La fel ca şi filmul, romanul Fight Club (1996) de Chuck Palahniuk este rupt în două: prima fractură aparţine efectiv clubului ca paradigmă intersubiectivă (nivelul individual), a doua fractură fiind destinată Proiectului Mutilare -Project Mayhem- (nivelul universal). Cele două paliere - analiza şi sinteza - se completează şi triumfă într-un deznodământ apoteotic nihilist. Conform doctrinelor romantice ale subiectului, trecerea de la individual la universal se face cu ajutorul individului. Individul trebuie alterat (în ipseitatea sa), pentru a transforma în continuare lumea. Acest principiu este efectul unei teze aproape teologice, care pune preţuire pe capitalul de har pe care îl are fiecare persoană (diferenţa asigură mântuirea). Cu alte cuvinte, fiecare are şansa de a influenţa supraconştientul colectiv prin cotiturile propriului quest. În antiteză cu acest principiu, dar şi mult mai reliefat se enunţă contraprincipiul insignifianţei delirante a individului. Aici nihilismul este virulent şi este intonat pe toate gamele majore ale istoriei ideilor, de la nihilismul pasiv al lui Buddha la decadentismul francez, de la anarhismul rusesc la existenţialism: "You are not a beautiful and unique snowflake. You are the same decaying organic matter as everyone else, and we are all part of the same compost pile." Fight Club este o carte elementar schizoidă, dualismul de la nivel structural, trece prin nivelul ideatic (eul şi anti-eul), ajungând la nivel individual (Jack sau Tyler).

Din anumite puncte de vedere ţin să apreciez mai mult filmul decât cartea, care a dat naştere la film. O mai mare doză de suspans (în genul romanelor poliţiste, care sunt parodiate în carte) este prezentă în film. Bineînţeles, actorii sunt mai carismatici decât ar putea vreodată să fie personajele romanului. Tot potenţialul de mit şi legendă este drenat de Norton, Pitt şi Bonham-Carter. Printre defectele cărţii putem enumera o oarecare inautenticitate a excesului de propagandă (care este sublimată în film), un oarecare visceral al descrierii, care frizează uneori prostul gust. Filmul este mai cuminte bineînţeles, dar într-un fel sintetizează mai bine filozofia Fight Club, esenţializând-o. Geniul lui Palahniuk a constat în compunerea unor poeme suprarealist-industriale, care satirizează cel mai bine societatea consumeristă, cât şi lipsurile şi nevoile ei mistice.

Tonul rudimentar, brutal şi uneori naiv al exprimării nihiliste ne aminteşte de începuturile sale (Necheaev, de exemplu), când între teorie şi practică nu exista decât un prag simbolic, uşor de trecut. Ca în 1984, cuvintele lui Tyler (a copy of a copy of a copy), se propagă la infinit, ele fiind îngăimate de un mecanic într-unul din capitolele finale. Mesajul subliminal este lipsit de orice echivoc: Tyler, care nu există (fiind proiecţia unei imaginaţii, este o non-fiinţă, expresia unei nevoi subconştiente) devine emiţătorul universal, care vrăjeşte subiecţii, acaparându-i, deposidându-i şi folosindu-i.

Pe scurt şi matematizând, 0 (neantul sau mai bine zis, haosul) îl distruge pe 1 (fiinţarea) şi îl goleşte, punând 0 (simulacrul) peste identitatea lui (1). Avem situaţia paradoxală, în care revoluţia universală este făcută de una din personalităţile unui schizoid şi totul capătă o semnificaţie aproape mitică: avem de-a face cu un transfer de putere de la un zeu absent, care este ingerat de supuşii săi pe cale verbală (biblia lui Tyler, un instrument de spălarea creierului, mai eficient decât cele istorice).

Câteva exemple de nihilism elementar - din acelaşi discurs al mecanicului (o parabolă industrială a mecanicismului şi a teatrului de marionete globalizat): Believe in me and you shall die, forever. Aici creştinismul este răstălmăcit cu armele parodiei. Mai departe: "I am nothing, and not even that." Aproape aş putea spune - folclor nihilist.

Pentru că o discuţie a anarhismului cărţii/ al filmului implică prea multe nivele de analiză (societatea consumeristă şi dilemele ei, izolarea individului, terorismul, Ground Zero, etc.) şi nu ne permite spaţiul, am să mai fac o observaţie asupra imaginii divine în Fight Club. "What you have to consider...is the possibility that God doesn't like you. Could be, God hates us. This is not the worst thing it can happen." "How Tyler saw it was that getting God's attention for being bad was better than getting no attention at all. Maybe because God's hate is better than His indifference." Revenim la dilema cioraniană a faimei: este mai bines să fii înjurat decât uitat? O excepţionalitate (fie ea şi a negativului) este spectaculară, pe când mediocritatea nu are rost, discurs sau fir epic. Acest principiu, ura lui Dumnezeu este preferabilă neutralităţii sale, consonează cu intuiţie a lui Lev Shestoff, care înfierează cu aplomb mediocritatea.

În concluzie, filmul cu toate palierele sale şi cu dimensiunea sa filozofică (I found freedom. Losing all hope was freedom, On a long enough timeline, the survival rate for everyone drops to zero, etc.), este cu adevărat the cry of a generation, imnul şi declaraţia sa de război. Paradigmatic pentru mentalul şi imaginarul generaţiei 2000, Fight Club este: 1. o aventură personală; 2. un film despre revoluţia universală; 3. cea mai dură critică adusă societăţii golemizate de capitalism sau 4. o poveste de dragoste.

Chuck Palahniuk, Fight Club, traducere şi note de Dan Croitoru, Editura Polirom, Iaşi, 2004

Fight Club (1999), în rolurile principale Edward Norton, Brad Pitt, Helena Bonham-Carter, Jared Leto, Meat Loaf, regia David Fincher, producţia Cean Chaffin, Art Linson, RossBell, scenariul Jim Uhls

@ Ştefan Bolea

Lansat în anul 1998 la casa de discuri Jester Records din Norvegia, albumul from William Blake's The Marriage of Heaven and Hell al muzicienilor uniţi sub numele ULVER explorează una dintre cele mai controversate şi în acelaşi timp una dintre cele mai frumoase si verticale scrieri ale literaturii universale. Autorul, William Blake (1757-1827), aşa cum precizează şi titlul albumului, a fost, la rândul său, un artist controversat ale carui scrieri, picturi sau opere publicate de el însuşi rămân un testament al geniului său creator şi al puterii sale vizionare.

Albumul marchează ruptura numelui ULVER de subgenul muzical black metal, dezvăluind ascultatorului un univers muzical excepţional. Versurile respectă şi urmăresc în totalitate opera lui Blake, fiind majestral acompaniate muzical de Garm a.k.a. Trickster G., geniul din spatele acestui exeriment fonic supranumit ULVER. Efortul compoziţional este pe măsura versurilor, potenţându'le prin abstractizarea şi manipularea sunetului.

Foarte pe scurt, acest album este unic si este nici mai mult nici mai puţin decât o călătorie. O călătorie în subconştient dar şi în conştient, în Acum şi Atunci, în Real şi real. O călătorie pe care ascultătorul şi'o asumă pentru a se descoperi. Afirm aceste lucruri din perspectiva receptorului, pentru că nu pot scăpa de sentimentul că, defapt, ascult două albume: primul scris pentru a acompania The Marriage... iar al doilea scris pentru a acompania o stare sufletească, un fel de a fi, de a simţi, de a vedea, un sentiment care îmi va fi pentru totdeauna confirmat la ascultarea albumului ''Perdition City''. Acolo deja se pierd multe dintre definiţiile care îmi erau cunoscute referitoare la relaţia muzică-ascultător. Ceea ce începea muzical să se contureze pe ''The Marriage...'', devine tulburător pe ''Perdition City''. Dându'i şansa, acest din urmă album îşi schimbă ascultătorul, operează în el.

Din motive simple şi evidente, ''The Marriage...'' trebuie ascultat cu textul operei lui Blake în faţa ochilor. Celor care au citit deja, le garantez că, acompaniat de acest album, Blake li se va parea altul, ceva mult mai mult, ceva mult mai prezent. Muzica lui Garm va arunca o altă lumină asupra lui. Cum şi în ce fel, vă rămâne vouă să descoperiţi.

Cele două opere (pentru că se poate vorbi de două opere, cea compoziţională şi cea literară) sunt vizionare, fiecare la momentul de timp în care a apărut. Ceea ce se aude pe album depăşeşte graniţele muzicii, construind edificii de sunet solide pe un teritoriu nou, nefamiliar, nealterat. şi, dovadă a geniului compoziţional al lui Garm, ceea ce se prefigurează este închegat, are semnificaţie, mesaj şi, mai important, are sens.

@ Alex. Sigartău

Un disclaimer de pe E.P.'ul ''Metamorphosis'', lansat mai târziu, în 1999, va definitiva odată pentru totdeauna ruptura formaţiei de black-metal şi se va incheia cu ''We are as unknown to you as we always were.'' şi cu aceste cuvinte de încheiere, oarecum, a început o revoluţie în modul de a privi muzica, de a o asculta şi, până la urmă, de'a o înţelege. Evitând sumbra prevestire ale cuvintelor lui Blake (''The man who never alters his opinion is like standing water and breeds reptiles of the mind.'') , Garm este un muzician unic în peisajul actual, fapt dovedit de expansiunea infernală a orizonturilor sale creatoare. Ceea ce este într'adevăr uimitor este măsura în care aceste două opere se completează una pe cealaltă. O interactivitate aproape incredibilă privind din punct de vedere strict temporal există între cele două. Acest fapt nu vine decât să confirme întelegerea superioară a operei lui Blake de către Garm, un lucru esenţial gandindu'ne la efortul cerut de un asemenea proiect.

Creaţiile viitoare semnate ULVER vor urmări linia ascendentă începută cu acest album. Puţini au fost acei muzicieni ale căror cariere muzicale să fi suferit atâtea schimbări de ritm, atâtea treceri de la un gen la altul şi mai puţini acei muzicieni care, în urma acestor fluctuaţii, să fi creat un sunet atât de răscolitor şi de matur. De cele mai multe ori, a fost vorba doar de experimente făra noimă. Linia muzicală semnată ULVER are rădăcini nordice, începând de la black-metal, trecând la folk rock, apoi reabordând black-metal'ul pentru a'l întoarce încă şi mai mult într'o spirală haotică şi, apoi, abandonând orice urmă a stilului muzical rock şi îndreptându'se spre stilul electronica. Albumul ''Themes from William Blake's The Marriage of Heaven and Hell'' reprezintă un element de tranziţie, în cadrul lui regăsindu'se, deşi puţine, elemente rock.

Abordând acest album cu răbdare şi o minte deschisă, ascultătorul va descoperi porţi noi deschise spre un univers muzical cu totul şi cu totul special. El se va regăsi pe sine într'o altă lumină, schimbat deopotrivă de cuvintele lui Blake şi de muzica lui Garm. Odată începută, această experienţă va trebui continuată cu albumele care au urmat acestuia. Acesta din urmă nu e un sfat, e un îndemn! Puţini dintre cei care vor citi aceste rânduri vor înţelege şi, acestora, le urez, încă de pe acum, bun venit!

Discografia oficială Ulver
1994 - Bergtatt
1995 - Kveldssanger
1996 - Nattens Madrigal
1998 - Themes from William Blake's The Marriage Of Heaven And Hell (DLP)
1999 - Metamorphosis (EP)
2000 - Perdition City
2001 - Silence Teaches You How To Sing (EP)
2001 - Silencing the Singing (EP)
2002 - Lyckantropen Themes (OST)
2003 - Ulver 1993-2003: 1st Decade In The Machines
2003 - Quick Fix Of Melancholy (EP)
2003 - Svidd Neger (OST)
2004 - Teaching In Silence (EP)

homepage Ulver: ulver.cjb.net
homepage Jester Records: www.jester-records.com

Dacă, după Leopardi, scopul adevăratei literaturi contemporane este acela de a provoca o "creştere a vitalităţii", într-o vreme în care, la noi şi aiurea, se poartă bizareriile şi falsurile de tot felul, Răzvan Ţupa (n. 1975) ne propune cu maximă luciditate o poetică a explorării fluide a realului, solidară cu tentativa de resocializare a unui gen devenit impopular, poezia, datorită retragerilor şi îndepărtărilor succesive de cititor, care au adâncit, de la Mallarmé încoace, prăpastia dintre creator şi public. Concomitent, Răzvan Ţupa îşi asumă rolul dificil de animator cultural, de entertainer intelectual, echilibrat şi precis, intuind, s-ar părea, momentul (mai) propice literaturii şi artelor, după 13 ani de teribil marasm şi confuzie culturală, în care s-a experimentat aproape totul, legiuni de farsori şi de impostori cinici trecând drept artişti sau poeţi "veritabili".

Volumul Fetiş, o carte românească a plăcerii (Vinea, 2003) dovedeşte (sau confirmă, după ediţia I a cărţii, care a constituit debutul editorial, în 2001 la Semne) că, pentru Răzvan Ţupa, poezia trebuie să fie apropiere, dialog, "transport în comun", iar acest "transport" de afect şi idee de la autorul Fetiş-ului către public poate însemna relansarea, în contextul formării unei noi generaţii de poeţi şi prozatori valoroşi, a unei "alianţe noi" între tinerii scriitori "douămiişti" şi cititori, care, în ciuda lamentaţiilor şi a bocetului penibil al unor dezolaţi ce trâmbiţează că poezia a murit fiindcă a devenit antipatică, există în continuare, şi încă în număr mare, complăcându-se însă în anomalia unui sistem incoerent şi dezmembrat.

Cerebral şi stăpân pe el ("pot să tac pentru că pot să spun orice", scrie într-un loc), Ţupa nu lasă nimic la voia întâmplării, fiindcă, explică în prefaţa la Fetiş, "practic am şters tot ce era adăugat de dragul unei înţelegeri aproximative, iar ceea ce a rămas, poate că are o formă uneori nepermis de eliptică dar sunt şarjele de revoltă ale unui fond patetic, al armatei noastre ilegale surprinsă în mijlocul manevrelor jignind profund impresia noastră despre poezie." şi încă un citat semnificativ din Fetiş: "Seara da ai mers pe sub neoanele portocalii ale vitrinelor pe sub obiectele expuse în nori le-ai lăsat să treacă prin faţa ochilor tăi fără să-ţi potolească setea. ni s-a promis o hidratare completă o iubită fluidă care poate să meargă pe marginea accidentată a pleoapelor de dimineaţă până seara şi apoi să viseze că merge fără să poţi să spui că asta-i tot."

Ceea ce surprinde, însă, în acest moment, dincolo de valoarea incontestabilă a volumului Fetiş (laureat al Premiului Naţional Mihai Eminescu pentru debut pe 2001), acum revăzut şi adăugit, şi de asumarea lucidă a rolului de "mediator", despre care am vorbit mai înainte, este că autorul - înzestrat cu inteligenţa poetică cea mai remarcabilă dintre scriitorii strânşi în jurul revistei Fracturi, grup din care a făcut parte, şi de care s-a despărţit la timp - parcă ar vrea şi n-ar vrea să fie acel spirit mobil şi activ în jurul căruia să se coaguleze, eventual, un program al generaţiei care se afirmă acum (generaţie capricioasă şi, poate spre lauda ei, caracterizată printr-o reală inapetenţă teoretică) măcar la fel de coerent ca proiectul personal al scriitorului Răzvan Ţupa, poet în toată puterea cuvântului, viu, calm şi riguros ca un maestru de arte marţiale.

O spaimă uneori discretă, alteori scrâşnită şi răvăşitoare este motorul poeziei lui Dan Coman. Anul cârtiţei galbene (Timpul, 2003; Vinea, 2004) impune la capătul unei experienţe poetice liminare o conştiinţă acută, a cărei continuă rostogolire în propriul infern casnic convinge, uimeşte şi înspăimântă.

S-a scris mult şi, aproape întotdeauna foarte exact despre debutul formidabil al lui Coman. Rămâne poate de adăugat numai că această poezie extraordinară va continua să producă noi compozite monstruoase până la epuizarea tuturor valenţelor ei auto-destructive, a tuturor resurselor de rafinament imagistic, de mozaicare deconcertantă a unui univers fals feeric, populat cu animale fantastice şi personaje stranii, a căror gesticulaţie e cea a unor fiinţe suferinde, rătăcite în bolgiile angoasei şi ale atrocităţii, şi poate releva o teroare viscerală în spatele unui histrionism în tuşe groase, cu acumulări neverosimile de amănunte şi semnificaţii disimulate cu ironie, puneri în abis uimitoare (fiecare bucăţică a puzzle-ului din Anul cârtiţei galbene cuprinzând şi susţinând într-însa întregul), peste care se aruncă cu mărinimie găleţi de vopseluri scumpe, nesfârşite cortine şi falduri, în încercarea de a ascunde terifianta dramă a trupului în rut ("cîrtiţa galbenă se mişcă în cercuri / lasă în urmă mirosurile sale de femelă / cumplită vreme aceasta a împreunării") şi a unui ţipăt de-abia reţinut în retorte ce stau să se spargă de atâta tensiune şi febricitate tot mai greu ţinută în frâu. Punerile în scenă minuţioase şi exaltate dau măsura unui imaginar fără limite, subiectul poetic nu îşi poate concepe şi trăi până la capăt drama în afara unor "montări" spectaculoase, cu aerul unui Puck trecut prin Grodek ("pe câmpul prielnic s-au aşezat cuminţi oştirile şi cântă şi beau / şi teodora duce dintr-o parte într-alta ligheanul cu apă fierbinte / în care pluteşte atent capul tânăr al împăratului"). Către implozie gonesc toate cele imaginate de Dan Coman, narcisismul său insuportabil, capriciile de copil teribil şi răsfăţat, dar şi

frica, hohotul, pasiunea carnală: "sînt la casa mea. boala aeriseşte încăperile. / e bine aşa. e atît de bine. / la 27 de ani bărbatul acesta tînăr se răsuceşte ca un cuţit tînăr în mine / şi direct în faţa mea se face ţăndări". O frumuseţe convulsivă, descinzând din "nebunii ani" ai Parisului suprarealist, dar şi din expresionismul şocant al "Călăreţului albastru", locul de întâlnire al lui Gellu Naum cu Georg Trakl, al lui René Char cu Edvard Munch, al lui Hyeronimus Bosch cu Arcimboldo.

Iar dacă poezia lui Coman va continua să uimească şi să strălucească, aceasta nu se datorează schimbărilor de macaz, căutării unei formule noi prin care să se prezinte mereu altfel, ca în cazul Angelei Marinescu, de a cărei rostire precisă, aspră, tăioasă Dan Coman se arată în destule rânduri legat, pentru ca brusc să răstoarne această aparentă înrudire cu poeta Fugilor postmoderne, revenind la un neo-expresionism coborâtor din Ion Mureşan (de autorul Poemului care nu poate fi înţeles legându-se câteva din cele mai interesante comentarii ce s-au făcut pe marginea poeziei sale): "prietenii mei speriaţi urlă printr-o gură de bivol în gura mea / şi gura mi se umflă ca o măciucă. / de-aş vorbi acum le-aş sparge tuturor buzele", filtrat printr-o impresionantă experienţă surrealistă ("noaptea ni se strecoară fluturi sub unghii / şi noi cu feţele lipite de aceste acvarii / îi privim cum se zbat neputincioşi pînă ce se fac pulbere"). Conştient de manierismul său funciar, fără a schimba nimic în retorică sau în tematică de la un poem la altul (până la impresia înşelătoare a rutinării şi a unui mecanism perfect uns care, de la un moment dat încolo funcţionează perfect, impresionant, şi în gol), poetul construieşte această carte ca pe jurnalul unui an decisiv din viaţa sa, jurnal himeric şi vizionar ce recomandă o voce nouă şi inconfundabilă în literatura română.

Un prieten îmi povesteşte febril că programul creat de el înlocuieşte un contabil şi un specialist în resurse umane în firma la care lucrează. şi de aici câştiguri materiale şi o reconfigurare a afacerii. Unde dispar oamenii înlocuiţi? Cine mai stă să se întrebe? Sistemul presupune competiţie.

O vedetă de cinema îşi strânge brusc lucrurile şi pleacă iritată din studiouri, abandonând filmul la care mai erau necesare doar câteva scene. De ce? Pentru că acea rulotă care îii fusese repartizată nu era cea mai mare. Regizorul, Viktor Taransky, îi argumentează că este cea mai mare din lume dar ea vede limpede că a colegului este o idee mai înaltă deşi par a fi de acelaşi tip. La care Viktor acţionează imediat şi dezumflă cauciucurile, coborînd-o cât să devină mai scundă decâta vedetei feminne. Prea târziu. Cine mai stă să asculte argumentaţia regizorului care citează din contractul acesteia tot soiul de clauze absurde care dau impresia de sfidare? Producătorii ţin seama de capriciile vedetelor pentru că dincolo de orice imaginea lor vinde filmul. Regizorul trebuie să plece. şi pe când îşi încarcă în maşină rolele cu filmul neterminat, este căutat de Hank Aleno, un softist care a creat un program prin care poţi genera actori virtuali. Motto-ul lui: "Cine are nevoie de oameni? "

Hank a pierdut un ochi din această înverşunată muncă în faţă ecranului de calculator, îşi simte sfârşitul aproape şi vrea să lase creaţia sa pe mâini bune: "Tu ai un ochi în plus". Lui Viktor însă nu-i stă mintea la aşa ceva, îl amână pe săptămâna următoare, şi schimbul lor de replici ne aminteşte de cât de uşor ne jucăm cu anumite cuvinte, cum ne grăbim să etichetăm mult prea grav situaţii care sunt totuşi departe de semnificaţia etichetei aceleia:
"Hank: Sunt pe moarte...
Viktor: Eu sunt mort deja..."

Pentru că totuşi Hank îi lasă moştenire programul, Viktor intră în joc şi începe să exploreze posibilităţile uluitoare ale virtualului. Primul sfat lăsat cu limbă de moarte de către Hank: "Nu staţi prea aproape de calculator"...dar câte sfaturi bune ignorăm? ! Simbolic, după 9 luni Viktor reuşeşte ca în filmul neterminat să înlocuiască prezenţa vedetei capricioase cu actriţa virtuală pe care a creat-o, cea cu un nume anagramat: Simone, de la 'Simulation One', sursa informatică. Succesul creşte exponenţial, de la o sală goală în seara premierei până la isteria spectatorilor cuceriţi de noua vedetă care mixează calităţile mai multor nume celebre din istoria cinematografului. Este aici şi goana după perfecţiune, mai ales cea fizică. Dorinţa de a avea un trup perfect, un chip perfect, prin sofisticate operaţii estetice şi prin industria cosmeticii, sa modei şi cate le mai însotesc. Ei bine, Viktor a venit pe acest orizont de aşteptare oferindu-le o imagine perfectă. Atâta doar că nu este reală. "Abilitatea de a naşte falsuri depăşeşte abilitatea de a le descoperi". Ce familiar sună această replică pentru noi românii, în general pentru bună parte din societatea modernă. Viktor are frământări de conştiinţă, el nu a căutat să înşele publicul, doar să-şi răzbune filmul, să-şi ducă proiectul până la capăt şi să dovedească valoarea. Drept care e decis să facă public adevărul. Dar nu chiar acum, după următorul film... şi aşa se avansează în minciună, pas cu pas, calea de întoarcere devenind tot mai imposibilă. Viktor îşi găseşte propria justificare: "şi ce mai este acum real? " începem să descoperim cinismul cu care show-bussiness-ul poate să opereze cu falsuri, cu care poate să manipuleze. Faţă cu succesul noii vedete, mass-media este desigur prima care încearcă să devoreze adevărul, doar că nu are cum se apropia, hăţişul de stratageme şi prevederi contractuale o izolează pe Simone. Ceea ce nu mai miră pe nimeni, lumea s-a obişnuit cu asta. şi totuşi... Scormonitori, unii ziarişti reuşesc să-l încolţească pe Viktor exact pe calea cea mai eficientă: banii, câştigurile teribil de materiale care nu ajung în virtual ci în conturile regizorului. şi atunci el trebuie să ofere ceva. Oamenii vor să atingă, precum Toma. Ei bine, Viktor lasă accesibile haine şi aşternuturi răvăşite îmbibate de parfum.

Ce savoare pentru ziaristul captivat de imaginea femeii care l-a captivat de pe ecran şi ale cărei urme crede că le atinge. Joc de umbre la fereastră, amăgirea veche atât de valabilă şi azi... Televiziunea? Nimic mai simplu decât negocierea absenţei din studio şi doar prezenţa prin imagini filmate. Viktor se încurajează: "să spun acum adevărul ar fi prea crud. Oamenii vor să creadă". şi spre a le oferi ceva, apelează la ceva grandios. Ce nu poate realiza tehnologia de azi? Pe un stadion uriaş, cu holograme, cu fum, cu interdicţia de a filma sau fotografia sau de a privi cu binoclul. Un stadion de zeci de mii de oameni, cuceriţi de farmecul melodiei cântată de Simone, 'You Make Me Feel Like A Natural Women', fără să poată şti dacă acolo sus pe podium este o persoană reală sau o imagine virtuală, dacă o aud cântând sau este o înregistrare din studiouri. Se mai poate îndoi cineva de existenţa vedetei? Până şi ziaristul-detectiv ridică braţele alături de toţi spectatorii ce se leagănă pe ritmul melodiei. şi acum vine replica-şoc: "Se pare că sunt mai uşor de convins mii de oameni decât unul singur".

Este tulburătoare invitaţia de a medita asupra şansei de a deosebi adevărul de fals, azi mai mult decât ieri, când tehnologia poate fi folosită şi într-un sens şi-ntr-altul. Tăvălăgul funcţionează aproape de la sine, Viktor nu mai poate să dea înpoi. Oamenii şi-o iau ca model, fabulează despre fapte diverse care îi implică alături de ea, femeile se compară cu ea şi regizorul trăieşte clipa amară în care fosta soţie, de care a rămas îndrăgostit, se recuză alături de el tocmai din temerea că e departe de Simone. Este clipa care îl convinge pe Viktor că pierde totul dacă nu încetează cu minciuna. Numai că declaraţia "Eu am inventat-o!" este luată alegoric, explicaţiile lui sunt stufoase şi eliptice, cu toate că i se pune involuntar în faţă o oglindă: "Ea te-a creat pe tine!"

Ieşirea din hăţiş este ca într-o poveste poliţistă, cu 'crima' posibilă desigur tot pe cale de software, cu câţi viruşi sunt azi nici nu e de mirare. înscenarea însă îi este dejucată, ce ironie, de o cameră video de supraveghere: Big Brother veghează! şi toată lumea depune mărturie împotriva lui, totul îi este defavorabil, doar nebunia mai poate fi plauzibilă. şansa, pentru că totuşi există o şansă, vine dinspre fetiţa lui. Cât încă nu a intrat în spaţiul halucinogen al captivităţii de imagine perfectă, ea poate privi totul cu un ochi lucid. Ea, care se apropie de calculator ca de un instrument banal, căruia nu îi atribuie puteri malefice ca unui obiect necunoscut, este cea care gândeşte dincolo de aparenţe şi poate să vadă şi discheta cu viruşi uitată, poate să reconstituie simbolul care a schimbat viaţa tatălui său.

Lucrurile au mers oricum prea departe încât singura soluţie este de a continua cu personajul acesta virtual. Atâta doar că Viktor primeşte reproşul fetelor sale dragi: "Greşeala ta este că ne-ai minţit pe noi".

Din nou alături de soţie, spre fericirea fetiţei. Viitorul? Show-bussiness-ul nu are capăt... Povestea se dezvoltă. Toată lumea se întreabă dacă nu cumva urmează o continuare cu Simone ajungând în politică. Pentru că exerciţiul manipulării prin mass-media incită la cucerirea puterii. şi câte nu s-au mai vorbit despre manipularea mediatică în acest domeniu. Oamenii vor să creadă...

S-ar zice că suntem deja avertizaţi.

Ei şi? Tot cu ochii aproape de ecran sunteţi...

S1m0ne, 2002
Scenariu şi regie: Andrew Nicol
Distribuţie:

Viktor Taransky	Al Pacino
Simone	Rachel Roberts
Nicola Anders	Winona Ryder
Elaine Christian	Catherine Keener
Lainey Christian	Evan Rachel Wood
Hank Aleno	Elias Koteas

Să scriu despre un volum conţinând de cronici de film, dintre care unele nevăzute de mine, altele deja uitate? Dacă autorul fabulează, iar eu cad în capcană? Nu e cazul în ceea ce priveşte cea mai recentă carte a lui Marius Dobrin, Povestea noastră cea de toate filmele, care e chiar mai interesantă decât mă aşteptam s-o găsesc. Autorul se declară admirator al lui Radu Cosaşu, dar nu-l copiază, nici continuă, prezentând 24 de filme recente dintr-o perspectivă personală şi deloc plictisitoare. Multe dintre aceste poveşti-articole despre filmele lui preferate i-au apărut în patru publicaţii culturale virtuale, fiind scrise pe parcursul a câţiva ani, de aici impresia de eterogen, filmele fiind tratate diferit, unele povestite, altele doar schiţate, iar de la unele se porneşte pentru a se evada în realitate.

Oricât de departe de realitate ar părea unele dintre situaţiile din operele cinematografice despre care a scris M.D. aici, rădăcinile lor răsar în cotidian de unde poate nici nu ne dăm seama. Un merit al său e că e vigilent la astfel de, sa le numesc coincidenţe? , şi ne împărtăşeşte concluziile sale legate de "scenaristul cel mare" care scrie toate poveştile, iar noi doar trebuie să fim atenţi când ne intersectăm cu ele. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă recunoaşteţi în vreo fază dintr-un film? Intră în calcul şi Star Wars dacă sunt interesaţi, chiar dacă nu apare în carte. M.D. iubeşte filmele şi pare a vrea să ştie totul despre ele, astfel că la câteva dintre peliculele bazate pe cărţi avem de-a face cu cronici încrucişate, deosebirile fiind amendate sau doar evidenţiate. Totuşi nu răzbate de nicăieri nici o opinie de genul "dacă eram eu regizor, aici făceam aşa". O fi pentru că a scris doar despre filmele care l-au marcat într-un fel sau altul? Sau pentru că se preferă simplu şi atent consumator, iar acest microb nu cere, spre deosebire de cel fotbalistic, opinii de expert şi de la cel care nu e.

Filmele pot fi văzute în multe feluri, la fel cum şi această carte poate fi citită din diverse perspective. Unii privesc şi simt filmele ca pe ceva sacru, alţii le devorează, le adoră, le văd şi le uită, le rererevăd şi ajung să le ştie pe de rost, unii reţin replici, faze, personaje pe care şi le încorporează în discurs sau în cultura generală. Marius Dobrin este un consumator cunoscător de film. Aş fi curios ce-ar scrie despre Terminator III sau The Matrix. Astfel de filme nu şi-au găsit locul în cartea lui, nefiind, cred, suficient de ancorate în realitate. Cam toate filmele despre care putem citi aici sunt legate de om şi real, inclusiv Antz, singurul care iese întrucâtva din schemă. The English Patient, primul tratat, este filmul preferat al autorului, cronica lui, alături de a ultima din volum, la A Beautiful Mind, ieşind cel mai tare în evidenţă. Lecturând lista celor 24 de filme dăm nu doar peste pelicule oscarizate ci şi peste unele despre care nu ştiu câţi dintre cei care ne uităm la filme, dar nu ne-am făcut o religie din ele, am auzit doar, ca să nu spun că le-am văzut. Un merit al cărţii ar fi că aduce în atenţie titluri ca Howards's End, Pay It Forward sau What Dreams May Come, iar felul în care sunt prezentate le va atrage spectatori dintre cititori. Interesant e că din unele filme sunt reproduse dialoguri întregi, semn că M.D. nu le-a văzut doar o dată. De remarcat şi că nici un film românesc n-a intrat în atenţia lui pentru acest volum, deşi în ultimii ani au apărut câteva valoroase foarte conectate la realităţile româneşti cotidiene contemporane.

Un punct negativ s-ar putea da cărţii pentru fişele filmelor incluse la final, pentru care s-ar fi putut găsi un standard, chiar dacă au fost adunate din diverse locuri. Există internetul, iar cum autorul este foarte pasionat de realitatea virtuală nu cred că-i era greu să adune aceleaşi informaţii despre toate filmele. E valabil şi pentru cititori.

@ Sorin-Mihai Grad

Am ales la întâmplare un capitol din prima parte a Jurnalului Răului de Mareş Lucian, în intenţia de a aduce la lumină un fragment din controversatul, criticatul dar nu mai puţin fascinantul underground literar clujean. O tentă anarhică constituie primul palier al discursului: "ne-Integrare Europeana", "un anume individ gras, cu faţă arogantă şi rât de porc", "fiecare individ este un potenţial suspect". Nu ne putem lăsa înşelaţi de tonul satiric, care ironizează doar pentru a ascunde o mare suferinţă. Un al doilea palier al prozei ţine de suprareal, violenţa nihilistă are accente isterice: "Statuia Justiţiei ar trebui să poarte cagulă!" (imparţialul nu mai este orb ci mascat, deghizat doar pentru a-şi ascunde mai bine pumnul), cazul poliţistului care a fost şi violat după ce a fost mai întâi violentat. Al treilea palier este cel filozofic: "Moartea şi formele ei de manifestare generează arta...", "Dintre toate modurile de a ucide îmi place cel mai mult strangularea" (un contraprincipiu aproape Buddhist, pentru că strangularea este antiteza respiraţiei). Un pasaj ce aminteşte de Sade este următorul, dacă stabilim că sadismul modern este anti-platonism: "Toate modurile în care ucizi lent au o valenţă contemplativă, iar contemplarea aduce iluminarea." Să continuăm aşadar - al patrulea palier este cel psihologic, acesta fiind şi cel hipertrofiat, un fel de unitate de măsură al celorlalte: "Merg pe stradă şi sunt cuprins de scârbă.", "Toţi aceşti viermi umani îşi închipuie în fiecare dimineaţă că urmează prima zi din viaţa lor şi continuă colcăiala prin meandrele existenţei în oraşul infect ca şi cum totul ar fi nou pentru ei.". Psihopatia corespunde unui anti-umanism elementar gen Millenium sau 7 la fel cum palierele anarhic-filozofice corespund unui imaginar influenţat de A Clockwork Orange şi Fight Club. Un ultim palier este reprezentat de un procedeu post-modern (la limita dintre plagiat şi re-scriere), evidenţiat de Borges, când acesta vorbeşte despre varianta lui Pierre Menard al lui Don Quichotte. Acest procedeu ţine de principiul pre-eminenţei copiei asupra originalului şi se întâlneşte pe tot parcursul romanului, autorul re-scriind texte care l-au influenţat sau care pur şi simplu l-au amuzat. În capitolul de faţă, Mareş inserează fragmente din Caietul Roxanei (notaţiile din 1 iunie şi 26 noiembrie), altă scriere a underground-ului literar, al cărei autor rămâne să-l descoperiţi. După toate probabilităţile, acest serial critic va continua şi în numărul viitor.

Despre inutilitatea de a ţine un televizor în casă; ştirile de seara trecută; scârbă, dezgust şi ură generalizată; mizantropie absolută; o a doua cale pe care o ofer; şi despre cele trei categorii de oameni - inocenţii, pragmaticii şi imbecilii.

M-am trezit spre după-masă. Deschid televizorul. Mă uit la imbecilele ştiri în care laitmotivul îl constituia realizările guvernului Năstase, noi discuţii ale guvernului cu acelaşi nume, ne-Integrare Europeană, salarii mici şi foarte mici, dar realizări mari în plan Macroeconomic şi imagini succesive în care apărea un anume individ gras, cu faţă arogantă şi rât de porc, numit Adrian Năstase. Deja fiind imun atât la propaganda asta agresivă, cât şi la cea subliminală în care îmi erau prezentate feţe de români fericiţi, iau telecomanda şi mut pe Atomic TV. Pe Atomic văd nişte fete anorexice, dar cu fundul mare, cântând o muzică de căcat pe un videoclip cu buget redus, atît din punctul de vedere al investiţiilor, cât şi al artei incluse în el.

Cum pot suportă oamenii atîta gunoi fără să se revolte?

Totul era ieftin şi cu buget redus, inclusiv emisiunile cu oameni plângând din dragoste. Totul, în afară de reclame!

În sfârşit apare ceea ce mă interesa pe mine. Ştirile locale - unde aflu că azi noapte a avut loc o razie în cadrul programului iniţiat de primăria locală, aflat sub deviza Împreună cu Cetăţenii (ce nume idiot!)... unde aflu că trupele de mascaţi ale poliţiei, probabil împreună cu cetăţenii?, au prins vreo nouă indivizi căutaţi pentru găinării... Chestiuni minore. Poliţia a mai arestat îcă vreo nouă "suspecţi". Asta aşa, ca să nu se facă de rahat că n-au prins pe nimeni.

Ce nu ştiu şi nu înţeleg oamenii simpli e faptul că fiecare individ este un potenţial suspect, aşadar oricine poate fi arestat şi agresat de poliţie la fel de uşor. Tot de la televizor aflu că mulţi oameni au fost bătuţi de trupele de mascaţi ale poliţiei deoarece au opus rezistenţă. Nu au spus ad litteram "bătuţi de poliţie", ci au folosit un limbaj eufemistic. Mai apoi se crede că e vorba de o conspiraţie, iîtrucât s-a ajuns ca tot cartierul să încetinească bunul mers al justiţiei cu cagulă; probabil pentru a da timp de evacuare unor faimoşi borfaşi ai lumii interlope. Această ipoteză este confirmată de faptul că, deşi poliţia a dispus de o forţă impresionantă de două brigăzi ale trupelor speciale, unul dintre ei a fost bătut cu bestialitate, dezbrăcat şi supus perversiunilor sexuale în timpul raziei. Nimeni nu a revendicat aceste fapte bestiale şi se presupune că vinovaţii au fost mai mulţi. Era clar - nu au fost prinşi.

Momentan poliţistul este internat în stare foarte gravă, cu dublu traumatism cranian, cinci coaste rupte, bazinul zdrobit şi alte defecţiuni la sistemul uro-genital...

Am ras zece minute.

Nu mai puteam să trag aer în piept de atâta râs. Mâ tâvâleam pe jos şi riscam săă mă înec în hohote. Chiar nu mă aşteptam ca natura umană să fie atât de depravată. După ce l-am bătut eu, mă întreb, totuşi, cine l-a violat? Şi in virtutea cărei logici brutalizezi un cartier de nenorociţi, le intri în case în mijlocul nopţii şi le întorci apartamentele pe dos? Nu am stat să judec prea mult natura acestor evenimente. Bastonul încasat pe cocoaşă e mic preţ pe care trebuie să-l plătim democraţiei. Totuşi, e o tâmpenie să te naşti sărac.

Gândindu-mă la cele întâmplate mi-a venit o idee interesantă - Statuia Jusţitiei ar trebui să poarte cagulă!

Răsfoiesc dosarele furate de la facultate. Era totul acolo, inclusiv fişa medicală şi vaccinele pe care le-au făcut toţi de pe vremea când erau ei mândri şoimi ai patriei şi li se spunea că sunt fericiţi să se nască şi să trăiasca în Epoca de Aur. Dar lucrurile se schimbă şi din păcate, cineva le-a furat această fericire.

Fiecare generaţie are standardele ei. Idolii ei. Nevoia de idoli e â;n natura omului. Un model e un ideal spre care tinzi, care te împinge să progresezi. Cine nu-şi doreşte o Epocă de Aur? Mă întrebam ce are generaţia mea special, ce voi putea povesti eu generaţiilor următoare? Priveam în jur şi aveam impresia că toţi ar trebui să poarte cagule. Trăim în vremea umbrelor. Cine nu e un Anonim, e un monstru! Am închis televizorul.

Dosarele le-am lăsat noaptea lângă cabina portarului, dupa care i-am spart geamul cu un bolovan chiar în clipa în care trăgea o duşcă de alcool. Nu cred că există portar care să nu bea. E al naibii de greu să te împaci cu o asemenea soartă. Când a ieşit în fugă s-a împiedicat de pupitrul cu dosare şi şi-a spart nasul. Mi s-a părut amuzant.

Merg pe stradă şi sunt cuprins de scârbă. Valuri de scârbă incontrolabilă îmi atacă toate fibrele corpului încât îmi vine să vărs, şi cu greu mă pot abţine. Toate acele mirosuri putrede, toate acele feţe imbecile, toate acele corpuri bolnave, găunoase şi imperfecte, toate acele haine de rahat pe care lumea le poartă pentru a ieşi în evidenţă sau pentru a-şi ascunde imperfecţiunile nenumărate, toate neliniştile lor şi agitaţia lor de viermi împuţiţi, totul... îmi provoacă greaţă. Şi asta cu atât mai mult cu cât soarele nemilos al verii loveşte în ei, amestecând în căldura caniculară toate aceste putrefacţii, dând oraşului o miasmă de canal, de groapă cu viermi, de budă publică.

Îi uram pe toţi şi voiam să moară!

De ce există în viaţă nişte creaturi atât de imperfecte? De ce nu găsesc răspuns la întrebări atât de simple? Pentru că nu este nici o logică în ele, îmi răspunde vocea raţiunii. Totul e lipsit de logică şi sens. Totul e un haos care, în ciuda oricăror argumente logice, reuşeşte să se menţină, prin frică, prin control, prin slăbiciune, prin fuga de durere şi teama de libertate.

Teama de moarte a unor oameni care nu au realizat nimic în viaţa lor prezentă, nu vor realiza nimic în viaţa lor viitoare, dar sunt conştienţi de impotenţa lor şi suferă - ce logică are asta? Ce argument se poate aduce în apărarea acestor oameni? Nici argumentul biologic nu pare să aibă o logică solidă. Cum poate să se opună morţii inevitabile un corp decrepit, putred, slab, distrus şi imperfect în toate atributele sale? Îl priveam în ochii larg deschişi pe aurolacul acela în timp ce îl sugrumam. Mâinile lui anorexice încercau să mă lovească, să mă zgârie, în timp ce eu storceam fără milă viaţa din el. De ce a opus rezistenţă nu înţeleg... nici o logică argumentativă nu poate veni în apărarea lui. Argumentele religioase nu-şi au sensul atâta vreme cât nimeni nu e sigur de nimic în această lume. Chiar eu prin fapta mea reprezint dovada că totul este atât de haotic, de imprevizibil şi de neanticipabil! Toţi aceşti viermi umani îşi închipuie în fiecare dimineaţă că urmează prima zi din viaţa lor şi-şi continuă colcăiala prin meandrele existenţei în oraşul infect ca şi cum totul ar fi nou pentru ei. Dar asta e valabil până în ziua în care vor muri! Azi este prima zi a vieţii tale - ziua în care ai să mori. Poate da, într-adevăr, atunci chiar ar fi prima zi a vieţii lor, oricum ceea ce numesc ei viaţă arată ca o moarte.

Totuşi de ce a opus rezistenţă când eu de fapt voiam să-l eliberez? Totul pare a fi pe dos. Nu există sens în nimic, iar nimeni nu are un argument solid care să-i justifice existenţa.

Moartea este frumoasă. Moartea şi formele ei de manifestare generează arta. Moartea poate avea valenţe romantice combinate cu elemente de tragedie greacă atunci când e savurată în toată plinătatea ei. Altfel poate fi doar o exprimare neo-realistă. De multe ori, e doar simplă şi banală, ca într-un film mut. Nu sunt un tanatofil, ci doar un iubitor al frumosului. Nu aş vrea să fiu înţeles greşit; cu siguranţă nici unul dintre voi nu a văzut cât de sublim se scurge viaţa din oameni, câtă naturaleţe şi originalitate rezidă în ultimele lor gesturi de agonie.

Dintre toate modurile de a ucide îmi place cel mai mult strangularea. Este însăşi negarea esenţei vieţii, a aerului, a respiraţiei, a actului reflex pe care toată lumea îl face fără să se întrebe de ce - respiraţia. Nu e cel mai eficient mod de a ucide, dar e unul dintre cele mai artistice. Când ucizi instantaneu pierzi tot farmecul. Crima rapidă este doar eficientă. În ea nu este investită nici un fel de pasiune, nici un fel de trăire sublimă. Strangulatul, înecul, trasul în ţeapă, tortura lentă, jupuirea, mutilarea sunt moduri sublime de a ucide, care reuşesc să păstreze frumuseţea, farmecul şi semnificaţia simbolică a morţii. Toate modurile în care ucizi lent au o valenţă contemplativă, iar contemplarea aduce iluminarea. Uciderea lentă e asemeni unei rugăciuni. E o ofrandă ritualică adusă zeilor morţii atât de veneraţi în trecutul omenirii. Ne-am uitat rădăcinile, şi din când în când cineva ar trebui să ni le reamintească.

Dintre toate acestea, strangularea este metoda în care implicarea emoţională este cea mai mare datorită contactului direct cu victima. Modul în care îi vezi ochii mărindu-se, pupilele dilatându-se în ultimele clipe, limba ieşită afară peste măsură; când vezi cum victima se zbate, balele curg şi din gât iese o spumă albă, iar faţa se inflamează - e ca şi cum cel strangulat încearcă din răsputeri să dea afară tot răul din el. Să dea afară viaţa care îi provoacă atâta durere...

Oamenii cu cât trăiesc mai mult devin tot mai legaţi de lăcomie, de obiceiuri şi de suferinţă. Asta le provoacă durere, iar din prea multă durere ei devin trişti şi descurajaţi. Apoi încep să devină cruzi, îşi acordă o importanţă mai mare decât au, îşi neglijează datoriile, au impresia că totul li se cuvine şi totul trebuie să fie al lor. Cu cât sunt mai jos pe scara evoluţiei cu atât dorinţele şi expectanţele lor sunt mai mari; deci e logic ca şi suferinţa lor să fie pe masură, iar moartea să le fie cât mai apropiată.

Eu sunt singurul capabil să vadă aceste lucruri? Eu sunt singurul capabil să-şi asume răspunderea de a-i elibera; de a curăţa lumea de imperfecţiune? Câteodată aş vrea să nu fiu singur şi cineva să mă poată înţelege, să împartă cu mine această grea povară... dar sunt conştient că este o aşteptare inutilă. Gândurile acestea sunt doar umbrele unei laşităţi, care încă există în mine şi vrea să mă posede punând piedici în realizarea destinului meu măreţ. Trebuie să mă depăşesc pe mine însumi din nou, ca şi în aceste ultime zile. Nu pot să mă las cuprins de teamă şi laşitate. Eu sunt teama celorlalţi şi laşitatea lor; iar pentru ego-ul meu rămâne satisfacţia că sunt deasupra celorlalţi. O furie de-a mea i-ar putea îngropa pe toţi în balele nimicului, un singur suflu de-al meu ar doborî totul în esenţa vidului, un pumn de-al meu ar descompune pe oricine în mii şi mii de particule de lavă...

Majoritatea oamenilor tind să ignore absurdul vieţii. Ei pot fi împărţiţi în trei categorii: inocenţii, pragmaticii şi imbecilii. Toţi au în comun o viaţă binecuvantată, lipsită de chin, pentru că nu se implică. Indiferenţa îi protejează. Doar spiritul genial se îmbată cu durere, îi este foame de absurd. Trăieşte prin chin şi asimilează absurdul. Dacă acest spirit ar reuşi să reinventeze lumea, să o recreeze în absurd, să o schimbe în totalitate din temelii, el şi-ar găsi fericirea în recentul deşert mundan. Fericirea care zace dincolo de nebunie!

Oamenii care evită absurdul ca să-şi satisfacă nevoia de iluzie vor fi de-acum înainte pedepsiţi şi ruinaţi interior pentru nepăsarea lor, iar eu sunt geniul care va aduce această nouă ordine!

Poemele lui Daniel Sur, din acest ciclu, incep cu un "prolog", in care sunt descrise "tehnici" de cucerire a obiectului dorit, mai precis - a femeii. Aceste poeme sunt o ars amandi scrisa cu detasarea, ironia, umorul si rafinamentul unui observator experimentat. Tonul poemului este teatral. Poezia este metatextuala. Poetul propune cititorului modalitati inedite de cucerire a iubitei, garantand rezultatele pe care le doresti.

Primul pas: textul de abordare cuprinde elemente de psihologie feminină, masculină şi, mai ales, a cuplului. Clişeele amoroase sunt ironizate fara a fi trimise in Recycle Bin; acestea sunt valorificate si conduc la efecte stilistice particulare, cum ar fi de exemplu Blestemul pasional de la inceputul acestui grupaj de poeme. Al doilea pas: textul autoprezentării - sondeaza si mai mult trairile abisale masculine, cea mai profunda fiind "teoria" secretului dureros, de care femeia este fascinată. Indicatiile scenice de la finalul poemului sunt esentiale. Ambiţiile ("Nu mai sunt poteci posibile / Pe care tihna să le străbată"), temerile ("Mi-am înghiţit nemestecat viitorul"), indoielile ("Nu-mi mai pasă că Dumnezeu / S-a exilat în privirile noastre"), sperantele ("Spânzurandu-mă de speranţă") masculine devin subiectul liric al identitatii pe care acesta o infatiseaza iubitei, care se lasa cucerita. Cu greu.

De aceea, este nevoie de al treilea text. Pentru orice eventualitate. Pasul trei: textul care creează ceaţa continua in aceeasi maniera ironico-ludica sa descrie evolutia posibila a unui cuplu. Aceast moment liric cuprinde episodul "revoltei masculine", care contrazice toate miscarile tanarului amorez de pana acum, dand dovada de vitalitate si spirit de aventura. O mie şi una de dimineţi fără poveşti exeplifica aceste calitati indispensabile masculului feroce din fiecare. De sub simpliatatea exterioara a versurilor mai razbate uneori o particula metafizica: "Chipul netezit a vâslit nepăsător prin timp, / A învăţat comerţul cu zâmbete şi visuri, / Sub larma măruntă a întâmplărilor expirate. / Un muget alb şi o sete nesfârşită târăsc după mine, / Ca un uriaş de umbră căzut peste munte."

Aceste texte sunt (probabil) poemele unei experiente amoroase sublimate. In estetica indiana (Natyasastra) savoarea (rasa) comica se naste din savoarea erotica - acesta este si principiul poetic din care se desprinde discursul liric. Acestea sunt poeme "Don Juan". Poeme care isi propun sa cucereasca cititorul prin originalitate si intensitate. Sau ilustreaza cum se construieste un text care te cucerste, pornind de la (pre)textul de a cuceri.

poeziile lui Daniel Sur din acest număr pot fi citite la secţiunea poezie.