi uită telefonul pe terasă şi nu mai reveni să-l caute.

În loc să mearga cu ceilalţi fii de muncitori la ştrand, Knut îşi dedică după-amiaza găsirii unui loc de muncă. Următoarea locaţie era o fabrică de marmură, la capătul unui drumeag prăfuit. Acolo asteptă într-o căldură de nedescris sosirea secretarei, sub un petec de umbră, cu tricoul leoarcă. Rotindu-şi ochii, descoperi câteva blocuri de piatră nefasonată şi un moşulică mic şi negru care le izbea cu barosul, netulburat de cele 39°C la umbră. Sosirea secretarei îl smulse din presimţirile sumbre; o urmări printr-un gang lung şi întunecos ( locul potrivit pentru un viol în pustietatea aia de fabrică ), ajunse la o hală imensă în care rugineau maşinile şi creşteau tufişuri pe grămezile de moloz. Singura fiinţă vie în afară de cei doi era o domnişoară apatică înarmată cu o mătură. Knut şi secretara urcară treptele unei scări vopsite în ulei albastru şi pătrunseră într-un birou mobilat elegant, de genul celor găsite în firmele respectabile, prevăzut cu toate acesoriile necesare. Pentru Knut tranziţia era prea bruscă : îl lovi gândul că se afla în Orient, impresie care se accentuă în momentul când secretara îi ceru o nouă tură de hârţogăraie.

Terorismul - între justificări şi cauze

Clara Nicollet

Faţă de atacurile teroriste există întotdeauna riscul de a judeca lucrurile prea la cald şi prea de aproape.
Prea la cald - în sensul că astfel de acte, trezind pe drept cuvânt oroarea şi consternarea tuturor, sunt imediat urmate de valuri de ură şi îndemnuri vindicative. La cald este momentul când se caută sinonime care să exprime cât mai bine condamnarea unanimă a evenimentului : odios, oribil, absurd, inuman, atroce, iraţional, abominabil. Figurile politice de pretutindeni se întrec în luări de poziţie, sedimentând de-a lungul timpului un veritabil limbaj de lemn al indignării diplomatice. La cald, este imposibilă analiza raţională a actelor teroriste. Doar emoţiile cele mai puternice se fac auzite. Orice dezbatere devine inutilă, chiar indecentă şi, dacă este totuşi începută, se curmă brusc într-o concluzie unică : teroriştii sunt bestii feroce, iar faptele lor, lipsite de orice logică, nu pot fi sub nici un motiv justificate. Şi în nici un caz nu pot fi trecute cu vederea, în speranţa epuizării lanţului violenţei prin renunţarea la ripostă. Judecând lucrurile la cald, o singură reacţie pare posibilă : sângele cere sânge.
Prea de aproape - în sensul că, imediat după un atentat, singurul eveniment care mai are importanţă, care creşte monstruos, acoperindu-le pe toate celelalte, este atentatul însuşi. Populaţia victimizată uită tot ce s-a petrecut înainte, toate cauzele premergătoare care în mod logic aveau să conducă mai devreme sau mai târziu la stârnirea teroriştilor, şi are impresia că tragedia i-a căzut din senin deasupra, ca o fatalitate pe care nimeni şi nimic n-ar fi putut s-o prevadă sau s-o prevină. Privind lucrurile astfel, atentatul pare un act atât de absurd, încât numai setea de sânge a agresorilor şi barbaria lor total gratuită pot să-l explice. Şi în acest caz, doar o singură reacţie rămâne posibilă, aceeaşi : ochi pentru ochi; sângele cere sânge.
Acestea sunt motivele pentru care, în urma atentatelor teroriste, populaţia din zonele afectate tinde să se aglutineze în jurul conducătorilor politici, iertându-le greşelile trecute şi legitimându-le acţiunile viitoare, oricât de nebuloase ar fi acestea. Singura pretenţie imediată pe care o formulează este prinderea şi pedepsirea vinovaţilor. E un fapt binecunoscut că, în ceea ce-i priveşte, conducătorii politici nu se dau în lături să exploateze valurile de patriotism şi abnegaţie generate de asemenea conjuncturi nefericite.
Spre deosebire de populaţie, care în situaţiile de criză se lasă cel mai adesea copleşită de sentimente, politicienii judecă întotdeauna lucrurile de la distanţă şi la rece. Capabili să analizeze raţional evenimentele, fără implicarea emoţională a omului obişnuit, ei se pot servi de starea de spirit a maselor în vederea atingerii unor obiective economice şi politice stabilite cu multă vreme înainte şi pe care nu le pierd nici o clipă din vedere. Nu trebuie înţeles de aici că aceste obiective sunt neapărat dubioase, sau că şefii şi guvernele diverselor state ar putea merge, în vederea îndeplinirii lor, până la provocarea deliberată a atentatelor teroriste (deşi istoria mai mult sau mai puţin îndepărtată abundă de exemple sugestive în acest sens, din care diversele teorii conspiraţioniste îşi extrag periodic argumentele). Dar trebuie înţeles că, spre deosebire de masele populare, guvernanţii nu sunt luaţi prin surprindere de atacurile teroriste. Ei sunt conştienţi că unul sau altul din gesturile lor politice riscă să provoace atentate, dar îşi asumă acest risc pentru că altfel nu ar reuşi niciodată să-şi atingă obiectivele. Din nefericire, sacrificarea pe parcurs a unor inocenţi a făcut întotdeauna parte din daunele colaterale pe care raţiunile de stat le justifică.
Pe fondul valurilor de patriotism stârnite de atacurile teroriste, populaţia este încurajată - prin discursurile politicienilor - să dea ascultare sentimentelor şi nu raţiunii. I se inculcă mai ales ideea că nimic nu poate justifica actele teroriste, care nu trebuie în consecinţă puse pe seama unei ideologii anume sau a unor strategii de luptă, ci doar pe seama fanatismului şi a voii destinului. Astfel, la summit-ul mondial al Naţiunilor Unite din această toamnă va fi propusă o posibilă nouă definiţie a terorismului : "O acţiune vizând intimidarea unei populaţii sau constrângerea unui guvern sau organizaţii de a executa sau de a se abţine de la executarea unei acţiuni anume nu poate fi justificată sau legitimată în numele nici unei cauze sau plângeri şi constituie un act terorist." Această definiţie abate atenţia de la legea cauzei şi efectului pentru a pune accentul pe lipsa justificării. Dar în acelaşi timp, ea sugerează câteva motive posibile ale terorismului : nemulţumirile, umplerea paharului, resentimentele, răzbunarea. Definiţia arată că, deşi cauzele terorismului sunt în parte cunoscute, de multe ori este preferabil ca acestea să fie ignorate.
Faptul de a nu justifica un act anume nu poate însă împiedica producerea acestuia. Doar înlăturarea cauzei poate să-l oprească. Este greu de imaginat că acest lucru nu le este cunoscut diferitelor guverne. După cum cunoscut trebuie să le fie şi faptul că nu poate fi schimbată mentalitatea unui grup de indivizi care se consideră - pe drept cuvânt sau nu - agresat, umilit, nedreptăţit şi care acumulează frustrări de tot felul. Când sunt aduşi într-o situaţie extremă, tinerii, mai ales, cu spiritul lor revoluţionar şi rebel, cad uşor pradă integriştilor. Atâta timp cât aceşti tineri, care traiesc printre noi dar îi cunoaştem atât de puţin, totuşi, se consideră îndreptăţiţi să comită acte teroriste, în care par să vadă un mijloc de rezistenţă şi o armă de luptă, faptul că noi nu le dăm dreptate şi nu le justificăm acţiunile n-o să-i împiedice să le săvârşească.
Încercarea societăţilor occidentale de a se feri de atentate aşa cum se feresc de cutremure, adică fără să le prevină, ci doar limitându-le efectele distrugătoare, de asemenea nu poate fi o soluţie. Curajul şi stoicismul populaţiilor terorizate, decizia de a trăi cât mai normal cu putinţă pentru a nu da satisfacţie teroriştilor, nu sunt decât pansamente iluzorii aplicate unor răni permanent deschise. Un alt lucru important pierdut prea uşor din vedere este faptul că, aşa cum terorismul nu poate fi justificat sub nici o formă, în egală măsură este nejustificabilă sacrificarea din raţiuni politice chiar şi a unei singure vieţi din propria tabără, oricât de insignifiantă ar părea aceasta. Inducerea în populaţie a unei atitudini fataliste faţă de acţiunile teroriste o împinge spre acceptarea resemnată şi necondiţionată a acestui gen de sacrificiu care, precum selecţia naturală, permite supravieţuitorilor să-şi ducă mai departe existenţa fără să se abată din cale, fără să-şi schimbe proiectele.
Lipsa de transparenţă a discursurilor pe marginea terorismului în ţările occidentale, imposibilitatea unui dialog deschis, explicit, între guvern şi populaţie, diversele inadvertenţe şi lipsa de coerenţă a acţiunilor politice lasă permanent impresia că rămân lucruri nespuse, că populaţia este menţinută în ignoranţă şi împiedicată să-şi pună mai multe întrebări decât trebuie. Dacă ar fi consultate în prealabil, dacă li s-ar explica limpede care sunt atât avantajele, cât şi riscurile unui anumit gest politic, masele ar avea poate altă părere decât atunci când sunt lăsate să judece lucrurile prea la cald şi prea de aproape. Probabil că o politică mai pacifistă şi renunţarea la unele ambiţii politice prea exagerate sau prea costisitoare în consecinţe ar fi printre primele pretenţii exprimate. În orice caz, este dificil de crezut că ar dori răzbunare, vărsări de sânge, îngradirea libertăţilor individuale şi instalarea discriminărilor şi a suspiciunilor în societate, dacă ar şti că atacurile teroriste pot fi de multe ori evitate prin simple artificii politice.