{"id":9784,"date":"2013-06-25T18:00:56","date_gmt":"2013-06-25T16:00:56","guid":{"rendered":"http:\/\/egophobia.ro\/?p=9784"},"modified":"2013-06-25T15:23:32","modified_gmt":"2013-06-25T13:23:32","slug":"new-retro-sau-despre-nostalgie-cu-3-exemple","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/egophobia.ro\/?p=9784","title":{"rendered":"new retro sau despre nostalgie (cu 3 exemple)"},"content":{"rendered":"

(ca prin oglind\u0103)<\/span><\/p>\n

de Marius-Iulian Stancu<\/p>\n

 <\/p>\n

[1] analiza nu genereaz\u0103 sinteza<\/b> <\/b><\/p>\n

\u00a0<\/b><\/p>\n

Killing Them Softly<\/i> este \u00een esen\u021b\u0103 un film despre Criz\u0103 & micile crize din care prima se \u021bese, prin care astfel devine de \u00een\u021beles, criza din economia mafiot\u0103 reflect\u00e2nd-o pe cea din economia mondial\u0103 (tem\u0103 tratat\u0103 nu f\u0103r\u0103 un anumit umor negru pe alocuri, ironic), una submin\u00e2nd-o alternativ pe cealalt\u0103.<\/p>\n

 <\/p>\n

nu \u00een scenariul complex rezid\u0103 puterile acestui film, ci \u00een ceea ce face cu personajele sale, personaje ce alc\u0103tuiesc o lume a crimei lipsit\u0103 de str\u0103lucirea cu care Hollywood-ul ne-a obi\u0219nuit (vezi un Goodfellas<\/i> sau un Casino<\/i>, vezi filmele lui Scorsese \u00een general), cu actori ale c\u0103ror roluri sunt doar o imagine palid\u0103 a puterii cu care au fost investi\u021bi \u00een filme asem\u0103n\u0103toare: Ray Liotta \u00ee\u0219i ia b\u0103taie dup\u0103 b\u0103taie, pentru ca \u00een final s\u0103 fie executat; James Gandolfini e un asasin pl\u0103tit transformat \u00eentr-un alcoolic de dragostea pentru partenera care l-a \u00een\u0219elat de c\u00e2te ori a avut ocazia, l\u0103s\u00e2ndu-l \u00een cele din urm\u0103 cu ochii \u00een soare; Ben Mendelsohn este transformat \u00eentr-o adev\u0103rat\u0103 epav\u0103 de adic\u021bia de droguri pe care \u0219i-o mai \u00eentre\u021bine cu c\u00e2te o lovitur\u0103 ocazional\u0103, din ce \u00een ce mai greu de executat; iat\u0103 doar c\u00e2teva exemple. de la Gomorra<\/i> lui Matteo Garrone nu am mai \u00eent\u00e2lnit o prezentare at\u00e2t de realist\u0103 a celor care populeaz\u0103 lumea mafiot\u0103, \u00een care s\u00e2ngele s\u0103 se asezoneze at\u00e2t de firesc cu absurdul \u0219i cu situa\u021biile de multe ori tragico-comice. nici Jackie (Brad Pitt) nu iese cu totul din schem\u0103 – \u00een pofida succesului \u0219i a profesionalismului cu care \u00ee\u0219i execut\u0103 misiunile (care sf\u00e2r\u0219esc de cele mai multe ori \u00een cantit\u0103\u021bi deloc neglijabile de s\u00e2nge), \u0219i el are \u201cciud\u0103\u021beniile\u201d lui, particularit\u0103\u021bi care \u00eel individualizeaz\u0103 fa\u021b\u0103 de tiparele predictibile ale criminalului pl\u0103tit: \u00eei place ca mai \u00eent\u00e2i s\u0103 \u00ee\u0219i lini\u0219tea\u0219c\u0103 victimele, s\u0103 cread\u0103 c\u0103 \u00eenc\u0103 mai pot face alegerea care \u00een final le va salva (le d\u0103 speran\u021be, aproape c\u0103 \u00eei consilieaz\u0103 \u2013 vezi maniera aproape psiho-terapeutic\u0103 \u00een care alege s\u0103 \u00eel execute pe Frankie), pe cei pe care \u00eei cunoa\u0219te \u00eei omoar\u0103 \u201cde la distan\u021b\u0103\u201d (nu vrea s\u0103 \u00eei vad\u0103 \u00een lacrimi sau pi\u0219a\u021bi pe ei, implor\u00e2nd), killing them softly<\/i>, de aici \u0219i denumirea filmului (despre aspectele politice \u00eei las pe al\u021bii s\u0103 vorbeasc\u0103).<\/p>\n

 <\/p>\n

Killing Them Softly<\/i> este un film frumos \u00een sensul tare pe care acest cuv\u00e2nt \u00eel comport\u0103, \u00een care autorul nu se fere\u0219te s\u0103 transforme brutalitatea \u0219i frica pur\u0103 \u00een discursuri despre stil, \u00een adev\u0103rate declara\u021bii de iubire adresate arte cinematografice \u0219i capacit\u0103\u021bii acesteia de a artializa realitatea, de a creea acele eidola<\/i> despre care vorbea un Alexandru din Aphrodisia (emana\u021biile ale c\u0103ror forme sunt identice cu lucrurile din care eman\u0103, \u0219i de care, prin magia cinematografiei, corpul spectatorului se las\u0103 atins, afectat), superba scen\u0103 \u00een slow-motion, \u00een care Jackie (Brad Pitt) \u00eel elimin\u0103 pe Markie (Ray Liotta) fiind exemplar\u0103 \u00een aceast\u0103 privin\u021b\u0103 \u2013 \u0219i chiar dac\u0103 camera cinematografic\u0103 nu descifreaz\u0103 sensul evenimentului modific\u00e2nd frecven\u021bele temporale (analiza nu genereaz\u0103 sinteza), reu\u0219e\u0219te totu\u0219i s\u0103 eviden\u021bieze inepuizabilele resurse estetice ale imaginilor \u00een mi\u0219care (mai vine \u0219i soundtrack-ul prin care regizorul reu\u0219e\u0219te s\u0103 creeze simetrii nea\u0219teptate \u00eentre personaje, lipsite altfel de transparen\u021b\u0103 \u00een absen\u021ba acordului muzical).<\/p>\n

 <\/p>\n

(Killing Them Softly<\/i>, Andrew Dominik, 2012).<\/p>\n

\u00a0<\/b><\/p>\n

[2] pulsiuni pop<\/b><\/p>\n

\u00a0<\/b><\/p>\n

filmul lui Nicolas Winding Refn reprezint\u0103 o alt\u0103 pies\u0103 exponen\u021bial\u0103 a tendin\u021bei new-retro <\/i>care anim\u0103 cinematografia ultimilor ani, una construit\u0103 potrivit esteticii anilor 70-80 \u00een acest caz. \u0219i aici vezi filmare din zbor, ritmuri electro care vin s\u0103 marcheaze tensiunea specific\u0103 scenei, pulsul cadrului, montaje urbane pline, panoramice, nocturne, vezi mai bine tot filmul lui Walter Hill – The Driver<\/i>, principala referin\u021b\u0103 a regizorului danez. cu personaj care \u00eemprumut\u0103 din precizia ma\u0219inilor pe care le conduce (fie c\u0103 vine vorba de un jaf sau de cascadoriile dintr-un film), care vorbe\u0219te doar atunci c\u00e2nd e necesar, adic\u0103 foarte rar, ce \u00ee\u0219i poart\u0103 permanent jacheta cu scorpion + scobitoare, f\u0103r\u0103 nume \u0219i f\u0103r\u0103 a-\u0219i tr\u0103da emo\u021biile, toate sunt elemente-feti\u0219 care contribuie la alura unui erou pe stil vechi.<\/p>\n

 <\/p>\n

scena din motel reprezint\u0103 o superb\u0103 medita\u021bie s\u00e2ngeroas\u0103 asupra echilibrului, a st\u0103rii de gra\u021bie, pe care eroii lui Refn le manifest\u0103 \u00een situa\u021biile limit\u0103 (vezi Valhalla Rising<\/i>). + scena din club \u00een care pulsiunea criminal\u0103 este pus\u0103 \u00een practic\u0103 pe fondul indiferen\u021bei totale a fetelor care lucreaz\u0103 \u00een clubul de noapte, ca un argument \u00een plus c\u0103, pentru regizorul danez, cheia nu o reprezint\u0103 niciodat\u0103 violen\u021ba \u00een sine, ci sublimul abstract al violen\u021bei (vezi scena din Bronson<\/i> cu gardienii \u00eenchisorii pe\/l\u00e2ng\u0103 boxele din care r\u0103sun\u0103 Duetul florilor<\/i> din “Lakme” de Leo Delibes, \u00een timp ce Charles \u00eei a\u015fteapt\u0103 gol, vopsit \u00een negru din cap p\u00e2n\u0103-n picioare, s\u0103 sar\u0103 la b\u0103taie). & mai vine \u0219i faza cu liftul (care ne aduce aminte de \u00eenceputul \u015fi sf\u00e2r\u015fitul din Bleeder<\/i>), cu extra-c\u00e2mp amenin\u021bat cu dispari\u021bia de reducerea luminozit\u0103\u021bii sub privirea inuman\u0103 a con\u0219tiin\u021bei cinematografice – o ilustrare perfect\u0103 a neantiz\u0103rii teoretizate de Sartre, ca dispari\u0163ie a fondului ca \u015fi condi\u0163ie necesar\u0103 pentru apari\u0163ia formei principale (Fiin\u0163a \u015fi neantul<\/i>). pentru c\u0103 ceea ce \u00eencearc\u0103 s\u0103 ipostazieze Nicolas Winding Refn nu sunt anumite scheme, anumite structuri ideatice, ci efectele narcotice ale emo\u021biei pure, de aici \u0219i minimalismul expresiv al filmului.<\/p>\n

 <\/p>\n

Drive<\/i> poate fi considerat p\u00e2n\u0103 la urm\u0103 un film pop, retro, cu nostalgii, \u00een care aproape fiecare scen\u0103 poate fi analizat\u0103 din perspectiva regizorului feti\u0219ist, care produce \u00een mod repetat imaginile care \u00eei provoac\u0103 pl\u0103cerea, iar feti\u0219ul este prin excelen\u021b\u0103 post-modern, cu realitatea care \u00een absen\u021ba sensului mai satisface doar pe buc\u0103\u021bi, mai mult vederea dec\u00e2t mintea \u2013 \u201cthe drive that circles round,http:\/\/www.blogger.com\/blogger.g?blogID=3914465686982940718<\/a> objectless, self-sufficient, ascetic.\u201d (Marko Bauer, Pure West: <\/i>Drive, nostalgia for postmodernism<\/i>).<\/p>\n

 <\/p>\n

(Drive<\/i>, Nicolas Winding Refn, 2011).<\/p>\n

[3] new retro sau despre nostalgie<\/b><\/p>\n

\u00a0<\/b><\/p>\n

\u00een debutul filmului vedem un om dominat de propria sexualitate, capabil s\u0103 se excite \u0219i la vederea unei femei din nisip f\u0103cut\u0103 de camarazii s\u0103i pe o plaj\u0103 (cu care simuleaz\u0103 un act sexual pentru a \u0219i-o lua mai apoi pe bune la lab\u0103, psihicul s\u0103u zdruncinat p\u0103r\u00e2nd dominat \u00een \u00eentregime de \u201cp\u0103s\u0103ric\u0103\u201d), l\u00e2ng\u0103 un ocean din care Afrodita \u00eent\u00e2rzie s\u0103 apar\u0103. un adev\u0103rat artist al combina\u021biilor bahice, capabil s\u0103 fac\u0103 un cocktail din orice \u00een func\u021bie de context, cu dedica\u021bie pentru un cel\u0103lalt a c\u0103rui \u00eent\u00e2lnire este mai mereu accidental\u0103. r\u0103zboiul s-a sf\u00e2r\u0219it, \u00eens\u0103, nu to\u021bi cei care ies din el reu\u0219esc s\u0103 \u00ee\u0219i g\u0103seasc\u0103 \u0219i pacea. scenele introductive din spital, anumite episoade traumatice cu caracter de referin\u021be (pl\u00e2nsul provocat de nostalgie, viziunea reevaluat\u0103 drept vis) \u00eentreaga component\u0103 emo\u021bional\u0103 \u0219i expresiv\u0103 a personajului pe care Joaquin Phoenix \u00eel interpreteaz\u0103\u00a0 (Freddie Quell) sunt construite \u00een mod evident pe cazurile prezentate de surprinz\u0103torul documentar al lui John Huston, Let There Be Light<\/i> (1946). din el afl\u0103m c\u0103 aproape 20% dintre victimele din cadrul armatei americane \u00een cel de-al doilea r\u0103zboi mondial au suferit \u00een urma unor afec\u021biuni de natur\u0103 neuro-psihiatric\u0103. Freddie – ira\u021bionalul, animalicul, excentricul, care tr\u0103ie\u0219te \u201cpe fug\u0103\u201d, ce nu poate s\u0103 se ata\u0219eze, pentru care scena \u00een care este urm\u0103rit pe c\u00e2mp reprezint\u0103 o potrivit\u0103 compara\u021bie.<\/p>\n

 <\/p>\n

L. Ron Hubbard, fondatorul mi\u0219c\u0103rii scientologice, care se afl\u0103 la baza pove\u0219tii lui Lancaster Dodd din filmul lui Paul Thomas Anderson, spunea c\u0103 \u201cre\u00eentoarcerea reprezint\u0103 spectacolul complet al imageriei reamintirii\u2026o examinare a imaginilor \u00een mi\u0219care.\u201d \u0219i ce este p\u00e2n\u0103 la urm\u0103 filmul dac\u0103 nu o form\u0103 de re\u00eentoarcere, o activare a capacit\u0103\u021bii spectatorului de a fi prezent \u00een spa\u021biul \u0219i timpul cinematografic, \u00eentr-o interpretare care vine s\u0103 dea o anumit\u0103 consisten\u021b\u0103 simulacrului filmic, care nu mai este privat \u00een totalitate de realitate prin apelul pe care \u00eel face la memorie, la referin\u021bele cu un caracter aproape documentaristic (& conform celor care se pricep la aspectele tehnice, filmarea \u00een 65 mm ar constitui cea mai bun\u0103 metod\u0103 de a transpune toat\u0103 treaba asta, \u00een care aspectul elevat, specific peliculei de acest tip, s\u0103 se juxtapun\u0103 cu episoade cotidiene, lipsite de m\u0103re\u021bie, o filmare improprie deci pentru scenele de genul, mai ales c\u00e2nd vine vorba de interioare). iar insertul cu \u201cispitirea\u201d lui Freddie pe Get Thee Behind Me Satan<\/i>, melodie interpretat\u0103 de Ella Fitzgerald, cu imagini detaliate \u201cprin care realul este saturat\u201d (Anthony Lane, Sail Away \u2013 The Master<\/i>), constituie argumente pentru \u00eencrederea pe care P.T Anderson o are \u00een realitatea imagina\u021biei filmice, c\u0103reia nu \u00eei mai este prezentat \u0219i caracterul ambiguu, fabricat, precum face un David Lynch \u00een Mulholand Drive<\/i> de exemplu, \u00eentr-o scen\u0103 asem\u0103n\u0103toare. dar scena este \u0219i o amprent\u0103 a unei poetici cinematografice prin care se \u00eencearc\u0103 prinderea personajelor \u00eentr-o formul\u0103 vizual\u0103, muzical\u0103 \u0219i \u201corganic\u0103\u201d (ca \u00eenregistrare a emo\u021biei). iar \u00een cazul lui Freddie vine s\u0103 ne vorbeasc\u0103 despre caracterul fascinant \u0219i distructiv \u00een acela\u0219i timp (sortit e\u0219ecului), pe care \u00eel au \u00eent\u00e2lnirile sale cu femeia \u00een general.<\/p>\n

 <\/p>\n

din momentul \u00een care ajunge pe vasul lui Lancaster Dodd, existen\u021ba sa intr\u0103 pe \u201ccalea adev\u0103rului\u201d (aletheia<\/i>), un drum al cunoa\u0219terii de sine \u00een interiorul unei mi\u0219c\u0103ri scientologice aflate la \u00eenceputuri. maniera \u00een care regizorul american \u00ee\u0219i realizeaz\u0103 povestea nu este nici apologetic\u0103, nici critic\u0103 (cum se \u00eent\u00e2mpla de exemplu \u00een cazul \u201cprofetului\u201d din There Will Be Blood<\/i>), miza nefiind istoria unei grup\u0103ri (motiv pentru care nici nu-i este stabilit\u0103 identitatea pe parcursul filmului). Lancaster este un personaj de care te ata\u0219ezi, toate personajele sunt construite cu afec\u021biune, \u00eentr-o manier\u0103 din care ironismul lipse\u0219te aproape cu des\u0103v\u00e2r\u0219ire (lucru destul de neobi\u0219nuit de altfel pentru P.T Anderson).\u00a0 se poate spune deci, c\u0103 istoria scientologiei este secundar\u0103 pove\u0219tii principale, cea a lui Freddie Quell, a c\u0103rui rela\u021bie cu mi\u0219carea este una tangen\u021bial\u0103, dar nu \u0219i \u00eent\u00e2mpl\u0103toare sau irelevant\u0103 (perspectiva asupra mi\u0219c\u0103rii \u0219i \u00eentemeietorului ei este una \u00een cheie minor\u0103, fiind realizat\u0103 nu din perspectiva istoriei \u201coficiale\u201d, ci din prisma impactului pe care \u00eel are \u00een via\u021ba unui om ale c\u0103ror raporturi cu aceasta este una problematic\u0103 \u0219i p\u00e2n\u0103 la urm\u0103 pasager\u0103).<\/p>\n

 <\/p>\n

P.T Anderson realizeaz\u0103 \u00een finalul filmului un cerc narativ complet, cu Freddie al\u0103turi de o femeie real\u0103, dup\u0103 ce \u00een debut \u00eel vedem foarte ata\u0219at de una imaginar\u0103, pentru care cea din nisip \u00eei constituie o frumoas\u0103 metafor\u0103 (pretextul filmului este p\u00e2n\u0103 la urm\u0103 o tulburare\/ ratare erotic\u0103). The Master<\/i> poate fi interpretat \u0219i ca o poveste de dragoste pe mai multe paliere, dintre acestea dou\u0103 fiind principale (celelalte put\u00e2nd fi considerate drept accidente de parcurs): 1) \u00eentre el & o Ea, pierdut\u0103 pentru totdeauna, adic\u0103 ideal\u0103 (eros<\/i>) \u0219i 2) \u00eentre el & un Mentor care pare a reg\u0103si \u00een Freddie aspecte ale personalit\u0103\u021bii sale, dar pe care \u0219i le cenzureaz\u0103\/ pe care le-a rezolvat \u00eentr-o cheie cu totul str\u0103in\u0103 lui Freddie (philia<\/i>).<\/p>\n

 <\/p>\n

la Drive<\/i> am crezut c\u0103 mi se pare, dar cu The Master<\/i> sunt sigur: \u00een cinema a \u00eenceput s\u0103 se poarte new-retro<\/i>, iar regizorii \u00eencep s\u0103-\u0219i\u00a0 recapete \u00eencrederea \u00een mitul unui cinema total, \u00een care realitatea s\u0103 fie transferat\u0103 de la lucru \u00eenspre reproducerea sa (Andre Bazin, What is Cinema?<\/i> , vol 1), iar scena \u00een care Freddie se plimb\u0103 cu ochii \u00eenchi\u0219i \u00eentre patru pere\u021bi spun\u00e2ndu-ne c\u0103 nu mai este doar un perete, ci deschisul\/ furtuna, c\u0103 nu mai este doar o fereastr\u0103, ci un c\u00e2mp \u00eenconjurat de s\u00e2rm\u0103 ghimpat\u0103, ne vorbe\u0219te tot despre asta.<\/p>\n

 <\/p>\n

(The Master<\/i>, Paul Thomas Anderson, 2012).<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

(ca prin oglind\u0103) de Marius-Iulian Stancu   [1] analiza nu genereaz\u0103 sinteza \u00a0 Killing Them Softly este \u00een esen\u021b\u0103 un film despre Criz\u0103 & micile crize din care prima se \u021bese, prin care astfel devine de \u00een\u021beles, criza din economia mafiot\u0103 reflect\u00e2nd-o pe cea din economia mondial\u0103 (tem\u0103 tratat\u0103 nu f\u0103r\u0103 un anumit umor negru […]<\/p>\n","protected":false},"author":5,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":""},"categories":[46,49,48,986,27],"tags":[30,1164,59,1117,60],"class_list":["post-9784","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-sectiuni","category-rubrici","category-ca-prin-oglind","category-egophobia-38","category-filosofie","tag-ca-prin-oglinda","tag-egophobia-38","tag-film","tag-filosofie","tag-marius-iulian-stancu"],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack_shortlink":"https:\/\/wp.me\/p6DakB-2xO","_links":{"self":[{"href":"https:\/\/egophobia.ro\/index.php?rest_route=\/wp\/v2\/posts\/9784","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/egophobia.ro\/index.php?rest_route=\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/egophobia.ro\/index.php?rest_route=\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/egophobia.ro\/index.php?rest_route=\/wp\/v2\/users\/5"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/egophobia.ro\/index.php?rest_route=%2Fwp%2Fv2%2Fcomments&post=9784"}],"version-history":[{"count":3,"href":"https:\/\/egophobia.ro\/index.php?rest_route=\/wp\/v2\/posts\/9784\/revisions"}],"predecessor-version":[{"id":9787,"href":"https:\/\/egophobia.ro\/index.php?rest_route=\/wp\/v2\/posts\/9784\/revisions\/9787"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/egophobia.ro\/index.php?rest_route=%2Fwp%2Fv2%2Fmedia&parent=9784"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/egophobia.ro\/index.php?rest_route=%2Fwp%2Fv2%2Fcategories&post=9784"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/egophobia.ro\/index.php?rest_route=%2Fwp%2Fv2%2Ftags&post=9784"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}