Vinovat în America

de Carmen Firan [USA]
for the English version please click here

Nu era nici marţi, nici o zi de13, dar încă de dimineaţă simţeam că lucrurile nu aveau să meargă bine deloc. Avocatul m-a anunţat în ultimul moment că nu poate veni cu mine la proces, un fleac, să nu-mi bat capul, o să scap uşor dacă le repet întocmai ce mă învăţase el să spun, doar că asta mi-a mărit şi mai mult anxietatea. Nu dormisem aproape toată noaptea gândindu-mă la ciocănaşul judecătorului care avea să pocnească lemnul biroului său somptuos: Guilty! Vinovat! Şi Dumnezeu ştie ce avea să urmeze. Nu de-asta venisem eu în America.

Spre dimineaţă se pare că aţipisem totuşi. Se făcea că judecătorul avea un cap uriaş de pasăre de pradă, stătea deasupra mea şi de la înalţimea biroului său scotea flăcări pe nări şi mă lovea cu ciocul tare ca piatra în vârful capului. M-am trezit cu o migrenă îngrozitoare, mă durea fix în creştet, m-am pipăit îngrijorată, m-am uitat atentă în oglindă dar n-am văzut vreo urmă lăsată de ciocul justiţiei. M-am rugat în gând mamei mele, trecută de mulţi ani în lumea celor drepţi şi buni, aşa cum fac de fiecare dată când am o problemă, convinsă că morţii dragi ne ocrotesc de acolo unde încetează toate durerile şi întristarea. Şi mama m-a ajutat întodeauna.

Apoi am început să aleg cu grijă în ce aveam să mă îmbrac, repetând continuu în minte textul pe care avocatul îmi spusese să-l învăţ pe dinafară, şi să nu mă las intimidată, şi ei vor să scape cât mai repede de toţi infractorii ăştia care le umplu zilnic sălile de judecată. Un fior rece pe şira spinării. Sunt un infractor, deci. În America lucrurile se iau în serios iar cuvântul crimă abundă. Crimă e şi când omori, şi când înşeli, şi când furi, şi minciuna e o crimă. Ce să mai vorbim de cazul meu!

În cele din urmă m-am hotărât la o rochie sobră şi impersonală, dreaptă şi simplă, nici lungă nici scurtă, într-o culoare cenuşie suficient de spăşită. Am evitat cu bună ştiinţă negrul să nu par arogant elegantă, ori albul inconştient al inocenţei, roşul obraznic, verdele proaspăt şi vesel ori galbenul capitulării sfioase, nu imprimeuri cu flori, Doamne fereşte de bijuterii, ceasul totuşi l-am ascuns bine sub mâneca pulovărului, şi el la fel de nicicum. Braţele goale puteau părea ofensatoare şi nici măcar nu erau frumoase ca ale lui Michelle Obama. Poate că una din amicele mele maliţioase avea dreptate, de la o vârstă e bine să te duci la sală.

Pantofii i-am ales pe măsură. M-am gândit că arăt ca o funcţionară conştiincioasă de la circa financiară iar gândul mi-a dat ameţelei. Circa financiară era pentru mine exemplificarea lumii kafkiene a birocraţiei şi absurdului din care am emigrat, a vinei iminente a oricărui nevinovat care putea fi oricând însă prins cu mâţa-n sac. Pe atunci la noi era plin de pisici negre, şopârle şi tot felul de vietăţi şirete care te puteau umili sau înfunda cu toată dreptatea de partea ta. Odată revista Apostrof făcuse o anchetă despre frică la care răspunsesem şi eu printr-un eseu în care îi amestecam pe Kafka şi Durenmatt doar pentru a spune pe ocolite că da, trăiam cu frica-n sân, îmi era teamă de orice autoritate a sistemului totalitar, de la miliţie şi justiţie până la circa financiară şi mă simţeam ca un infractor ori de câte ori îmi ceream vreun drept în faţa unor astfel de instanţe.

America e însă altceva, o lume normală, individul este respectat şi instituţiile sunt create să-l servească nu să-l strivească, nu avea de ce să-mi fie frică. Pe gândul ăsta tonic am încercat să respir relaxat şi am tras aer puternic în piept. Dar individul la rândul său, fireşte că se angajează să fie corect, să respecte legile…dar eu oare le respectasem? Respiraţia mi s-a oprit la jumătate, am lăsat gândul neterminat şi mi-am apăsat pieptul să-mi potolesc bătăile inimii care o luase razna. Mi s-a mai spus că aş pune la suflet, dar acum simţeam fizic cum aburul acela vital care pulsează în interiorul trupului se aduna ghem în stomac, se năpustea apoi nebunneşte în sus şi îmi zvâcnea în tâmple ori cobora cu toată viteza înmuindu-mi genunchii.

Cu o zi înainte îmi dusesem maşina la verificat, făcusem plinul şi o spălasem deşi nu eram sigură dacă nu ar fi fost mai bine să o las mai prăfuită. Nu e bine să atragi atenţia, asta ştiam tot din ţara natală unde cel puţin după ce îşi satisfăceau bârfa, te ignorau pretinzând că nu exişti. Ei, bine, aici exişti, aşa cum eşti, aici eşti luat în seamă, cu meritele şi erorile tale. La mine de data asta nu se punea problema vreunui merit. Greşisem şi aveam să plătesc.

Mă aştepta un drum lung, de peste trei ore în nordul statului New York. Înfăţişarea fusese stabilită seara la 7, dar cine ştie cât avea să dureze, şi apoi încă trei ore drumul înapoi. Mi-am luat la mine apă, ciocolată, am vrut să strecor şi o cruciuliţă în poşetă pentru mai multă siguranţă, dar mi-au răsunat în urechi cuvintele unei bătrâne newyorkeze care îmi spusese la scurt timp după ce emigrasem: “în oraşul ăsta e bine să porţi crucea la spate.” Nu înţelesesem, dar nu eram oricum mare amatoare de pandative cu cruci şi fecioare. Am lăsat cruciuliţa pe colţul mesei, deşi New Yorkul nu avea nimic de-a face cu orăşelul unde aveam eu să merg şi de care nu auzise nimeni, undeva departe la ţară, unde lumea de fapt se duce doar la biserică şi la vânat de iepuri, curcani sălbatici şi căprioare.

Migrena nu-mi dădea pace aşa că în ultimul moment mi-am făcut un turban dintr-un batic subţire şi mi l-am înfăşurat pe cap cu gândul că o să mă protejeze oricum în maşină, aveam să conduc multe ore cu fereastra deschisă, ca orice est european care nu suportă aerul condiţionat şi poate ajunge uşor victima curentului. Cuvântul victimă a pocnit neplăcut în mintea mea asediată de formula pe care aveam s-o rostesc în faţa procurorului, poliţistului şi judecătorului, plus câţi s-or mai afla în sala tribunalului: “Ne aflam în vizită la prieteni când soţul meu care este medic a fost chemat de urgenţă la spital…”

Avocatul insistase să fiu foarte scurtă, clară, fără să dau multe explicaţii şi amănunte, şi mai ales să evit metaforele ori să voluntariez cu detalii inutile. Ar părea greu pentru cineva care vine dintr-o cultură a metaforei, unde limbajul dacă nu e plastic înseamnă că e sărăcăcios, unde contează detaliul şi alegoria, ambiguitatea şi gestul exaltat, stropite cu puţin umor şi diminutive cât să spargă barierele de comunicare şi să destindă atmosfera până la a crea o falsă familiaritate. Doar că eu învăţasem lecţia în America. “Ce faci?” “Bine.” “Dar tu?” “Bine şi eu, mulţumesc.” Să adaug totuşi de la mine că era ginecolog, că pacienta avea nevoie de o cezariană cât mai curând posibil, că i se rupseseră membranele prematur, mai avea şi un chist pe deasupra care complica operaţia, cordonul ombilical era înfăşurat de gâtul copilului, că era o situaţie de viaţă şi de moarte? Mi l-am imaginat pe avocat strâmbându-se mai ales la “situaţie de viaţă şi de moarte”, din categoria metaforelor pe care le detesta, aşa că m-am mai uitat o dată în oglindă, baticul îmi dădea un aer pocăit dar nobil, – ah, dacă aş fi ştiut ce avea să-mi aducă! – am luat cheile şi m-am urcat în maşină cu sentimentul că plecam pe front.

Am condus crispată pe autostradă cu ochii fixaţ pe indicatorul de viteză, nu cumva să depăşesc limita impusă şi cu urechile ciulite la vocea răguşită de femeie-robot a GPS-ului care îmi spunea pe unde s-o iau, câte mile mai am până să fac la dreapta sau la stânga. Ştiam o scurtătură care mă băga direct în autostradă de pe Whitestone Bridge aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am ignorat un timp direcţiile GPS-ului. Femeia autoritară din micul aparat sprijinit de bordul maşinii insista înnebunită să ies la primul exit, eu mi-am luat libertatea să-mi văd de drum şi am simţit cum vocea se enervează, apoi devine treptat dezamăgită de opţiunile mele, apoi exasperată şi în cele din urmă ironică, renunţând să mă înveţe de bine când eu persistam în eroare. Parcă am auzit-o şi rostind la un moment dat Guilty! Şi chiar mă simţeam vinovată de încă o nesupunere.

Ce minune şi cu GPS-urile astea! Te duc oriunde, oricând, cineva îmi spunea că şi-ar fi găsit mormântul părinţilor într-un cimitir punând adresa aleii pe care fuseseră îngropaţi. Şi totuşi unde o să ajungem dacă vom continua aşa? I-pod, I-pad, I-phone, I în engleză înseamnă Eu şi după asta vine Infernul. Un vecin de-al nostru, nici măcar adolescent ci un ditamai bărbat de 45 de ani, ne-a povestit cu ochii injectaţi de oboseală dar fericit la culme cum a stat 16 ore în faţa magazinului Apple pentru a fi printre primii fericiţi deţinători al celui mai nou tip de telefon, I phone 4, care are o memorie de elefant şi milioane de pixeli care înghit cu forţă pantraguelică distanţele şi poţi face cu el orice. Vecinul e singur, I phone-ul lui poate ţine se pare loc şi de oricine. Iar noi vom fi probabil înghiţiţi de propria noastră civilizaţie, sugramţi de propriile noastre fire digitale care ne-au strâns universul într-o cutie neagră mică de care ne legăm viaţa bezmetic. Nu e de mirare că visam apocalipsă în drum spre Judecătoria orăşelului Ghent unde aveam să aud ciocănelul izbit în lemnul de nuc sau de fag al biroului: Guilty!

După mai bine de 2 ore jumate am ieşit în cele din urmă pe un drum naţional cu dublu sens, cum sunt ale noastre în România. Doar că era pustiu. Şerpuia printre văi şi coline mioritice, dealuri împădurite, ferme de cai, podgorii şi livezi de meri, vocea femeii robot se calmase, o ascultam docilă cu sentimentul că mă duceam nu să fiu condamnată ci să ajung acasă. Mă simt cam peste tot acasă. Acasă e locul unde dormi peste noapte. Doar că Doamne fereşte să fi dormit acolo! Scenariile variau, unii spuneau că pentru infracţiunea de a fi depăşit viteza cu 21 de mile ar putea să-ţi dea 4 puncte în carnet şi să-ţi crească asigurarea la maşină cu sute de dolari, alţii că ţi-ar suspenda carnetul şi poate te-ar trimite chiar să faci câteva zile de community service, ori Dumnezeu ştie, or avea celule acolo, depinde de judecător, poţi să pleci acasă fluierând sau să iei câteva zile de închisoare. De aia îţi trebuie avocat, să negocieze pentru tine. Nu mai dai banii la tribunal, îi dai lui şi pleci liniştit. În ţara asta orice om care se respectă se duce oriunde cu avocatul lui. Oriunde. O lume cu reguli precise bazată paradoxal pe negociatori şi intermediari.

Soarele alunecase într-o văgăună trăgând toată lumina după el. Aprinesem farurile şi vedeam ochi fosforescenţi de animale ieşind din tufişuri pe marginea şoselei. Nicio aşezare, nici picior de om. Dacă satelitul o luase razna şi GPS-ul ăsta chiar mă dirija în Infern? Orice drum duce în cele din urmă până acolo, l-am auzit mormâind cinic pe bătrânul meu amic filozof instituţionalizat acum într-un nursing home pe care şi-l imagina un bordel de mâna a doua.

Au apărut ici şi colo nişte case aruncate răzleţ de-o parte şi de-a alta a drumului şi vocea femeii-robot m-a anunţat triumfătoare că am ajuns la destinaţie. Am oprit. Întuneric opac cum e noaptea la ţară. Nici urmă de tribunal. Se zărea doar o clădire joasă cu o firmă minusculă pe care nu vedeam ce scria. Noroc că o femeie excesiv de grasă şi ştirbă tocmai ieşea din casa de peste drum să-şi strige câinele. “Nu ştiţi unde e tribunalul?” “Ăla e”, a arătat spre clădirea modestă care putea fi cel mult o şcoală primară. “Sunteţi sigură? Tribunalul din Ghent?“ A dat din cap plictisită: “Acolo e şi primăria, şi tribunalul. Du-ţi maşina în spate.”

Eram bine. Iar tribunalul nu avea nimic înfricoşător, ba chiar părea suspect de uman învăluit în blândeţea nopţii. Mi-a fost brusc necaz pe mentalitatea defetistă în care crescusem. Mi-aş fi luat eu o pereche de aripi dar parcă nu-mi venea să zbor. Am parcat maşina în spatele clădirii unde mai erau şi alte maşini din al căror motor ieşea căldură semn că sosieră de curând şi am intrat stoică într-un hol mic din care se deschideau două camere, una dintre ele evident tribunalul, odată ce pe un podium am zărit prin uşa deschisă un bărbat în cunoscuta robă neagră. M-am uitat mai atent. Ciocănelul totuşi lipsea. Cum o să mă poată declara atunci vinovată?

Tocmai când începeam să prind curaj, – când te arunci în apă adâncă trebuie să dai din mâini şi din picioare – am panoramat adunarea din sală care aştepta să fie chemată de judecător şi am înlemnit. Un bărbat între două vârste cu un maieu jegos şi braţele pline de tatuaje, o negresă cu inele în nas, un tânăr cu figură de morfinoman îmbrăcat de sus până jos în haine de piele şi lanţuri atârnate de orice se putea, o blondă lunatecă dormitând pe umărul unei alte femei tunse scurt şi cu privire aprigă, un bătrân cu păr lung şi cu o cicatrice pe obrazul stâng, un asiatic firav şi uscăţiv care s-a apropat de mine şi mi-a spus că în drum spre tribunal mai fusese o dată oprit de poliţie pentru o altă infracţiune, şi în fine, un poliţist masiv care dintr-un colţ îi controla pe toţi cu privirea ca şi cum ar fi fost copiii lui scoşi la joacă.

Rochia mea era în flagrantă discrepanţă cu adunarea. Toţi erau însoţiţi de un avocat care vorbea pentru ei aşa că aveau priviri absente, de parcă s-ar fi aflat la o şedinţă de partid de-a noatră de pe vremuri. M-am simţit provincială cum mă simt de multe ori când vin la Bucureşti şi nu mai înţeleg nimic.

Mi-am auzit numele strigat din camera cealaltă şi un bărbat ras în cap şi vioi m-a invitat înăuntru. Să fi fost procurorul, un funcţionar oarecare, sau un om bun? Greu de spus. I-am înmânat scrisoarea pe care mi-o scrisese avocatul meu, absent acum de la supliciu, şi în timp ce el o parcurgea în diagonală cu ochi de expert, eu am retrăit momentul în care fusesem oprită pe autostradă pentru exces de viteză. Ceasul rău. Am tras pe dreapta şi am privit timorată prin oglinda retrovizoare cum poliţistul s-a apropiat de noi, s-a oprit în dreptul geamului deschis cu mâna pe pistol şi m-a avertizat să nu cobor din maşină. Părea într-o expediţie periculoasă, pe el atârna un arsenal întreg de bastoane, lanţuri, lanterne, grenade, cuţite, pistoale, putea aresta tot globul cu ele.

I-am întins carnetul de şofer şi am încecat să-i spun că aveam o urgenţă, dar fără să mă asculte şi fără să-mi adreseze niciun cuvânt, s-a întors cu spatele, tot cu mâna pe pistol, s-a dus la maşina lui şi a revenit după un timp cu citaţia de a mă prezenta la tribunal. Aş fi visat la o amendă cât de mare, dar aici pentru astfel de infracţiuni nu se dau amenzi, te cheamă la curte şi nu în oraşul unde locuieşti, ci acolo unde ai fost prins, chiar dacă se întâmplă să te afli la sute de kilometri de casă, iar pedeapsa poate să fie mult mai mare… Mă gândeam de câte ori a fost prins tata în România, pentru una sau alta şi cum de fiecare dată a început să parlamenteze cu poliţistul, să se scuze, să-l roage, să-i dea ceva, şi cum de fiecare dată a reuşit să plece fără vreo amendă. Poliţiştii aici sunt însă majoritatea de piatră. L-au amendat şi pe primarul Giulliani pe vremea când încă era în funcţie.

Bărbatul ras în cap mă priveşte bănuitor: “Ce nume e ăsta?” “Românesc,” îi răspund fără să mă pierd cu firea”. Îmi studiază atent şi gânditor faţa.“România?” “Da, România”, mă scuz cu un început de zâmbet pe care nu ştiu dacă să-l duc până la capăt. E clar că nu ştia de unde s-o ia. Îşi fixează apoi privirile pe baticul meu: “Şi de când conduci?” Mă crede musulmană, m-am gândit şi mi-am desfăcut uşor baticul în faţa lui cu mişcări cât am putut de graţioase. Nu că ar fi ajutat. “Conduc de 30 de ani şi nu am făcut niciodată o infracţiune, de data asta a fost o urgenţă…” Mi-am spus poezia cum fusesem instruită dar vorbeam singură, el nu mă asculta, mâzgălea ceva pe citaţia mea cu mâna stângă cum scriu toţi americanii. “Şi nevastă-mea are un batic ca al tău.” O fi de bine? Dacă nu se înţelegeau şi-i purta pică? “Dar îţi stă mai bine fără”. “Mulţumesc”. Mi-a dat citaţia înapoi şi mi-a spus: “Ţi-am schimbat infracţiunea în parcare neregulamentară. Asta pentru că a fost o urgenţă, altfel… E tot ce pot să fac. Du-te să-l vezi pe judecător”. N-am prea înţeles dar simţeam că trebuie să-i fiu recunoscătoare şi i-am zâmbit larg fluturând baticul în semn de la revedere.

Am intrat în camera cealaltă, poliţistul din colţ mi—a luat citaţia şi i-a înmânat-o judecătorului iar eu m-am aşezat lângă ceilalţi vinovaţi. Acum e-acum, mi-am zis, totul ţine de judecător, un mic zeu care poate absolvi sau sfărâma destine. Uite la O. J. Simpson. Până la urmă doar karma personală să mai echilibreze păcatul şi plata. Gând parazitar care mi-a readus anxietatea.

Sunt chemată. Mă apropii de scena mică improvizată pe care stă judecătorul la un birou, e adevărat, nu de lemn masiv ci de plastic strălucitor. Toată ideea e ca el să te privească de sus, tu să pari mai mic şi să-ţi ridici ochii implorator la cer trecând prin roba lui neagră şi apoi prin tavanul pătat de la ultima inundaţie. Multe lucruri nesigure pe lumea asta şi cum toate se pot schimba peste noapte, doar cerul e totdeauna la locul lui. Lasă că îţi poate cădea pe neaşteptate în cap, cam cum mi se putea întâmpla mie acum. Mai bine să stau însă departe de metafore, are dreptate avocatul, nu e nici locul, nici timpul, ce să mai vorbim de sens?!

“Ţi-am pronunţat bine numele?” mă întreabă judecătorul cu voce umană iar eu nu mă pot opri să nu-mi dau ochii peste cap când îi confirm. O să înceapă şi el să caute România pe o hartă imaginară fără să poată vizualiza nimic. Mi-ar fi prins bine să fiu franţuzoaică dar nu mai pot face nimic. Deşi francezii nu prea sunt iubiţi prin orăşelele astea americane unde patriotismul bate geografia. Mai bine româncă, mai misterioasă. Îmi îndrept spatele, ridic privirea, nobilă şi gata de luptă.

Judecătorul citeşte rapid scrisul indescifrabil al bărbatului dinainte şi mi se adresează cu voce autoritară: “Accepţi că ai făcut o parcare neregulamentară?” Tac. Am făcut? “Eşti de acord?” Sună ca o cerere în căsătorie. “Înţelegi ce te întreb?” ridică judecătorul vocea. Limba engleză nu pare să-mi fie de niciun folos. Dacă accept şi o dau şi mai rău în bară?! Atunci mă ia altfel: “Cum pledezi?” Confuzie şi mai mare. Îl văd că zâmbşete şi nu ştiu dacă din milă sau ironie. Dintre toate, cel mai frică îmi e de ridicol. Şi cam pe-acolo eram. “Cum pledezi?” a insistat judecătorul , şi mi s-a părut mie sau chiar era pe punctul să-şi piardă răbdarea.

M-am repliat. Vinovată eram oricum, de una sau de alta, aşa că privindu-l ca şi cum m-aş fi înecat şi îi ceream ajutor, am scos primul sunet:”Gui…” El a dat din mână ca un dirijor încurajându-mă să continui, aşa-aşa, era bine, sala îşi ţinea respiraţia şi rostea în gând odată cu mine: “Guilty!” am reuşit să scot trimfătoare şi toată lumea a răsuflat uşurată.. “Du-te acum la caserie, plăteşte 75 de dolari şi eşti liberă.” Libertate? De la revoluţie cuvântul ăsta nu a mai avut atâta semnificaţie.

La urmă judecătorul m-a privit în ochi şi a coborât vocea: “Îl citesc pe Cioran”. M-am uitat la el ca la un nebun. Am înghiţit în sec, am scos un Oh! apreciativ firav şi m-am prefăcut neatentă. Să mai zici ceva de Ghent! Incapabilă să scot un cuvânt, am dat din cap în semn de mulţumire şi m-am îndreptat spre casierie de parcă aş fi mers pe apă. Judecătorul mi-a zâmbit şi în loc să-mi ciugulească din creştetul capului cu ciocul lui de oţel mi-a urat o seară plăcută şi drum bun spre casă.

Umilinţa a fost mai mare decât pedeapsa. În noaptea aceea am visat o pasăre de pradă cu aripile larg deschise. Smulgea cu ciocul pagini din Pe culmile disperării* şi le împrăştia deasupra oceanului.

#

* Pentru cititorii americani: Pe culmile disperării este volumul filozofului român Emil Cioran care a trăit la Paris.