noiembrie '05 - februarie '06                                                          ISSN 1584-6210

e-revistă culturală fondată în iunie 2004 ... editor: Sorin-Mihai Grad | redactor-şef: Ştefan Bolea

forum ... pentru autori ... promo ... blog

egophobia@gmx.net     < |@| >     redactia@egophobia.ro

invitat


Fiind vorba de un număr dublu al revistei noastre, secţiunea "invitat" este mai complexă decât de obicei. Pe lângă invitatul nostru Dan Sociu avem şi o surpriză legată de redactorii noştri care au lansat cărţi pe parcursul anului 2005.

Lavinia Branişte

Cântecele pentru iubiri eXcesive ale lui Dan Sociu

Dan Sociu

Supergirls just Fly; Supergirls just Fly 1; Filme româneşti; octombrie (filme româneşti); (noiembrie); (ianuarie); (februarie. manifest autenticist 1)

Sorin-Mihai Grad

Interviu cu Claudiu Komartin, Oana Cătălina Ninu, Ştefan Bolea şi Petrişor Militaru

Octavian Soviany

Efectul de supradoză; Cartea supliciilor; Un himerism a rebours; Starea de insurgenţă

Adela Greceanu

Un derbedeu sclipitor şi primejdios

Petrişor Militaru

Despre "anxietatea burgheză" a lui Ştefan Bolea

Cosmin Perţa

Lumea lui Şar Peleorb

iQ666

Cele patru feţe ale monedei

Claudiu Komartin

Irina [mp3]; Numai în singurătate... [mp3]

Ştefan Bolea

InsanIada; shut the fuck up

Petrişor Militaru

Pereţi pentru cai verzi; Casa cu Cerb

Oana Cătălina Ninu

poeme din Mandala: 1; 8


Poetul Dan Sociu s-a născut la Botoşani, pe 20 mai 1978. Prin adolescenţă a scris versuri, apoi a trecut la science-fiction, la care a renunţat când şi-a dat seama că stătea prost la partea cu science. Dintr-un interviu acordat revistei on-line tiuk! aflăm că obişnuia să-şi ghicească în Naum ("îi deschideam în fiecare dimineaţă, la întâmplare, una din cărţi, citeam primul vers şi aflam ce-o să mi se întâmple"). A apărut în mai multe antologii, dintre care amintim: "Club8 - Poetry", "hat jemand gefragt?", "oZone friendly", "Generaţia 2000". Primul său volum de versuri, "borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână" (Editura Junimea, Iaşi, 2002) a fost premiat cu premiul naţional pentru poezie "Mihai Eminescu" şi premiul româno-canadian "Ronald Gasparic". Următoarea sa carte a fost "fratele păduche" (Editura Vinea, Bucureşti, 2004). De curând i-a apărut volumul "cîntece eXcesive" (Editura Cartea românească, Bucureşti, 2005), însoţit de un CD cu poeme în lectura autorului. Lucrează la Editura Polirom.


[desen de Voica Andrei --->]


în curând: interviu cu Dan Sociu


Cântecele pentru iubiri eXcesive ale lui Dan Sociu
[Dan Sociu - "cântece eXcesive", editura Cartea românească, Bucureşti, 2005]

Lavinia Branişte

"cântece eXcesive" (Cartea românească, 2005, 80 de pagini fine, CD inclus), al treilea volum al lui Dan Sociu surprinde prin atmosfera care, în ciuda unei continue schimbări, stă mereu sub semnul "crucii întoarse" ca un soi de blestem în care se găseşte prins poetul. Iar crucea asta pe care o târăşte după sine de-a lungul cărţii o reprezintă, pe rând, singurătatea, eterna lipsă de comunicare, dragostea ratată.

În "Beau pentru morţi", unul dintre cele mai reuşite poeme ale volumului, se conturează clar o imagine asupra căreia se va insista mult de aici încolo, aceea a unui ecran imens, să-i spunem de televizor, între lumea în care-şi duce existenţa eul poetic şi o alta, total ruptă de aceasta. Dincoace de ecran se desfăşoară lucrurile mărunte ale vieţii, cu ceaiul de mentă, funcţionarii bătuţi în cap, durerile de măsele, în timp ce dincolo se întâmplă faptele măreţe: preoţii se îngrijesc de salvarea sufletului, unii oameni se sinucid din dragoste ("beau pentru cei doi adolescenţi/ care s-au aruncat, îmbrăţişaţi,/ de pe un bloc din Craiova./Înainte de a/ aluneca în statistici/ şi-au ars buletinele,/ certificatele de naştere,/ diplomele de bacalaureat./ Şi, desigur, poliţia şi presa/ au tras, imediat, concluzia/ ca erau satanişti."), americanii trimit pe Marte roboţei care privesc spre cer. Prin ecranul acesta nu se poate trece. El desparte o mare singurătate de o altă mare singurătate, între care răsună din când în când sunetul sec al paharului ciocnit de televizor, într-o lumină artificială, produsă de "mici cruci întoarse": "Din când în când/ mă ridic/ de lângă ea, clătinându-mă,/ ciocnesc păhărele/ cu ecranul/ televizorului./Din când în când mă ridic de lângă ea-/ dormi liniştită, sunt proprietarul ştirilor,/ tatăl lor,-/ şi vărs câte un strop/ pentru fiecare mort degeaba:/ covoarele au putrezit,/ piciorul se-afundă-n ele/ ca-n noroaiele unei alei de cimitir,/ după ploaie." Interesant e faptul că, în ciclul "Drumul spre casă", delimitarea aceasta nu pare să deranjeze pe nimeni, nu avem parte de critică socială, poetul nu-şi doreşte să spargă ecranul şi să treacă dincolo, ci se resemnează în faţa lui (şi a paharului), iar resemnarea pare a veni dintr-un soi de oboseală cu care te naşti. "Dimineaţa mă scol cu frică de viaţă,/ seara mă culc cu frică de moarte", iar frica aceasta e purtată prin lume în haine la mâna a doua, vechi şi murdare.

În ciclul următor, "Cu gura uscată de ură", tonul se schimbă brusc, la fel şi atmosfera, care, aşa cum spuneam la început, rămâne totuşi sub semnul crucii răsturnate. Dacă înainte crucea asta marca o dezamăgire cu care trebuia să trăieşti de la bun început, aici se pare că ceea ce încearcă eul poetic este chiar să răstoarne o cruce forţată să stea dreaptă. Ura bine ţinută în frâie până acum răbufneşte, limbajul devine violent, imaginile apăsătoare, iar moartea începe să apară pretutindeni: "dragoste cu vată-n nări/ dragoste cu bani pe piept/ vreau să scriu despre tine/ cum ar scrie un câine/ cu faţa-n cearşaf/ prizez linie după linie/ din mirosul tău/ în genunchi/ te văd cum te duci/ cu soarele-n stomac/ prinsă-ntre maşini/ în mijlocul străzii/ ca-n mijlocul iadului/ simţi gura mea/ cum te sufocă". Alteori dragostea se manifestă isteric ("într-o zi am răcnit foarte mult amândoi/ şi tu ai plecat tremurând/ în hol tremurai şi nu găseai ieşirea/ te-ai lovit de uşă/ în drum spre ieşire/[...]/ ţi-ai uitat haina/ ai luat pantofii mei/ şi te împiedicai pe scări/ uşi trântite/ cuentul ţi-a luat minţile") şi până şi tăcerea devine o formă de isterie ("în casă ţinem numai muzică/ fără voce/ pencă vocea e dracu/ muţenia dintre noi/ ne strepezeşte dinţii"). Ritmul sacadat şi superba încordare ("când ne atingem/ din întâmplare/sunăm/ ca două căni de tablă/ ciocnite/ la o sărbătoare/ săracă"; "aş vrea să-ţi pot vorbi/ cu blândeţe/ ca şi cum [...] viaţa noastră ar fi curată/ ca un cuţit de măcelărie/ proaspăt şters"; "bolborosind singura rugăciune/ pe care-o ştiam înger/ îngeraşul meu/ numa-n faţă/ să nu dai") se văd şi în pagină în versurile scurte, fără titluri, fără majuscule sau punctuaţie, presărate cu elipse.

Şi după acest strigăt menit să spargă o dragoste ca o bubă chinuitoare, ne întoarcem, în cele şase "cântece eXcesive" din final, la o voce blândă, care caută salvare tot în dragoste. Crucea răsturnată e aici X-ul din mijlocul numelui ei, ca un semn care interzice accesul, pentru că da, ea are pe altcineva, iar oraşul nu îi apropie, dimpotrivă: "Troleibuzele care nu duc la tine/ nu-mi folosesc la nimic./ Troleibuzele care duc la tine/ nu-mi folosesc la nimic."; "Când nu eşti lângă mine,/ şi nu eşti niciodată,/ inima mea e câmpul gol,/ presărat cu gunoaie/ al primei dimineţi/ după Woodstock" şi la urmă de tot "tot mai departe de tine,/ de uriaşul borcan cu eter violet/ în care te roteşti uşor, cu faţa în palme,/ aşteptând, cum aştept şi eu aici/ o inutilă, salvatoare embriotomie." Există speranţa că ea poate apărea la un moment dat dincolo de ecranul televizorului, dar asta nu o va face in nici un caz accesibilă. Ecranul nu mai separă acum două lumi, fiecare cu singurătatea ei, ci îl separă pe poet de restul lumii.

Cartea se termină trist, dar gustul e unul plăcut, lăsat de o voce puternică, stăpână pe ea, care poate fi sus! pe rând blândă şi tăioasă, care cântă iubiri ca anotimpurile, ce se nasc şi mor, cu surprize sau fără, dar care întotdeauna se vor întoarce.


Supergirls just Fly

Dan Sociu


Fără tine -
ca împăratul ăla chinez
în cripta lui, iubit şi apărat
de 7000 de soldaţi din ceramică.


N-o să-ţi lipsească
în capitala aseptică a lumii
botoşănenii tăi care-şi scot ochii cu lingura?
Cerşetorii tuberculoşi, fetiţele molestate
de locotenenţi SRI,
amărâţii despre care scriai cu sufletul
şi încălcai, proasto, regula de aur
a jurnaliştilor porci: neimplicarea?


N-o să-ţi fie dor, măcar puţin, de graşii
din Consiliul Judeţean, de Monitoru's bullies?


De poveştile mele sordide &
inima mea sus!
ca un reportaj despre absenţă?


Supergirls just Fly 1

Dan Sociu


Tu zbori la Washington şi
eu sînt ăla care înghite Dramamină cu pumnul.


Am avut un an bun
până când ai plecat, Mihaela.


Mădălina mi-a dat o cutie cu polen
pt că eram f slab şi pierdut
şi m-a sărutat de câteva ori.


Raluca m-a-nvelit într-o noapte.


Ruxandra m-a băgat la Poveşti Adevărate:
scriam o zi şi mâncam două.


Cătălina a gemut convingător sub mine
ceea ce m-a făcut să mă simt bine.


Cu strugurelul tău
îmi ung seara buzele crăpate -


sigur c-o să ne auzim la telefon -


ţi-am zis cum m-au dat afară
în şuturi de la Radio Meridian sus!
pt că am o voce prea tristă?


Filme româneşti

Dan Sociu

pentru Adi Schiop


M-am născut locatar şi-o să crăp locatar.
De cînd mă ştiu am trăit în blocul ăla muncitoresc,
de pe vremea cînd osemintele lui taică-meu erau încă oase.
Pisica noastră pîndea noaptea fluturi de noapte,
şi dimineaţa o găseam pătată pe bot de sînge negru şi praf.
Bărbaţii care veneau la maică-mea ne aduceau ciocolăţi.
Unii dintre ei puteau chiar desface sticle de bere cu dinţii.
Pe mîţa aia o hrăneam numai cu carne crudă,
să crească sălbatică, să scoată ochi cu ghearele.
Într-o zi maică-mea a dat-o unei nebune care strîngea-n braţe-o păpuşă.
A aruncat păpuşa şi a luat pisica.
La noi intrau multe femei străine care puţeau a gunoi.
Maică-mea muta în fiecare săptămînă dulapurile şi ele o ajutau.
Pe una am sărit odată cînd eram beat.
Aia băuse soluţia de şters mobila,
avea faţa şi mîinile vinete, făcea spume la gură.
Mi-a spus că are o boală şi mi-a luat-o la labă.
Am încercat şi eu, pe-ascuns, să mănînc carne crudă.
O mestecam greu şi-mi venea să vomit.
Pentru vecinul de-alături era un fleac,
lucrase în chimice şi îşi pierduse mirosul şi gustul.
Cînd se spărgea vreo ţeavă la subsol se ducea ăla.
Ieşea puţind a căcat, i se scurgea de pe cizme.
Avea stomacul de cauciuc.
Ne lăsa să dăm cu pumnul în el, chiţcăia ca o jucărie.
Vroiam să fiu sălbatic, să scot ochi.
Vroiam să fiu respectat în cartier.
Pe Petrică l-am dat cu capul de scările blocului
pînă cînd a-nceput să mă respecte.
Eram slăbănogul cartierului, îmi aruncau mingi în faţă.
Tata o tîra pe mama de păr, din sufragerie în hol şi-napoi.
Ne jucam lîngă depozitul de mere, în aburii de alcool,
seara mă întorceam beat acasă, mă loveam de balustradă.
Furam din casă cuţite pentru caş, era un joc la care pierdeam mereu.
Eram pedepsit să mănînc pămînt, mestecam pietricele cît vroiau ei,
uneori se întuneca şi ei nu spuneau gata.
Taică-miu înmuia furtunul de la maşina de spălat în oţet,
tata lui Cipri îl bătea cu electrozi de sudură.
Eram greu de cap, nu înţelegeam decît filmele cu bătăi.
La filmele cu pupături mă aşteptam să-şi muşte buzele
şi să le pocnească în dinţi ca pe seminţe, sus!
să le scuipe pînă la genericul de final pe faţa de masă din bucatărie.


octombrie (filme româneşti)

Dan Sociu


oamenii trişti nu înjură
[Ruxandra Novac]

1


pe Rarău am văzut prima dată
în timp ce urcam cocoşaţi de butoaie cu apă
cît de mic e fundul lui Dan
"cît un căţel de usturoi"
cum spunea Mao
cabanierul homeless
şi mi s-a făcut milă de noi toţi&
pe Rarău am înţeles
pînă mi-a dat sîngele pe nas
de oboseală
cît de mizerabil e
să se vadă pe tine că eşti romîn&
călugarului ăluia
Alioşa pulii mele
care-a zis că nu ne ia
că-i îngreunăm maşina
şi mai încolo a luat doi austrieci
sper să-i miroasă hoitul a flori
cît de curînd

2


am dat 140 de mii
din ultimii bani ai maică-mii
ca să vin în Iaşi
pt un job promis de un
boşorog universitar&
mi-a tras ţeapă&
am dormit o noapte cu Maia&
trei nopţi cu Ana&
nici prin cap nu mi-a trecut
să le fut
poate pt că Maia are doar 14 ani
poate pt că Ana e prea frumoasă
sau poate că bătrînul băşinos sus!
mi-a luat toată snaga



[Dan Sociu]


(noiembrie)

Dan Sociu


beau cu costică iconarul
el cu durer in mînă
eu cu codrescu
"noi poeţii eram prieteni cu pictorii -
dar mai tîrziu ei s-au îmbogăţit"
întind mîna sus!
după ultima gură de bere din pet


(ianuarie)

Dan Sociu


nu pot să mă las
de băut & de scris
cum nu mă pot opri
la o singură femeie -
vreau să am o înmormîntare mişto: sus!
cititori & curve bete


(februarie. manifest autenticist 1)

Dan Sociu


mnealui stă pe moviliţa lui de bani
ca un Iov cu ochelarii de soare
ai vulpii din Pinocchio
şi cîntă all you need is love
(nu am nici o problemă de genu'
vreau să spun
trăiesc în Hawaii
în mijlocul paradisului
cu banii & ştoarfele stau giugiuc
dar cum rămîne cu umiliţii din Siberia
cu obidiţii din Cambodgia
îi scoate pe ei dragostea din cîcat?)
mnealui pozează gol în paturi prezidenţiale
în hoteluri de 5 margarete
cu fufa aia niponă strîmtă-n pizdă
şi cîntă working-class hero
(io unul nu mă plîng
jobul meu e zahăr pe coaie frec menta
dar băieţii din minele sud-americane&
apneiştii terminaţi la 25
pentru fandoselile unor curve bogate
adică ce?
să-şi lase munca să-şi pună flori în păr
şi să crape de foame?)
mnealui se fîţîie peste 8 continente deodată
în jetul lui argintiu
şi cîntă get back
(ai mei sînt de treabă
şi-am crescut într-un cartier liniştit
dar bietele fete fugite de-acasă
futute în cur de taţii lor beţivani în mahalalele Liverpoolului
puştimea ghetoizată din Sălăjan
la ce să se-ntoarcă?
unde să plece?)


te iubesc John sus!
dar tu-ai început primul

Patru dintre redactorii EgoPHobia şi-au lansat cărţi în anul 2005. Este vorba de Oana Cătălina Ninu, care a debutat cu "Mandala" (Editura Vinea, Bucureşti), Claudiu Komartin, cu a doua sa carte, "Circul domestic" (Editura Cartea românească, Bucureşti), Ştefan Bolea la primul volum de versuri, "Război civil" (Editura Vinea, Bucureşti) şi Petrişor Militaru cu "Oaspetele impar" (editura Scrisul românesc, Craiova).

Interviu cu Claudiu Komartin, Oana Cătălina Ninu, Ştefan Bolea şi Petrişor Militaru

Sorin-Mihai Grad

1. Ce reprezintă pentru tine acest volum? Cât ai muncit la textele cuprinse în el? Eşti mulţumit(ă) de rezultatul final?

Claudiu Komartin: Simţeam că publicarea cărţii era foarte importantă - de ea depindeau multe, fiindcă debutasem cu un volum foarte bine primit, şi trebuia, pe de o parte, să arăt că am depăşit etapa aceea, iar pe de alta, că între timp am progresat şi confirm. Am scris cam doi ani, poate doi ani şi două luni la circul domestic, timp în care şi viaţa, şi scrisul meu au cunoscut câteva schimbări importante, spectaculoase. Cred că, deşi acum aş scoate câteva texte din ea, cartea e o reuşită.
Oana Cătălina Ninu: Este o carte foarte personală, scrisă într-o perioadă nu tocmai uşoară pentru mine (nov. 2003 - martie 2005). Altfel, literar vorbind, am rescris sau modificat câteva texte înainte de publicarea volumului; eram destul de mulţumită de ce a ieşit. Şi acum sunt, dar a dispărut entuziasmul, a intervenit privirea obiectiv-critică.
Ştefan Bolea: Am lucrat mai bine de doi ani la "Război civil". Ultima etapă a finisării a fost să distrug construcţia narativă pe care o clădisem, pentru a-l face cât mai autentic. Volumul a trecut prin numeroase variante şi adevărul este că ajunsesem în situaţia de a nu fi niciodată mulţumit în faţa rezultatului final. Totuşi sunt mulţumit că mi-a fost publicat, pentru că aşa o să reuşesc să-l uit.
Petrişor Militaru: "Oaspetele impar" este un scenariu poetic, în care, în parte, mă regăsesc şi acum. Nu aş putea să-ţi spun cât am muncit la aceste poeme fiindcă a lucra (din punct de vedere etimologic cuvântul "poezie" este strâns legat de acest verb) conştient la un volum de versuri este o modalitate de a te de-săvârşi pe tine. Nu o muncă. Însă, pot spune că majoritatea poemelor sunt scrise pe parcursul a aproximativ doi ani. Nu ştiu (încă) dacă sunt mulţumit sau nu. Trebuie să mai treacă ceva timp şi poate că atunci o să ştiu. Până atunci mă bucur de faptul că, prin publicare, pot fi citit în volum.


2. În ce tiraj ţi-a fost scos volumul şi cam câte exemplare s-au vândut până acum?

C. K.: 1000 de exemplare, din care s-au vândut câteva sute.
O. C. N.: Tirajul a fost de 300 de exemplare. Cred că s-au vândut foarte puţine, dar s-au dat destul de multe (la prieteni sau unor reviste).
Ş. B.: 300 de exemplare. Habar n-am.
P. M.: Volumul a fost tipărit în 500 de exemplare, fiind finanţat de Ministerul Culturii. Cartea mea şi a lui Silviu Gongonea, numită "Înjumătăţirea" - fiindcă este vorba de un volum dublu, cu doi autori într-o singură carte - a primit premiu pentru debut pe anul 2004 din partea Editurii Scrisul Românesc din Craiova. Dar, abia în decembrie 2005 cartea a fost tipărită şi pusă în vânzare. Din câte ştiu eu, peste 100 de exemplare s-au vândut până acum.


3. Cum ţi-a fost primită cartea de către critici? Te interesează reacţiile din presa culturală sau te lasă indiferent(ă)?

C. K.: Mă interesează. Mai mult decât ar trebui. Au scris foarte bine despre Circ (întâmplător şi favorabil): Daniel Cristea-Enache, Octavian Soviany, Adela Greceanu, Paul Aretzu. Alex Matei şi-a exprimat, de o manieră foarte elegantă, ce-i drept, îndoielile în legătură cu poezia mea. Iar Luminiţa Marcu m-a "ras" pur şi simplu, într-o cronică fără cap şi coadă, în care-şi dă singură cu stângu-n dreptul. La fel Alex. Ştefănescu, "Vacanţa mare" a criticii româneşti, care, deşi n-a citit cartea, a enunţat o părere memorabilă în Romlit. Aştept cu nerăbdare să scrie Iovănel, Terian, Teodora Dumitru, Manasia, Chivu sau Ciotloş.
O. C. N.: "Mandala" a fost receptată neaşteptat de "pozitiv" - cuvântul potrivit ar fi, de fapt, moderat. Bineînţeles, au existat şi opinii extreme destul de previzibile. Consider că e important să existe reacţii, fie că acestea vin din partea criticilor sau din partea publicului (şi, în cazul meu, am avut parte de amândouă).
Ş. B.: Stone cold. Din păcate n-am avut reacţii în presă şi ăsta e unul din aspectele deranjante ale debutului meu în poezie.
P. M.: Cartea a apărut în decembrie, au fost sărbătorile şi cred că abia acum a ajuns pe masa criticilor. În România lucrurile se mişcă încet sau poate cartea nu a "convins". Mai este destul timp. Sigur că mă interesează reacţiile din presa culturală. Cred că e firesc să mă intereseze mai ales dacă ele sunt sincere si vin din partea unor cititori specializaţi - criticii literari. Am observat că sunt şi critici care acordă atenţie şi tinerilor scriitori ceea e foarte bine, deoarece "dinozaurii" nu prea mai au timp de aşa ceva. Şi poate că şi asta e "firesc", din păcate...


4. Pe când următoarea carte? În ce stadiu eşti cu ea? Va conţine tot versuri sau o vei dedica altui gen (literar sau nu)?

C. K.: Nu ştiu pe când. Nu mai devreme, aş zice, de 2008. Am mai multe idei în momentul ăsta, una e legată de un proiect mai vechi - o carte care să îmbine jurnalul cu poezia, fragmente de proză scurtă mai mult sau mai puţin absurdă şi chiar mai mult (nu voi dezvălui deocamdată). Alta e legată numai de poezie, am scris deja un ciclu de 10 poeme în care cred mult. E un punct de pornire într-un proiect poetic proaspăt, Alien redemption, prin care, din nou, mă rup oarecum de poezia pe care am scris-o până acum.
O. C. N.: Nu mă gândesc încă la următorul volum, nu a trecut nici un an de când am publicat "Mandala". E foarte probabil să fie tot o carte de poeme. Nu ştiu dacă ce am scris până acum va intra în viitoarea carte.
Ş. B.: Încă n-am nici un proiect notabil - doar nişte idei destul de vagi. M-ar tenta un roman.
P. M.: Habar n-am. Am mai scris poeme şi după publicarea "Oaspetelui impar", dar sunt abia la începutul unui nou volum. Scriu încet şi, prin urmare, următoarea carte de versuri, dacă va mai fi, nu va fi in viitorul apropiat. Nu mă grăbesc!



[Ştefan Bolea]


[Petrişor Militaru]

[ ^-- desene de Voica Andrei --^]


5. Din ce-ţi câştigi existenţa? Preocupările literare îţi aduc vreun venit?

C. K.: Redactez cărţi (am colaborat până acum cu Corint, Trei, CR), scriu (prea puţin) prin reviste de cultură, mai umblu în stânga şi-n dreapta...
O. C. N.: Momentan trăiesc cam pe picior mare, sunt studentă şi părinţii suportă toate cheltuielile.
Literatura îmi aduce, uneori, anumite sume de bani - consistente (cum ar fi premiile literare) sau mai puţin consistente - o colaborare cu vreo revistă sau un interviu la radio.
Ş. B.: Sunt un parazit în cârca părintilor mei. Din literatură nu se prea câştigă.
P. M.: Sunt profesor la un colegiu din Craiova. De asemenea, sunt la master ("Literatura română în context european") în anul al II-lea la Facultatea de Litere din Craiova.
Preocupările literare îţi aduc şi bani. Suficienţi cât să-ţi cumperi câteva cărţi bune, dacă iei un premiu pe ţară. Eu particip şi la colocviile naţionale studenţeşti de critică literară (de la Iaşi, Sibiu şi, din acest an, la Braşov) şi acolo primeşti şi bani şi eşti publicat în culegerea care cuprinde eseurile premiate. Pe mine aceste întâlniri, ca şi cele de la concursurile naţionale de poezie la care am participat, m-au maturizat. E şi acesta un câştig. E drept, că ar fi şi mai bine dacă premiile ar fi mai consistente, dar asta se va întâmpla în viitor dacă se va schimba ceva în mentalitatea oamenilor care pot finanţa asemenea manifestări. Până atunci să fim noi sănătoşi şi inspiraţi!


6. În ce proiecte literare eşti implicat, pe lângă EgoPHobia?

C. K.: În propriul proiect literar, încă în construcţie.
O. C. N.: Sunt printre redactorii fondatori ai revistei de marţi. De câteva luni sunt redactor la o nouă revistă literară versus/versum.
Ş. B.: Deocamdată, în nici unul.
P. M.: După cum ştii sunt redactor-şef la revista electronică "Sisif" şi, de curând, redactor al revistei "Scrisul românesc" din Craiova. Tocmai am terminat de tradus, împreună cu prietenul meu Marius Ene, cartea lui Gurdjieff - "Întâlniri cu oameni remarcabili", de care ne-am apucat acum un an. Probabil că ea va apărea peste puţin timp la Editura Herald din Bucureşti. Mai sunt şi altele de care m-am apucat, dar nu îmi place să vorbesc despre ele, fiindcă sunt în fază de "proiect".


7. Citiţi EgoPHobia pentru că....

C. K.: Sunt redactorul ei... şi fiindcă e o revistă bună, realmente.
O. C. N.: ...în primul rând pentru că EgoPHobia propune ca invitaţi autori foarte tineri şi foarte buni.
Ş. B.: ...N-am încotro. Mă monitorizează editorul.
P. M.: ...sunt curios să vad cum şi ce gândesc colegii de generaţie. Această lectură mă ajută să mă obiectivez şi să văd dincolo de propria grădina conceptuală sau existenţială. Participarea la diferite manifestări culturale îţi deschide pofta de a învăţa de la ceilalţi. EPH e una din aceste surse de la care poţi să-ţi hrăneşti "corpul" cultural.


8. Preferi să publici pe hârtie sau în format electronic?

C. K.: Ambele opţiuni sunt valabile şi de dorit.
O. C. N.: Evident, prefer să public pe hârtie un volum de poeme. În schimb nu am neapărat preferinţe când vine vorba de publicarea recenziilor literare.
Ş. B.: Momentan prefer să nu public deloc.
P. M.: Este important, ca poet, să fii citit. Şi cum există oameni care citesc atât reviste virtuale, cât şi tipărite cred că e firesc să publici în ambele tipuri de reviste. Fiecare dintre cele două feluri de reviste au avantajele si dezavantajele ei, din punctul de vedere al cititorului sau al autorului. De exemplu, cred că e mai comod să citeşti o revistă tipărită, dar acestea nu au o distribuţie bine pusă la punct (cu mici excepţii), dar e mult mai uşor să accesezi o revistă electronică etc.



[Claudiu Komartin]


[Oana Cătălina Ninu]

[ ^-- desene de Voica Andrei --^]


9. Ai o opţiune politică precisă şi constantă, votezi în funcţie de moment sau nu te interesează deloc politica?

C. K.: Am o astfel de opţiune (structural mă simt un om de stânga - stânga moderată, modernă), dar în România asta nu are nici o relevanţă, din nefericire.
O. C. N.: Nu mă interesează politica.
Ş. B.: În general, detest comuniştii.
P. M.: Politica îmi pare un domeniu al făţărniciei şi ambiguităţii. Cred că singura "diferenţă" între cei implicaţi în acest domeniu e faptul că sunt în tabere cu nume diferite şi cu principii aproape identice. Sau poate că sunt depăşit de întrebare...:)


10. Cu două cărţi poţi candida pentru a fi primit în Uniunea Scriitorilor. Te tentează? O vei face?

C. K.: Puteam intra în USR după prima, Păpuşarul, aceea fiind o carte premiată, dar în timpul lui Uricaru am purtat un război pe faţă împotriva conducerii de atunci. A venit Manolescu, eu speram că lucrurile se vor schimba esenţial, dar asta nu s-a întâmplat. În momentul ăsta, am impresia că această asociaţie de breaslă nu îmi poate oferi, ca tânăr scriitor al anilor 2000, nimic. Dacă voi simţi că ceva s-a schimbat şi că am de câştigat din asta, nu voi întârzia să intru.
Ş. B.: Deocamdată, nu.


10. Această carte ţi-a adus Premiul "Eminescu" pentru debut. Ai citit vreo carte a unui debutant în 2005 mai bună decât a ta?

O. C. N.: Nu e fair-play să pui astfel de întrebări...


10. Cartea ta a candidat pentru Premiul "Eminescu" pentru debut? Ai citit vreo carte a unui debutant în 2005 mai bună decât a ta?

P. M.: Din câte îmi dau seama cartea este un volum "colectiv" - suntem doi autori. Dar nu am ştiut, oricum, când şi unde trebuie trimise volumele şi nici care e regulamentul concursului. Între timp am văzut anunţul de pe "Club literar". Am citit numai o parte din poeţii care au debutat în poezie pe 2005. Universul poetic al celor pe care i-am citit este suficient de diferit ca să nu îi compar între ei. Eu nu mă compar cu ceilalţi şi nici pe ei cu mine. Cred că e mai bine să te compari cu tine însuţi. Nu poţi să aplici aceeaşi grilă la texte din rase lirice diferite. În plus, comparaţia mi se pare cea mai inexpresivă figură de stil. Poate că ne vom da seama din cronicile care vor apărea, sau chiar din lipsa lor, care dintre cărţile de poezie apărute în 2005 este mai bună. Avem nevoie de o privire axiologică avizată, care să folosească sus!argumente critice şi care să clarifice peisajul actual din poezia tânără, deoarece el este destul de ambiguu.


Efectul de supradoză
[Claudiu Komartin - "Circul domestic", editura Cartea românească, Bucureşti, 2005]

Octavian Soviany

Narcisiacă si autistă, lipsită de priză asupra realului, chiar dacă poetul experimentează uneori "reportajul" autenticist, lirica lui Claudiu Komartin (iar poemele din volumul circul domestic nu fac excepţie) se înscrie pe linia unui manierism de substanţă, in tradiţia lui Emil Botta sau Radu Stanca, aducând in prim-plan imaginea "neadăpostitului", în care Gustav Rene Hocke vedea un arhetip al omului manierist, terorizat de real si repliat in plăsmuirile propriei sale imaginaţii. Astfel incât textele autorului vor transcrie experienţe interioare pe parcursul cărora sunt explorate zonele tenebroase ale psiheei, se nasc din fascinaţia pe care o exercită asupra poetului straturile adânci şi întunecoase ale inconştientului, populate de o faună teriomorfă: "Capul meu adăposteşte acum o turma de bizoni negri./Cu un fel de copite din porţelan chinezesc.//(...)Bizonii aleargă înspăimântaţi in jurul gurii mele/inspăimântate. Jucăm împreună ruleta rusească,/Până când capul meu seamănă cu o maşina decapotabilă/de ultima generaţie" (Trepanaţie).Prin urmare, decorum-ul predilect al acestor poeme îl constituie subteranele, gropile, galeriile subpământene figurând petele de umbră interioare pe care poetul şi le ostentează nu fără voluptatea artistului blestemat, cu îndepărtate rădăcini baudelairiene :"Am ridicat de unul singur piatra de moară/in cătunul de la marginea mării./Era un sat frumos si bogat ca o groapă neagră./M-am alăturat locuitorilor săi. Eram scroafa/pe care toţi o aşteptau. I-am învăţat să mă iubească/şi apoi le-am spulberat locuinţele. I-am alungat chiuind.//Si groapa neagră a devenit casa mea./În jurul gropii am ridicat ziduri înalte. Ziduri/străbătute de instinctele sângelui meu cleios şi fierbinte/de scroafă" (Scroafa).Uneori aceste subterane se convertesc în scene pe care actantul liric oferă recitaluri de luciferism sau îşi clamează oroarea de corporal, în spiritul "urii de viaţă" care constituie una din cheile de boltă ale decadentismului: "Să spun ca din depozitul acesta, cu pardoseala neagră/(...)lumea s-ar vedea altfel, ca o aglomerare de galerii luminoase/şi scorburi/în care e pusă în scenă/explozia firavelor mele cartilagii, articulaţii/(...)cu trecerea timpului îmi descopăr corpul tot mai departe de mine"(Poem). Căci, poate in mare măsura decât oricare dintre colegii săi de generaţie, Claudiu Komartin vehiculează cu o retorică a ostentării şi a ostentativului, îşi teatralizează fiecare trăire, atât din oroarea pe care i-o provoacă viata in formele ei "brute", pur biologice, cât şi din necesitatea de a violenta orizontul instanţei lectoriale (care nu mai poate fi trezită din letargie şi din blazare decât prin şocuri bine administrate),"teatralizarea" experienţei jucând in acest context rolul unui "amplificator". Cu atât mai mult cu cât personajul liric poseda o vitalitate problematică, declinantă, generând o adevărată angoasă o "răcirii" ţesuturilor (viscerale si sufleteşti), deoarece, în poezia lui Komartin, orice trăire are tendinţa de a se glacifica aproape instantaneu, lăsând in urma ei un apăsător sentiment de melancolie: "La început, febra ne-a părut ceva familiar si duios:/se strecura noaptea prin aşternuturi./ne mângâia frunţile, şoptindu-ne cuvinte tandre/de încurajare. Stăteam îmbrăţişaţi aşa ceasuri întregi.//Abia mai târziu i-am surprins adevărata infăţişare,/mult prea târziu,/când bătăile inimii ni se rarefiaseră atât de tare/ca orice ştire ar fi ajuns la noi zdrobea toracele/ca pe un şarpe strecurat intre coapsele unui armăsar tânăr" (Prag I ). În consecinţă ostentaţia, gestul histrionic sau truculent, izvorăsc in aceste poeme dintr-o necesitate lăuntrică şi, înainte de a fi procedee retorice, au rolul de a amplifica temperatura combustiilor interioare, conducând in mod necesar la o poetică a excesivului,a "supradozei" prin care, ostentându-se aproape impudic, actantul liric doreşte să obţină, in fond, proba propriei lui existenţe. Şi plecând de aici, poetul îşi construieşte veritabile "infernuri experimentale", se supune unor suplicii care au tocmai rolul de a împinge trăirea spre paroxistic, de a o cataliza si amplifica, întrucât,in acest "teatru al cruzimii" durerea (si numai durerea) certifica existenţa: "Regatul meu creşte cu fiecare durere pe care mi-o provoci. Regatul meu prosperă cu fiecare retragere, iar eu aştept pe unul din promontoriile stâncilor izbite cu forţa de valurile negre. Când mă gândesc la tine, viermi sau lebede îmi joacă în inimă, înalţă imnuri pentru exactitatea cu care mă atingi. Tresaltă în creier păianjeni deocheaţi, jucăuşi, ţesându-şi in fiecare celulă pânza. La picioare iţi depun daruri năpădite de viermi. Viermi blânzi, viermi orăcăitori, forfotitori, cârtitori, bursieri, specializati in lamentaţii prelungi. Viermi pe care nu vei putea să nu-i îndrăgeşti" (Supradoza). Conştiinţa damnaţiunii, a sângelui "rău", a apartenenţei la o comunitate de "blestemaţi" trimit acum cu gândul spre Lautreamont sau Rimbaud ("Scrisul meu este nefiresc fiindcă privirea mea puternică a paralizat şi astfel îmi port cu o pricepere nelămurita, cu o distincţie bizantină, cu plictiseală în fond slăbiciunea şi neputinţa, singurătatea, teroarea, destinul biologic al speciei mele"), iar manierismul poetului culminează intr-un "vizionarism negru" cu aspecte de bestiar apocaliptic. Cu o remarcabilă capacitate de a asimila experienţele poetice cele mai diverse,rescriind (cu mijloace "la zi") câteva dintre marile mituri ale romantismului sau decadentismului, Claudiu Komartin este astfel unul dintre cei mai originali autori ai promoţiei 2000, în mijlocul căreia formează, împreuna cu Teodor Dună şi sus! Dan Coman, o enclavă a manieriştilor si a fantaştilor.


Cartea supliciilor
[Oana Cătălina Ninu - "Mandala", editura Vinea, Bucureşti, 2005]

Octavian Soviany

Fără încrâncenările Elenei Vlădăreanu, dar şi fără ingenuităţile Mirunei Vlada, Oana Cătălina Ninu scrie o poezie a visceralităţii în suferinţă, vorbeşte despre bolile celulelor si ale ţesuturilor, alcătuieşte "fişe clinice" şi "dosare de observaţie" unde sunt înregistrate mizeriile fibrei organice în care s-au concentrat parcă germenii tuturor maladiilor. Ca şi Elena Vlădăreanu, autoarea Mandalei transcrie astfel spasmurile unei corporalităţi maligne, ce "metastaziaza" ca un ţesut canceros, dispune de o stranie putere germinativă cu semn negativ, care face cu putinţă metamorfozele monstruoase: "carnea mea e albă şi păroasă a ta e doar alba a portocalei e roşie şi e carne/pieliţa mea am întors-o pe dos e ca o scufie de păstârnac din care ies fire mari/si greţoase ca ultima mea coafura cărare pe mijloc şi şuviţe linse pe faţă/ruj strident şi degete neastâmpărate scormonindu-mi in trup/nasul meu se dilată de-o palma in curând va naşte pieliţa s-a rupt inegal/mi-o lipesc cu sânge de burtă in curând va naşte nasul se bosumflă şi-şi mângâie/copilul respir şi plodul se trage înapoi corpul lui îmi stă in gât şi el mă loveşte cu pumnii" (Mandala 5). Această materie maladivă devine, în poemul Mandala obiectul unei paradoxale fixaţii, ea dezgustă, dar si fascinează, declanşează mecanismul pornirilor autoagresive, iar textele Oanei Ninu capătă acum aerul unor lecţii de chirurgie sau par desprinse din paginile unui manual de tortură medieval: "Nu mai ştiu să scriu mi-am rupt mâinile şi le-am lipit de oglindă în loc de rame/am înnodat venele aproape de tavan m-am strecurat sub picioarele tale in urma mea/cocoloaşe de hârtie dâre sângerii secreţii închegate/mă târăsc pe burtă să-mi ucid viermii intestinali mă împing in coate înghit pietre/şerpii mă disecă pe dinăuntru miros a coji de portocală pântecele mi-e găurit de/sute de ace groase ruginite mă tăvălesc pe cuie îmi sărut burta o scuip dau cu pumnii in ea" (Mandala 4). Autoagresivitatea are, in asemenea poeme, aspectul unui act gratuit, ţine de manifestările unei fiinţe absurde, agonice, aproape beckettiene, bântuite de o paroxistică ură de sine, care coexistă însă, paradoxal, cu reveria narcisiacă. Pulsiunea erotică e fixată asupra "imaginii din oglindă", a dublului, astfel încât autosupliciul se transformă in act amoros, iar autoarea transcrie stări schizoide, pe parcursul cărora actantul liric se dedublează, devine o "ea" care fascinează erotic: "poza ta in sepia mon amour e un fum in jurul gleznelor mele subţiri/pe patul de spital mă gândesc la zilele când nu mă vad si nu te văd/ca şoricioaica oarbă ce roade căpăţânile puilor apoi moare cu labele în sus şi burta lăsată/spasmul ei e spasmul nostru strâns nedislocat într-o după-amiază ploioasă/de care nici nu-ţi mai aduci aminte după ce treci de colţul blocului la braţ cu părinţii tăi/şi bolile de familie mă fac covrig sub pătura uite, aici intre calorifer si pat mi-ai spus ca mă iubeşti/când mă întind pe jos sa mă rog găsesc fire blonde împănate-n covor/şi-mi vine să vomit şi s-o dau dracului de viaţă/inelul pe care îl port in deget are diametrul vaginului tău" (Mandala 16). Se ajunge astfel la criza identităţii sexuale, iar ego-ul apare in ipostaza unui "cvasi", a "fetei-băiat" care oscilează intre homo si hetero sexualitate, e atrasă de un partener cu sexul la fel de incert, care nu este însă decât propriul său reflex specular (textual), iar copulaţia e substituita prin textualizare, odată cu evocarea "materiilor" scripturale si a instrumentelor de inscripţionat: "noi nu am fost un androgin noi am fost o femeie şi crăpam pietrele cu pântecele/în fiecare noapte ne visam burta pe dinăuntru treceam buricele degetelor peste/amprentele imprimate pe pereţi atunci ştiam că ne cheamă ana/şi că ne cheamă de dincolo să decupăm figurine de hârtie/era muncă de ghetou/să fac lanţuri să te prind de mine să lipesc verigile cu scuipat/să-ţi scriu fiţuici pe trup sa nu mă uiţi am un singur ochi de sticlă de care te lipeşti toată/curbându-te strivindu-ţi pântecele de zid ca-ntr-un/ritual al ochilor umflaţi" (Mandala 17). "Fuga de feminitate", exorcizarea umorilor feminine şi a corporalităţii maligne devine astfel miza actului poetic, prin care femeia reală e înlocuita prin "femeia inscripţionată".El are însă caracterul unei vivisecţii,presupune scormonirea nemiloasă a fibrelor şi a ţesuturilor, e o autotortură aproape cu neputinţă de îndurat, astfel încât privirea introspectivă, care scormoneşte ca un bisturiu in profunzimea plasmei organice cunoaşte momente de relaxare, deplasându-se (ca in ciclul Nu e timpul,fato) de la spectacolul visceralităţii in criză la filmul cotidianului. Acum, Oana Cătălina Ninu abordează reportajul autenticist, care capătă însă aspectul "picturilor metafizice", unde realul e "textualizat", realcătuit, devenind suportul reveriei thanatice, căci poeta descrie "cetăţi ale morţilor", evocă ritualuri funerare groteşti sau sortilegii sanguinare: "babele chioare îmbrâncindu-şi colivele pentru soldaţii lor roşii/morţi la datorie la darabalele atârnându-le cuminte intre pulpe toaca lucioasa/ciocăniturile ei ca pişcăturile dese si rapide pe picioare/sfântul altar se crăcănează drept pe mijloc ţeasta ţi se crăcănează drept pe mijloc/nu poţi nici măcar să arunci mâncarea uitată cu zilele in frigider/sau resturile de carne moartă uitate cu săptămânile în tine/strângi din dinţi strângi rahatul din faţa uşii aprinzi lumânări pentru morţi pentru vii/ungi tocul uşii cu sânge cald de miel" (Nu e timpul, fato 1 ). Locul scenelor de autosupliciu e luat aici de frisonarea thanatică, de teroarea extincţiei ("nu trebuie nu trebuie nicidecum sa adormi/noaptea asta poţi sa te sufoci si sa mori in somn fără măcar să ştii") sau de pulsiunile suicidale ("fac semn pe burta număr striaţiile luminii pe lama verde a cuţitului/in apa caldă nu simţi tăietura e ca atunci când cineva îţi toarnă ulei încins pe corp"). Poeta are sentimentul senectuţii precoce, e copleşita de trivialitatea propriilor sale acte fiziologice, viaţa a devenit "sfârşit continuu" (ca la Bacovia), iar poemele Oanei Ninu transcriu acum tribulaţiile unor marionete umanoide, a căror existenta se reduce la simple gesturi mecanice:"sunt un copil bătrân copile, şi bătrâneţea e dată de la dumnezeu am mereu buzele umflate/învineţite de la pastile si plâns mă joc cu marginile cămăşii mele de copil handicapat unghiile/tale mi-au rămas in carne si asta mă d o a r e mai mult decât orice altceva//dar mirosul asta de sex umezit apă de ploaie şi lacrimi/mi s-a întipărit obsesiv pe limba îmi privesc vârfurile pantofilor pline de noroi/si mă simt o păpuşă veche de cârpă cu maţele scoase-n afară" (Nu e timpul, fato 7). Scrisul devine hemoragic, e o emisiune de sânge "imund", expresia unei feminităţi ancestrale, care si-a epuizat toate rezervele de vitalitate: "azi mi s-a scurs sânge negru din burtă un şuvoi ca o sfoară cu noduri/pe care o deşir la nesfârşit până ce fac bătături în palmă şi scriu ca să uit ca nu trăiesc/pe pereţi desenez linii neregulate lucrez cu un cuţit în placentă e linişte şi mai simt/pe sub unghii dendritele mamei bătrâne şi trupul ei încreţit scurgându-se-n mine/ca-ntr-o canalizare" (Nu e timpul,fato 10). Mai convingătoare in asemenea poetizări decât in versul - uşor căutat si uşor calofil al Mandalelor - Oana Cătălina Ninu ne oferă astfel varianta in cheie "sângeroasă" a "poemului extrauterin", transpune în scene de autoerotism cu tulburi si stranii explozii de sadism (sexual si textual totodată) obsesia "ieşirii din feminitate" pe care o împărtăşeşte cu colegele ei de promoţie. Nota ei de originalitate trebuie căutata mai ales in sarabandele de imagini, care au uneori luxurianţa malignă a ţesuturilor bolnave, într-un anume barochism al expresiei, sus! care cultivă (aşa cum se întâmpla şi la Miruna Vlada) stridentul si ostentativul.


Un himerism a rebours
[Petrişor Militaru - "Oaspetele impar", editura Scrisul românes, Craiova, 2005]

Octavian Soviany

În volumul său de debut, Oaspetele impar (Scrisul românesc, 2005) Petrişor Militaru ni se dezvăluie ca un spirit himerist şi fantast, care poetizează oarecum în maniera oniricilor, recurgând la aglutinările imagistice (aşa-zisele configuraţii, despre care vorbeau, mai mult sau mai puţin explicit Ţepeneag şi Dimov), construind peisaje metafizice, ce îşi propun sa faca inteligibilă încărcătura de fabulos a cotidianului: "Nu ştiam cum o să vină. Noaptea se tăiase la deget cu o ţepuşă de arici. Steaua umbla cu capul gol. Tinerii coborau din cetate spre străzi. Cumpărau kurtos kolacs. În spirală. Şuviţele se împleteau cu aţa colorată. Cea împletită a luat ţepuşa. Se privea în oglindă cu toată noaptea noaptea. Umbra umbla." (Şar Peleorb coboară din Turnul cu Ceas). Tot din recuzita onirismului (şi mă gândesc în primul rând la proza lui Ţepeneag) provin şi jocurile de cuvinte, care joacă în acest context rolul "generatorilor textuali", servind la configurarea unei "antinaturi" (cea a textului, cu legităţile sale specifice), numai că Petrişor Militaru nu face câtuşi de puţin figura "ucenicului ascultător", căci în poemele sale discursul onirist e permanent "fracturat", în consonanţă perfectă cu o viziune unde accentul e pus pe Spaltung-ul dintre "fizic" şi "metafizic", care, departe de a mai constitui aversul şi reversul aceleiaşi realităţi, funcţionează aici ca două lumi perfect paralele, după principiul diferenţei şi nu al analogiei, ca la poeţii onirici. "Metafizicul" e aşadar totuna cu irealul, cu inexistentul, iar poezie se va defini, dintr-o asemenea perspectivă cu o tentativă, mereu eşuată la jumătate, de a configura posibile viziuni asupra inexistenţei, o "ontologie" sui generis a acesteia, de vreme ce pentru Petrişor Militaru, "ceea ce se vede în oglindă nu există". Şi, dintr-o asemenea perspectivă, recursul la mit şi simbol capătă conotaţii distincte, căci, departe de a se integra in textura unei geste iniţiatice care şi-ar propune să facă inteligibil suprasensibilul, simbolurile şi-au pierdut aici capacitatea de a trimite spre o realitate transcendenţa limbajului şi au devenit ele însele semne, adică, în ultimă instanţă limbaj, articulându-se în mici alegorii perfect indescifrabile, care nu exprimă decît tensiunea rostirii in direcţia unui sens cu neputinţă de exprimat: "Întâlnirile mele cu Saturn erau lente şi foarte rare. De obicei îl chemam sâmbetele pe la mine să îi povestesc despre fostele clădiri ale oamenilor preocupaţi de domesticirea păianjenilor dintre ramurile de copac. Îmi spunea că în vremea lui Uranus plecau noaptea la pescuit în constelaţia peştilor. Saturn purta soarele în buzunar ca să ştie la ce oră să se întoarcă la Gaia. La întoarcere o găseau întotdeauna pe Gaia în apele ei. Ea le spunea despre vieţile trecute ale oamenilor şi Uranus se gândea la cele ce or să vină. Saturn adormea înainte să se termine povestea Gaiei. Întâlnirile mele cu Saturn erau lente şi rare. Retrograde." (Scrisoare de la Şar Peleorb). Aşa cum se poate vedea, panoramele mitologice ale poetului se întemeiează pe un regim al litotelor care face ca simbolurile să-şi piardă orice prestanţă, iar mitul să se degradeze pană la dimensiunile anecdotei domestice din care metafizicul iese discreditat, astfel că himerismul lui Petrişor Militaru este unul a rebours, tinzând mereu să se metamorfozeze în propria lui parodie. Vidat de funcţia lui simbolică, limbajul îşi dezvăluie astfel întreaga incapacitate de a semnifica, iar poetul devine fascinat de o limbă a visceralitaţii, a sângelui şi a cărnii, care se situează nu dincolo, ci dincoace de "cuvintele tribului", căci, neputându-se constitui într-un supra-limbaj apt să configureze topografia inexistentului, poezia devine infra-limbaj, simplu spasm al rostirii, analog cu spasmurile fibrei organice: "Ea îmi citeşte din carne./Îşi mişcă buzele cu repeziciune, /le apropie de tine/una de sus, alta de departe./ /Spintecă rândurile cu aluna ei/de sub ochi,/priveşte cărţile pe dedesubt/peste dunele din care rosteşte./Îşi varsă suflarea, vocabularul visceral./Vrea să vorbesc cu ea,/dar mie îmi place să o adulmec" (Cititoarea). Şi de aici revelaţia erosului ca formă de cunoaştere pe parcursul căreia metafizicul poate fi experimentat în planul trăirii, deoarece spre deosebire de o bună parte a colegilor săi de promoţie care manifestă o ciudată oroare de apropierea erotică, Petrişor Militaru îi conferă acesteia semnificaţii aproape liturgice, redescoperindu-i valenţele iniţiatice, ca în acest foarte frumos Poem de unică folosinţă: "Suflat prin clopotniţă norul ajungea la apus./Atunci am desfăcut noaptea învelindu-ţi/liliacul cu care îţi născusem în voie sexul.//Oul din fântâni se clătina, fiindcă tu ai bătut/la intrare. M-am ridicat din pat. Am ajuns/repede la uşă. Ţi s-au deschis ochii. Şi părul.//Se vedea. Îmi bag mâna în pământ./Şerpii crinilor îmbălsămaţi trosnesc/prin vena iubitei. În somn de atingeri.//Obiectele din cameră îţi împrumută conturul/şi se strigă pe nume. În curând, o să umblu/în afara mea. Pe lac se zbat oglinzi. Sexul tău/deschidea o mandală. Un oaspete impar". Iar originalitatea poetului, mai apropiat de Mihai Ursachi sau de Dan Laurenţiu decât de promoţia 2000, trebuie căutată mai ales în această erotică gravă, cu modulaţii de Canticum canticorum, în care se insinuează uneori însă şi morbii anxietăţii thanatice: "Tu îmi arătai părul tău entuziasmat/şi persephonic. Îţi cădea pe spate/ca o funie înaltă de clopot păgân./Prin creştet îmi treceau fiori./Rădăcini furate sieşi.//În rama mea erai singura mişcare/posibilă. La celelalte lumi renunţasem./Pe acoperişul fântânii un corb interiorizat/se ruga în noiembrie. Cosmic şi negru" (Per amica silentia). Cu această poezie, oarecum neobişnuită în contextul unei lirici care cultivă de preferinţă autobiografismul în cheie mizerabilistă, Petrişor Militaru ni se dezvăluie ca un autor cu certă personalitate, care şi-a descoperit propriul său teritoriu şi sus! reuşeşte (în ciuda unor stîngăcii şi rateuri) să fie el însuşi.


Starea de insurgenţă
[Ştefan Bolea- "Război civil", editura Vinea, Bucureşti, 2005]

Octavian Soviany

Pentru Ştefan Bolea poezia se înfăţişează în volumul Război civil (Editura Vinea, 2oo5) ca o perpetuă stare de insurgenţă şi contestaţie, e expresia unei virilităţi bătăioase şi agresive, ce aminteşte oarecum de primele volume ale lui Mihai Beniuc, poetul propunând, în această ordine de idei, o versiune la zi, teribilist-caricaturală, a "ursului românesc": "când merg pe stradă io nu mă uit la fellows/ci îmi ţin ochii aţintiţi la sulă/ca un stigmat sau ca un gât de bere-îmi place seamănă puţin cu gaşca renascentistă/pictată de un fitecine acum cinsute de ani/toţi sfinţii sau martirii erau obiecte sexuale/pentru toate gusturile/da măi cum zice şmecherul/isus n-a murit pe canapea, frate/aşa că toate delicatele suspinau după o pulă de urs" (shut the fuck up). Câtuşi de puţin gratuite, durităţile de limbaj sunt aici rezultatul unui program întemeiat pe retorica "mâniei", căci Ştefan Bolea este adeptul unei poezii "barbare", care posedă din plin "furia demolatoare" a experienţelor avangardiste, violentând la tot pasul orizontul de aşteptare al instanţei lectoriale: "tulai doamne hai şi-om mere/ţipa în spatele meu o ţărancă venită la oraş/era roşu pe-o trecere şi verde pe cea principală/pe trecerea mică maşinile circulau în cârduri/avea cam logica mea femeia - le-am luat fatza/şi ne-am cărat printre claxoane/ce mişto mentalitate, mă gândeam_cu oameni ca ăstia aş putea lua cu asalt ubb-ul/n-ar avea nici o jenă să intre la cursuri/eventual cu coase şi furci/să-i dăm în gură la decan/aş face cu ţăranca/un cuplu mai tare decât bonnie şi clyde" (attack ubb!!!). Îmbrăcând ipostaza "ţărăncii venite la oraş", înarmată cu "coase şi furci", lirica lui Bolea este una a "marginii" absolute (margine a realului, dar şi a literaturii) a cărui material îl constituie "gunoaiele" existenţiale şi lingvistice, "flegmele" şi "pubelele" ridicate la demnitatea unor categorii ontologice: "la o adică nu e o profesune de dispreţuit/aceea de scormonitor şi gastropat de gunoaie/când îmi arunc pungile cu mii de mucuri/coji de ouă, sticle şi badoage//plus ultima reţetă de maggi/doi homeleşi sar ca şobolanii sau ca porcii/pe raţia de lături/este o dezordine a fricii şi a lăcomiei/în mişcările lor defazate/o oarecare armonie lipsită de sens/în aplecarea lor spre pubelă/în aruncarea lor spre singurul loc sfânt/o cantină unde se serveşte căcat/o latrină fără tichete de masă" (anxietate burgheză). Plecând de aici, el elaborează "axiologii ale urii", profesiuni de credinţă nihiliste sau cântece de ospiciu, cu acelaşi gust al excesivului şi al truculenţei ostentative, menit să contrarieze gusturile cititorului cuminte de poezie, asupra căruia, recurgând la o recuzită impresionantă, din care nu lipseşte nimic din ceea ce poate să şocheze, ba chiar să scandalizeze, autorul exercită un veritabil asediu: "după ce am spart o sticlă de bere în capul unuia/care aspira la legiunea străină_ - plănuiam un traseu secret pe deasupra prin sat - /după ce am ascultat Beethoven transfigurat în cimitir/ - am dormit pe mormântul bunicului meu- /după ce am stat de vorbă cu dulăii din sat/ - i-am ameninţat cu faţa mea, m-au ameninţat/cu veninul din colţii cu bale - /după ce am mâncat carne crudă din congelator ca lupii/m-am îmbarcat în călătoria mea/ (...) da, nihilismul m-a adus la spital cu psihoză alcoolică/apoi depresie, apoi schizofrenie" (autobiografia un preot nihilist). Tocmai excesul de recuzită transformă însă poemele din volum într-o parodie (mai mult sau mai puţin voluntară) a reportajului mizerabilist cultivat de poeţii promoţiei 2000, lăsând în cele din urmă sentimentul mistificării, al farsei enorme, în timp ce poetul pare a da în permanenţă cu tifla unui cititor tot mai derutat, care nu mai ştie daca autorul glumeşte sau vorbeşte serios, dacă are de-a face cu un nihilist autentic sau cu un parodist care demontează mecanismele liricii autenticiste, şi-i caricaturizează cu vervă lucurile comune. Iar Ştefan Bolea e un poet interesant tocmai datorită acestei ambiguităţi de un soi mai aparte a discursului său, pe parcursul căruia procedeele noului lirism sunt deformate, sus! contorsionate şi transformate în cele din urmă în caricatură.


"Un derbedeu sclipitor şi primejdios"
[Claudiu Komartin - "Circul domestic", editura Cartea românească, Bucureşti, 2005]

Adela Greceanu

Despre poezia lui Claudiu Komartin s-au făcut în general aprecieri extreme, pe care le-aş rezuma în două exemple. Al. Cistelecan crede că "dacă poezia română va avea un viitor, îl va avea prin Claudiu Komartin." În timp ce Alex Ştefănescu scrie că "încercarea lui Claudiu Komartin de a face poezie seamănă cu încercarea de a aprinde un chibrit ud." Aceste două tipuri extreme de receptare sunt, într-un fel, unul şi acelaşi lucru pentru că îi fac bine în aceeaşi măsură în care îi fac rău tânărului poet. Îi fac bine fiindcă atrag atenţia asupra poeziei sale şi îi sporesc popularitatea (dacă asta o fi "de bine") şi îi fac rău fiindcă îl clasează, îi pun etichetă prin categoricul lor. Este posibil, însă, ca un cititor de bună credinţă, care nu cunoaşte personajele şi habar n-are dacă în spatele unor asemenea verdicte se află sau nu motivaţii extraliterare, incitat de ele, să ia cartea şi să se lămurească pe cont propriu. Eu nu sunt tocmai cititorul de bună credinţă, nepervertit în această situaţie. Nu sunt nici critic literar şi nici nu vreau să fiu. Sunt chiar unul dintre cei pe care verdictul lui Cistelecan îi poate enerva şi-i poate face să-l invidieze pe Claudiu Komartin, iar verdictul lui Alex Ştefănescu îi poate face să chicotească răutăcios. Pentru că şi eu fac parte, după calendar, cel puţin, din cel mai nou val din literatura română. Şi încă ceva, înainte de a vorbi pur şi simplu despre poezia lui Claudiu Komartin. Recent, Daniel Cristea-Enache scria că "pasul decisiv către o poezie cu majusculă, Claudiu Komartin nu l-a făcut încă." Cu majusculă sau cu nemajusculă, poezia este sau nu este. Iar eu cred că pasul pe care tânărul poet l-a făcut de la primul volum (Păpuşarul şi alte insomnii, Editura Vinea, 2003) la Circul domestic (Cartea Românească, 2005), nu ştiu dacă înainte sau înapoi, la stânga ori la dreapta, este, în orice caz, un pas remarcabil în direcţia poeziei. Iar schimbarea de formulă, evidentă în acest al doilea volum, nu este o disperată încercare de a fi altfel. Claudiu Komartin a dovedit mobilitate şi a reuşit să fie mult mai disponibil pentru poezie decât în primul volum. Cred chiar că el este mai dispus decât alţi tineri poeţi să nu cânte pe o singură coardă. Pentru că este curios. Pentru că priveşte şi cu atenţie în jurul său, nu numai cu furie.

Nu ştiu dacă, aşa cum spun unii, Komartin o să fie mai bun eseist sau teoretician decât poet, ştiu, însă, că reacţia mea la lectura Circului domestic a fost reacţia pe care o am în faţa poeziei adevărate. După cum vedeţi, nu am argumente critice, am doar reacţii. Şi totuşi, continui să scriu despre acest volum.

Sunt deja bine cunoscute pamfletele şi poeziile scandaloase despre personaje din lumea noastră literară publicate de Komartin în diverse reviste. Nu vreau să-i justific aceste isprăvi. Nu vreau să-l scuz. Vreau să spun doar că revolta lui are un sens. El nu-şi amputează braţele care se-ntind somnambulic spre ceva. El are o miză. Nu-şi dă peste cap acul busolei care ne ghidează când orbecăim, aşa cum fac unii dintre tinerii autori. El este un justiţiar. Şi asta nu-i o poză, nu e alegerea lui. El e structural aşa. Sigur că îi iese de aici profit de imagine. Dar furia face parte din capitalul său. El poate să aleagă doar ce face cu acastă furie. În volumul Circul domestic, Claudiu Komartin a învăţat să-şi transforme furia în tensiune poetică. Provocarea extremelor este mixată acum cu o luciditate constantă. Cel care scrie se urmăreşte pe sine cu pasiune rece în toate situaţiile: "Am ridicat de unul singur piatra de moară/ în cătunul de la marginea mării./ Era un sat frumos şi bogat ca o groapă neagră./ M-am alăturat locuitorilor săi. Eram scroafa/ pe care toţi o aşteptau. I-am învăţat să mă iubească/ şi apoi le-am spulberat locuinţele. I-am alungat chiuind.// Şi groapa neagră a devenit casa mea./ În jurul gropii am ridicat ziduri înalte. Ziduri/ străbătute de instinctele sângelui meu cleios şi fierbinte/ de scroafă." (Scroafa)

Îmi place că lui Claudiu Komartin nu-i este ruşine sau frică să scrie propoziţii simple, banale, sentimentale de tipul: "Ştiu că nu mă asculţi, dar mă rog./ Deznădăjduind. Scriu. Perdele de fum peste perdele de iască." (Scormonesc în zadar pe sub piele). De altfel, autorul îşi asumă toate astea: "nu mi-e frică să devin sentimental/ nu mi-e frică să povestesc în poem/ până mă podidesc lacrimile/ nu mi-e frică să dau cu mine de pământ/ dacă voi începe să bat câmpii/ ca ianuş/ căruia nu-i mai tace gura/ deşi e elocvent ca un rinocer" (Nu mă mai încurc cu obiecte uzuale de scris).

Poemele din ciclul care dă titlul volumului, Circul domestic, sunt scrise aproape alb şi nu au titluri, deşi titlul se alege cumva singur pentru că dintre aceste opt poeme, unele au în centru câte un personaj memorabil: tatăl, andreea, emil, mama, cerşetorul. Sunt poeme care transcriu aproape sec realitatea i-mediată, circul domestic, terminându-se uneori cu o "poantă" care aruncă textul într-o realitate paralelă, într-o i-realitate imediată. Efectul poetic apare aici printr-o comparaţie-surpriză, "poanta" despre care vorbeam: "acum stau cu piciorul pe-un prag/ şi mă balansez/ gândindu-mă în ce parte să îmi arunc trupul/ ca pe o mănuşă smulsă cu mână cu tot/ în explozia unei maşini-capcană// lângă o moschee din bagdad." (Mama şi-ar fi dorit să îmi văd de treabă). Finalul-poantă este o tehnică pe care Claudiu Komartin are instinctul să nu o folosească excesiv. Efectul poetic apare (şi mie îmi place mai mult aşa) şi printr-o trecere subtilă dintr-o realitate în alta. Nu ştii când şi cum se petrece traversarea. Nu poţi pune degetul pe locul în care se produce schimbarea de perspectivă (spre deosebire de varianta cu poantă, unde vezi limpede când se rupe filmul şi se face saltul în alt plan). Parcă eşti, dar parcă nu eşti în acelaşi film. Straniul, poeticul se insinuează, nu-ţi mai sare în faţă strigând Bau!, ca în comparaţia cu explozia. Iată un exemplu de ambiguitate: "Aveam vreo nouă ani când a murit emil/ leucemia îl chinuia încă de când a învăţat să meargă/ ai lui şi-au pierdut minţile de durere/ acum aş vrea să am mai multe amintiri cu el// de când i se agravase boala îl vedeam destul de rar/ pe la şcoală venea doar o dată la câteva săptămâni/ ţin minte şi acum că într-o după-amiază/ în curte/ a ridicat de pe asfalt un porumbel mort/ îl luase în palmele lui micuţe ca pe un prunc/ încerca să-i redea suflul vieţii/ care în curând/ şi pe el avea să îl părăsească/ doar câteva săptămâni mai târziu// după înmormântare taică-su a plecat de acasă/ spunea peste tot că soţia lui a luat-o razna/ şi aşa era/ sub ochii noştri femeia s-a rupt complet de realitate/ stătea de vorbă cu emil/ îi făcea prăjiturile lui preferate/ în vitrina cu bibelouri ţinea porumbelul mort/ care între timp se descompusese/ oasele lui albe străluceau printre penele răvăşite…" (Aveam vreo nouă ani când a murit emil).

Ultima secvenţă a volumului, Supradoză. valse triste, pur şi simplu sare din carte. Textele acestea parcă n-ar fi scrise, parcă ar fi smulse din miezul crizei, căci Claudiu Komartin ştie că trăirea la limită este o încăierare pe viaţă şi pe moarte cu sine: "Dintre toate relele, dintre toţi monştrii,/ din toată abjecţia şi ura unei vieţi ruinate, eu, iată, aleg tocmai viaţa./ Sunt un membru amputat şi mâna grea a călăului. Pe obrajii mei picură sânge, peste pieptul deschis cât să te cuprindă se încheagă sânge, am tălpile încleiate în sânge şi mă transform/ într-un mesteacăn dur şi roşu ca para focului. Sunt un bărbat viu, s-ar spune, o maşinărie de carne,/ de sânge şi măruntaie, pe tronul căreia o minte zdruncinată scurmă şi spulberă,/ spulberă şi iar scurmă." (Sunt un superb cal de curse).

Dacă, aşa cum spune Gabriela Melinescu, pielea nu-i decât un creier întins pe tot corpul, atunci, Claudiu Komartin explorând "the dark side of the skin", cum spune el, ("partea nevăzută a pielii") nu face decât să scormonească prin materia cenuşie a acestui aşa-zis creier, prin partea ascunsă unde lucrează simţurile, unde funcţionează ca într-o uzină maşinăriile celui mai întins şi, de ce nu, cuprinzător organ. Şi această materie cenuşie, această parte întunecată a pielii-creier e numai bună s-o faci una cu poezia. Lui Claudiu Komartin i-a reuşit. El este un furios în care se ascunde un tandru sau, cum spune el, "pucioasă amestecată cu lapte". Raportarea lui la dragoste este de asemenea legată de revoltă: "Dragostea mea e un splendid sistem de represiune" sau "e dragostea mea un osuar pentru combatanţii lucizi". Până când, din maşinărie manipulată, dragostea devine maşinărie manipulatoare. Trecerea, pregătirea se fac prin "Educaţia sentimentală", care este şi titlul unui poem din Circul domestic: "Fireşte, aş fi putut să îţi spun totul fără încrâncenări,/ reţineri, cuvinte căutate – găseam însă totul insuportabil/ în absenţa paravanului meu de cuvinte,/ orbecăiam prin aerul dintre noi, condus/ de seducătoarea artă a conversaţiei.// Dar e atât de simplu să întinzi mâna/ şi să atingi pervazul, ca pe un ţărm, şi să tresari -/ când foşnetele timide trădează intenţia apropierii,/ iar o lumină potrivită îţi însoţeşte/ fiecare gest." Dar şi scrierea poeziei poate fi o educaţie sentimentală, pe care Claudiu Komartin o deprinde şi în acest volum. Însă, abia ciclul de poeme "Supradoză. valse triste" marchează momentul în care se lasă pe mâna poeziei, când nu mai deţine el controlul. Şi bine face. De aici ar putea începe o nouă carte. Această secvenţă este ca o promisiune unde se vede cel mai bine, poate, permeabilitatea tânărului nostru autor. Aici se vede că el poate fi nu doar un asimilator de poezie, ci şi un medium în relaţia cu poezia, că se poate lăsa condus şi de altceva decât de luciditate/ raţiune/ autocontrol. Aici demonstrează că este capabil să se arunce cu capul înainte cu ochii închişi sau, dimpotrivă, larg deschişi. Această atitudine este anunţată, de altfel, de poeme în care îşi îmblânzeşte inteligenţa. Claudiu Komartin era prea inteligent în poezie. Ceea ce e un neajuns. Dar a învăţat să uite. S-a prins că nu e bine să te apuci de scrisul poeziei punând pe masă alături de foaia albă de hârtie tot ce ştii din şi despre poezie. A învăţat să-şi disciplineze disciplina. L-au ajutat, pesemne, evenimente din istoria lui personală, experienţa de viaţă, cum se spune, educaţia sentimentală în varianta ei dură. Astfel, această carte este şi o şcoală unde el învaţă să scrie ca şi cum nu ar scrie: "Cel mai bine scriu când nu scriu, ci aştept cu ochii înfipţi în soarele arzător/ şi mă simt ca un derbedeu sclipitor şi primejdios./ Sunt laş când scriu, căci eu cu laşitatea înaintez, până dincolo de graniţele care altfel mi s-ar părea nefireşti." (Scriu). Unul dintre poemele care anunţă dorinţa şi disponibilitatea lui de a uita tot ce ştie despre literatură şi despre scrierea ei este singurul poem total alb din Circul domestic: "Când am cules-o pe andreea din iarba de la naţional/ habar n-aveam că nu are casă/ şi că o loviseră două maşini în ziua aia/ avea o criză de epilepsie/ oamenii treceau pe lângă ea/ fără să mişte un deget// cât am alergat cu ea-n braţe până la colţea m-a/ umplut de aurolac şi de bale/ credeam că şi de păduchi/ celorlalţi le păream poate stăpân pe situaţie/ dar eu făcusem pe mine de frică/ nu mă puteam gândi decât că/ dacă-mi moare în braţe o să am de completat/ o grămadă de acte." (Când am cules-o pe andreea din iarba de la naţional).
Şi dacă acceptăm că actul poetic are un sens (aşa cum şi revolta lui Claudiu Komartin are unul), atunci, sensul în Circul domestic este exprimat într-un pasaj de o tulburătoare şi omenească simplitate: "şi totul doar pentru liniştea/ cărnii acesteia/ rele şi înfricoşate de moarte/ pentru care nici hrană nici sus! sex/ nici durere/ nimic nu este vreodată destul." (Numai în singurătate).


Despre "anxietatea burgheză" a lui Ştefan Bolea
[Ştefan Bolea - "Război civil", editura Vinea, Bucureşti, 2005]

Petrişor Militaru

Volumul de versuri, numit "Război civil", cu care Ştefan Bolea a debutat la Editura "Vinea", în noiembrie 2005, este împărţit în şapte secvenţe lirice. Prima dintre ele, "Sexiunea de vară", este o incursiune şocant de sinceră (poate) la nivelul limbajului, având implicaţii psihanalitice evidente: "ceva foarte burghez şi psihanalizabil/ se declanşează în mine" zice într-un poem intitulat anxietate burgheză. Această stare este definitorie pentru universul său liric.

Avem acces, astfel, în viaţa tânărului conştient de propria sexualitate, de propria energie latentă de care dispune şi de situaţia în care nici o cale, fie ea şi post-postmodernă, nu pare să-i pună la dispoziţie o metodă de a o valorifica: "când merg pe stradă eu nu mă uit la fellows/ ci îmi ţin ochii aţintiţi la sulă" (shut the fuck up).

Poemele sunt episoade dintr-un cotidian interiorizat, transfigurat şi revelatoriu într-un sens demitizant, nietzscheean. Cititorul empatic poate participa, de exemplu, la picanteriile şi convenţiile, rămase din perioada ceauşistă, de care autorul a avut parte la un festival de poezie, unde tinerii poeţi erau invitaţi, erau spectatori şi priveau cu groază, cinism şi umor, în cele din urmă, semi-manelele crescute din versurile lui Costache Conachi: "aşa de/ frumos ne-am retras toţi cinci în fundul sălii de spectacole/ că eram pierduţi pentru bunul mers ipocrit al organizării,/ [...] efectiv ne câcam pe noi de râs/ la muzici lăutăreşti labile, în care cântau şoferi/ şi dansau secretare[...]/ spectatorii ceilalţi se uitau cam cu/ scârbă la noi şi parcă organizatorii ne ar fi dat afară/ de n-am fi făcut şi noi parte din show" (expectoraţie cinică).

"Amnezii din casa mortzilor" ne introduce în credinţele personale ale poetului, în nihilismul şi în atmosfera de frustrare care însoţeşte căutarea sensului personal sau moartea eurilor din diferite etape de evoluţie a personalităţii. Este o stare plutonică care domină în poemele lui Ştefan Bolea, un tărâm tenebros din care poetul îşi creează rădăcini şi din care se întoarce după ce se cunoaşte pe sine: "este frumos să te întorci în tine/ să simţi adevărul încă o dată înainte de sinucidere/ să fii tu însuţi rana tu însuţi prăpastia/ să cureţi crusta cu briciul iscusit/ oglinda interioară să reflecte umbra ce vei fi/ umbra acest schelet al spiritului" (fucked up an gtg).

Eul liric trece printr-un război cu "toată lumea" care îi limitează orizontul, cu ungurii care, la festivalul de la Sighet, le spuneau, românilor "ţigani"(vezi poemul trianon), cu "moşii în trening", cu "infernul omniprezent, indistinct şi continuu" la care asistă "cu ochii întunecaţi ai celui care şi-a înfrânt umanitatea"(sympathy for the devil).

Pe de altă parte, există un erotism gotic, oniric, plutonic, dinamizat de luciditatea exacerbată, ca în poemele vânătoare, oraşul fantomelor, 69 de pahare ciobite, hardcore sau decupaj: "dragostea mea se naşte la gunoi, lângă două cadavre de/ şobolani şi un trandafir uscat cu ghimpi înveliţi în rouă".

Întâlnim în poeme o intertextualitate specifică lui Ştefan Bolea, citate din versurile unor formaţii de rock (Metallica, Nightwish, The Rolling Stones) folosite ca moto sau inserate pur şi simpli în poeme, expresii englezeşti deja uzuale în limba română, termeni preluaţi din vocabularul game-ărilor, alături de diferite referinţe culturale, unde filosofia nihilistă se întâlneşte cu credinţa creştină ("în fine tot neîntâlnire este viaţa").

Toate acestea sunt, apoi, filtrate printr-un trăirism specific, care ne duce cu gândul la energia Generaţiei '27. Imn pentru generaţia 2000+ şi rumania, două din cele mai bune poeme din volum, sunt edificatoare în acest sens, ele trădând un spirit conştient de abureala axiologică din jur, de starea de lâncezire a unei mentalităţi colective care pare să nu aibă sfârşit în istorie: "mâna care oferă mită fi-va mântuită/ capul plecat rămână cu limba arcuită-n cur".

Poemele lui Ştefan Bolea sunt o oglindă în care se reflectă luciul mizeriei contemporane, sunt un colaj de "ridicol şi neimportant", de beţie şi metafizică, de sublim şi grotesc, de încruntare şi de (ne)linişte. Poate de aceea versurile lui sus! au prospeţimea (edenică?) a celui care spune lucrurilor pe nume.


Lumea lui Şar Peleorb
[Petrişor Militaru - "Oaspetele impar", editura Scrisul Românesc, Craiova, 2005]

Cosmin Perţa

"Oaspetele impar" (ed. Scrisul Românesc, 2005), volumul de debut al lui Petrişor Militaru este o carte concentrată, în care inserţia elementelor naturale şi a hibrizilor acestora se datorează în principal unei necesităţi de esenţializare.

Se pot remarca cu uşurinţă două filoane principale în poezia lui Militaru. Este vorba despre o tendinţă alchimică, în care autorul combină structuri minerale pentru a creea o imagine pură, detensionată, un soi de joc al energiilor, al formelor geometrice şi al sensurilor primordiale. Neajunsul acestei modalităţi de expresie este cauzat de impresia acută de artificiozitate, de nefiresc şi forţare. Iar tocmai uzitarea unor formule poetice care pot părea depăşite contribuie la imaginea aceasta a unei realităţi înscenate. Decorurile de data aceasta nu sunt ale unui platou de filmare, ci cele brutale ale unui teatru de provincie, totul este la vedere, iar prin aceasta Militaru se situează printre acei autori care nu au o bătaie imediată a receptării.

Cealălat tip de scriitură al lui Militaru, la fel de anacronic, este însă mult mai savuros. Dacă în poemele mai sus pomenite discursul este unul cristalizat, cu tăietură precisă, nelăsând loc niciunei evadări din şablonul interpretativ pe care autorul ni-l oferă, de această dată, miza este pusă pe narativitate. O reiterare a unui mit inventat, ipostaze din viaţa lui Şar Peleorb. Un soi de tandreţe şi un timp al acţiunii mult mai domol înfăşoară povestea. Într-o manieră aproape trubadurescă, Militaru prezintă pe rând imagini care conlucrează la o atmosferă păgână cu reverberaţii vizionare. Şar Peleorb este un amestec de solomonar cu un spectru. Ipostazele sale sunt statice, înconjurate de imagini calde. De fapt descriptivismul este mult mai prezent aici, autorul oferindu-ne astfel o serie de fotografii halucinatorii în care doar ai impresia că se mişcă ceva. Un gest repetitiv într-o lume viu colorată.

Cotidianul în poezia lui Militaru este unul incidental, constituind doar un suport pe care urmează a fi atârnate mai târziu elemente cu încărcături metafizice. El se constituie firesc, însă tocmai acest context transcedental îl face să pară nelalocul lui. De aici şi principala acuză care i se poate aduce volumului, aceea a seriozităţii sale. Aşa cum am menţionat, lectorul contemporan şi-a pierdut în timp aparatul de percepţie al unei asemenea profunzimi voite, construite, îndesate cu băţul cuvânt de cuvânt. Interesantă este şi alternarea celor două stiluri, elipticul cu descriptivul, concizia cuvântului sec cu savoarea imaginii arhaizate. Nu întotdeauna acest plonjeu dintr-o identitate artistică în alta dă rezultatele scontate. Astfel şi aici avem de-a face cu o dublă expunere, aranjarea textelor în pagină nereuşind să contracareze efectul produs de întâlnirea celor două maniere.

Pe scurt, "Oaspetele impar" este un volum introspectiv care solicită mai mult decât dispoziţia lectorului de a se lăsa angrenat într-un scenariu fantast, capacitatea acestuia de elaborare a unor indicii criptice. După cum se ştie, acest lucru este inevitabil în cadrul oricărei lecturi de poezie, însă devine cu adevărat vizibil şi frustrant în momentul în care termenii folosiţi trimit direct la idee, nelăsând spaţiu pentru contururi. Maximele, filosofia conceptuală, ontologică, cerebralitatea exacerbată, sunt câteva dintre atributele unei mari părţi dintre poemele lui Militaru. Acest lucru nu se întâmplă şi în cazul lumii fantasmagorice a lui Şar Peleorb. Aici structurile o iau razna prin intermediul unei condiţionări mult mai subtile, de ordin spiritual. Temeiurile lumii acestuia sunt clădite pe credinţă. Tripla credinţă, aceea a cititorului faţă de lumea în care se manifestă, a existenţei sale şi de abia apoi credinţa personajului transfigurată prin absenţă faţă de propriile-i principii.

"Oaspetele impar" este un volum inegal, atât prin construcţie cât şi prin viziune poetică (nu vorbesc aici de viziune în general, volumul fiind de altfel conceput în cadrul unei idei ample în care îşi păstrează coeziunea asumată de autor, ci de organicitate). Plusurile sale evidente sunt la nivelul subiectului şi al valenţelor sale, iar minusurile la nivelul realizării. Un volum, care dincolo de orice reticenţă cauzată de avatarurile vremii reuşeste să fie îndeajuns de plăcut cât să sus! se poată vedea şi de cealaltă parte.


Cele patru feţe ale monedei

iQ666

Patru cărţi scrise de poeţi ale căror nume le găsiţi pe pagina cu redactorii revistei EgoPHobia au fost tipărite în 2005. Oana Cătălina Ninu a debutat cu "Mandala" (editura Vinea), apoi Claudiu Komartin a ieşit iar pe piaţă, cu "Circul domestic" (editura Cartea Românească), a doua sa carte, Ştefan Bolea şi-a publicat şi el primul volum de versuri, "Război civil" (editura Vinea), iar lui Petrişor Militaru i-a apărut întâiul opus, "Oaspetele impar" (editura Scrisul românesc). Toţi patru au publicat până acum versuri din cărţile menţionate şi în EgoPHobia, unde le-aţi putut citi şi alte texte, aşa că sper că-i cunoaşteţi cât de cât. Înainte de a le citi cărţile mă gândeam cu ce cvartet i-aş putea asemăna pe aceşti patru autori. D'Artagan - Ninu, Athos - Komartin, Porthos - Bolea şi Aramis - Militaru a fost prima combinaţie ce mi-a trecut prin cap. După lectură i-aş mai degrabă după punctele cardinale.

Sud - Oana Cătălina Ninu: poezie bazată pe simţuri, pe carnal, cu multe organe amestecate cu trăiri diverse, de obicei dureroase. Componenta spirituală a cărţii, evidenţiată şi în titlu, ar duce cu gândul la est, însă versurile-mi sugerează mai mult ritualuri voodoo decât pacifismul exagerat pe care-l ştim poate doar din "Şapte ani în Tibet". Deci rămânem cu sudul, sudul cu canibali şi cruzime, cu torturi rituale şi corpul dezvelit în calea durerii, dar şi a plăcerii. Despre poezia ei s-ar mai putea spune multe, ce e mai important e că mi se pare că nu te poate lăsa indiferent, îţi place sau nu. Motourile în schimb puteau fi mai coerent alese. Să mai menţionez că pentru acest volum Oana Cătălina Ninu a primit cel mai important premiu pentru poeţi debutanţi de pe plaiurile carpato-danubiano-pontico-mioritice, iar înainte de a trece mai departe voi reproduce câteva versuri din cartea ei: "azi-noapte ai visat că-ţi băgai mâna în vagin şi nu găseai nici o ieşire/ doar file rupte de jurnal îndesate prin colţuri să nu le vadă mama"... "inima nu-ţi zornaie ca o pungă de pufarine".

Vest - Claudiu Komartin: există premii pentru debut, pentru întreaga activitate şi pentru cele mai bune cărţi ale anului. Nu ştiu dacă s-ar încadra la ultima categorie noua carte a lui C.K., însă cu siguranţă ar fi câştigat competiţia pentru "the sophomore release", ca să împrumutăm un termen specific industriei muzicale. N-am sărit gratuit înspre muzică, versurile lui Komartin au o muzicalitate aparte, iar cartea este însoţită de un cd conţinând o parte din poeme recitate chiar de către autor. Găsesc "Circul domestic" un titlu mult mai inspirat decât "Valsul porcilor", cum era vorba că se va numi a doua apariţie editorială a lui C.K.. Pe lângă că le impregnează cu muzicalitate, Claudiu Komartin îşi scrie textele folosind un limbaj viu şi elegant, indiferent că vorbeşte despre "lucrurile despre care nu se poate vorbi" sau "îmblânzirea morţii", sugerând o atmosferă europeană. Deci vest. Probabil că acolo e şi locul său, rămâne de văzut dacă va reuşi să ajungă acolo sau va arde printre noi.

Nord - Ştefan Bolea: deşi omu' e fan gothic metal şi motourile din carte sunt luate de la Metallica şi Guns n' Roses, poezia lui îmi aminteşte de black metal şi de nordul fioros şi îngheţat. Probabil că-şi putea intitula cartea într-un mod mai inspirat, probabil că el ştie de ce unele titluri sunt scrise "internet"-istic, probabil că rumania e încă-n noi,... Oare cu care poezie din această carte ai putea cuceri o fată? Greu de stabilit, să fie "vânătoare", să fie "hardcore"? Experienţele autorului supurează printre cuvinte, se târăsc pe foi, iar urmele lor se transformă-n poezie. Va fi cândva vreo poezie din acest volum într-un manual şcolar? Probabil că nu, dar îşi doreşte aşa ceva Şt.B.? Să nu uit să amintesc de iliescu, personaj prin carte alături de dumnezeu, 25-u', tu şi alte lighioane. "Berlinul este un număr prim" ... " şi ca un vampir de prost gust te căutam în gropi care-şi depărtau picioarele". N-am spus-o eu, ci Bolea. Interesant şi experimentul "sympathy for the devil" şi să nu uităm că "isus a terminat facultatea tanchist".

Est - Petrişor Militaru: nu vă speriaţi, n-are de-a face cu ştim noi cu cine preferam să n-avem de-a face-n istorie, poezia lui merge ceva mai departe, ajunge să fie haiku şi revine printre "fluturii panda". Uneori se transformă în poveste, deseori te opreşti: "Pereţi pentru cai verzi"???, "Spaţiul dintre nasturi"???, "Apa ca obiect ascuţit"???. "Mişcări între portocali" sună chiar banal între asemenea titluri. Ce mi s-a părut interesant la poemele din carte asta e că unele au o structură circulară, parcă primul vers vine după ultimul şi te poţi învârti pe aceeaşi pagină ore întregi, fără să-nţelegi de fapt ce-a vrut omu' să zică şi nici măcar ce-ţi spun ţie cuvintele sculptate de el pe foaie. Cartea e ciudată, la un capăt încep textele lui Militaru, iar dac-o întorci dai de volumul lui Silviu Gongonea "Injumătăţirea". Nu mi-am dat seama nici dacă Şar Peleorb, care bântuie prin mai multe poeme e de fapt oaspetele impar şi nici cine-a dezvăluit secretul lui 6 de a se face ă. Probabil că Eliade ne-ar putea dezvălui secretele poeziei lui P.M., dar cum el nu mai e ne rămâne să ne luptăm singuri cu ele.

Ar mai fi ceva de explicat: ce-i cu moneda din titlu. Păi credeţi că vreunul dintre cei patru a câştigat de pe urma vânzării cărţii sale menţionate aici mai mult de câteva monede? Da, ştim, poeţii nu se mai îmbogăţesc nicăieri, iar când aruncă modeda-n sus ea va cădea mereu pe cealaltă parte. Şi cum aici nu e vorba de cine începe meciul ci de poezie putem să ne-nchipuim ce vrem. Chiar şi o monedă cu patru feţe şi patru colţuri pe care sunt scrise versuri. Din războiul civil al mandalei oaspetelui impar al circului domestic.

p.s.: Şi evangheliştii acceptaţi de creştinism au fost patru. Cum i-am putea lega de aceşti patru poeţi? La prima vedere cel cu apocalipsa ar fi Bolea şi am mai avea de-mpărţit trei evanghelii între ceilalţi trei. Dar despre Komartin sus! se poate spune că a scris o apocalipsă socială, Ninu una interioară, iar Militaru una iniţiatică.


Irina
[din volumul "Circul domestic", editura Cartea românească, Bucureşti, 2005]

Claudiu Komartin


Îmi amintesc o casă de cărămidă
şi o alee lungă, coborând către o curte întunecoasă
în care iarba necosită se ridica în august
până la genunchi. Revăd acolo corpul Irinei,
prăbuşit printre scaieţi, gângănii, tufe de cimişir şi lumea
încetinind lent,


în ritm cu freamătul pieptului ei, până la o
părăsire totală. Surâzând extatic.
Am în minte glezna aceea subţire (doar puţin înroşită
de bareta sandalei)
şi pulpa albă, aproape cântând,
înfiorată de vântul stârnit din senin.


Au trecut aproape doi ani.
Este vară din nou, un anotimp copleşitor
ce îmi dictează şi cea mai simplă mişcare.
Trupul ei s-a împlinit între timp, părul îl poartă mai lung
(mi se spune), iar furia, ei bine,
furia mi s-a domolit, distilată prin atâtea lucruri şi vorbe.


Sunt un om politicos şi singur
imaginându-şi tot mai des
o casă de cărămidă
şi o alee lungă,
coborând către un loc întunecos şi rece, sus!
fără întoarcere.

# versiune audio în recitarea autorului


Numai în singurătate...
[din volumul "Circul domestic", editura Cartea românească, Bucureşti, 2005]

Claudiu Komartin


Numai în singurătate mă pot adula
îmi pipăi cu îndrăzneală corpul
ca pe un sac plin cu
pământ ud
încetul cu încetul mă adâncesc
sub piele
mă înşurubez în muşchi forez
în ţesuturi
intru-n grăsimea groasă ca lutul
precum un eschimos exaltat
după vânătoarea de foci
şi totul doar pentru liniştea
cărnii acesteia
rele şi înfricoşate de moarte
pentru care nici hrană nici sex
nici durere sus!
nimic nu este vreodată destul.

# versiune audio în recitarea autorului


InsanIada
[din volumul "Război civil", editura Vinea, Bucureşti, 2005]

Ştefan Bolea

I. cioran mein hertz

sunt bărbat, ce pula mea
[Adi Schiop]


pianiştii sunt luptători de guerilla
şi dirijorii toreadori
totul este ţigănie


striga nietzsche
cu o portavoce încastrată în ţeastă
c-un microcip vârât în pantofior


un mare dirijor francez de origine română
arunca sticle de benzen şi motorină
în marele zid chinezesc


un auschwitz
la fel de ascuţit ca lobul parietal stâng


un auschwitz
impregnat cu partituri abrazive


un auschwitz de sticlă şi ipsos
un auschwitz ribbentrop

prima criză de epilepsie a tânărului cioran
a survenit când nemţii au intrat în ille-de-france
cu erecţii de otzel

II. china fără frontiere

decât să mintzi mai bine taci
[Andreea Bălan]


anl a construit un bloc
între spitalul de nebuni
şi oncologie


anl a construit un bloc
deasupra unei ghene


ca o cruce dizolvată
pluteşte bănuţul meu


ce nu ştie să aleagă
între cadavru şi spirit stricat
între viermii ce împut hoiturile


şi corbii ce sug suflete
încet pe tărgi

III. sub-00

x pretins poet/ astăzi nebun
[mie însumi]


scoate-ţi condica din sertar
asistentă de vată
scoate-o şi închină-te


te plimbi
ca un hopa mitică
printr-un deşert imaginar


te plimbi ca o varză
prin amsterdamu' pulii mele


ca o manelistă cu hymen


pe cur pe faţă
în ochi şi printre dinţi


run baby run
i shall lay down my glasses
an thou shall bleed

IV. kkk

look back in anger
[Petter Shaffer]


băteam mingea ca orice
dwight lejereanu
circulaţia era oprită
dar nu şi pentru oameni
credeam


doar pentru maşini


credeam bine zis
când poliţaiul m-a pălmuit
n-am avut cinesh reacţii
cânta alcoolul în venele
Sale


mi-am continuat trecerea
pe zeghea de pietoni
am cotit prin gangu
de la maramureş


băteam mingea flexat re-lax cross/over sus!


şi-n timp ce slam dunku meu se-ntindea
inima lui pocnea de viermi


shut the fuck up
[din volumul "Război civil", editura Vinea, Bucureşti, 2005]

Ştefan Bolea


bă vrăjitoare bătrână taci
că-ţi iau ochii şi ţi-i atârn urgent în ceafă
şi-ţi vor clipi din gene ca două lanternuţe
sau ca două brichete de veghe
până îţi ia foc ce a mai rămas din chelie
privirea ta de clovn ciclop
îmi fute încrederea în mine
când merg pe stradă io nu mă uit la fellows
ci îmi ţin ochii aţintiţi la sulă
ca un stigmat sau ca un gât de bere
îmi place seamăn puţin cu gaşca renascentistă
pictată de un fitecine acu cinsute de ani
toţi sfinţi sau martirii erau obiecte sexuale
pentru toate gusturile
da măi cum zice şmecherul
iisus n-a murit pe canapea
n-a murit pe canapea, frate
aşa că toate delicatele suspinau după o pulă de urs
direct din claviatură în claviculă
ca crucifixu-n pizdă din exorcistul
în fine mai am şi alte calităţi
ce să-mi trec în cv-ul recent?
pe roşu trec ţapăn fără treabă
în intersecţia deţuită cu spuza de pietoni
şi la o adică aş putea traversa de trei-patru ori
diagonal ca şi corbii lui bacovia
doar ca să-ţi arăt că se poate
enough about me să vedem cum te prezinţi tu
ce număr la chiloţi porţi
câtă şuncă mănânci la micul dejun
ai rude la bozânta mică?
ai băut recent pepene galben ?
zi pe scurt dar numa aşa chestiile esenţiale
hai destul văd pe stradă platoniste
cu inima racordată direct în pizdă
poete victoriene cu decolteu
le susură botul după aceeaşi pulă de urs
încă o fază şi mă termin
ai observat cum toţi pizdoşii au
alter-ego-uri periferice, for example
mickey mallory şi mr. rabit
pe când oligofrenii şi frustraţii
se încred în supermen, spidermen, zarathustre, etc.
acum simt privirea vrăjitoarei bătrâne
un fel de iehovistă după look-ul perimat
cum îmi sughite odihnit în ceafă
s-a împăcat cu mine, poate îi sunt simpatic sus!
mă întorc şi-i cer babei o ţigară


Pereţi pentru cai verzi
[din volumul "Oaspetele impar", editura Scrisul românes, Craiova, 2005]

Petrişor Militaru


Fire de păianjen. Din fire. Peşte crud mâncam
din lacul roşu. Păinjenişul naşte colţurile.
Fără ele nu ar avea de ce să agaţe pânza.
Pânza lui este elastică şi lipicioasă.


Firele lui vin din inconştient. Din fire.
Păianjenului îi plac stropii ce vin pe pânza
lui de la fântâna arteziană.
Lacul era roşu de la marginea apusului trecut.


Din vene. Fără ele păianjenul
nu s-ar mai aşeza lângă arteziene.
Culorile vibrează. Din fire. Pânza mişcă.
De la firele din pensulă culorile sus!
trec pe pânză. Colţurile tind să se atingă.


Casa cu Cerb
[din volumul "Oaspetele impar", editura Scrisul românes, Craiova, 2005]

Petrişor Militaru


Eram în camera de noapte. Cu tălpile îţi atingeam templele, tâmplele. Steaua aceea uscată a căzut în mare şi a trezit-o. În nopte adormirile de-săvârşesc lumina de mâine. Din ochii bufniţelor bătrâne cad stele. Pe fruntea cerbilor.


Vărsătorul ia coarnele şi le preface în coroană. Te ating fără să mă mişc. Singură îţi dezveleşti sânii clepsidrei. Laptele tău stelar devenea în paharul de unică. Cu dinţii mi-ai muşcat mărul lui Adam şi mi-ai tras pielea de pe faţă. Apoi m-ai uns cu ulei de rodie. Auzeam rotirea. Dimineaţa, la ora mea favorită, mi-ai arătat ce scrisesem. sus! Peste noapte. "Trupul tău îmi leagă noaptea de zi."


[din volumul "Mandala", editura Vinea, Bucureşti, 2005]

Oana Cătălina Ninu

1.


în fiecare seară în somn rup simetric cearşaful sunt
femeia-foarfecă mă bag goală în plapumă şi încep studiile de estetică
rod zidul membranatic în care îmi ţin strâns trupul de la cap în sus
pântecele mi se deşiră ca atunci când înfigi furculiţa în oul prăjit şi iese sânge
ce să mai mănânc din mine şoarecele meu negru şi sârmos deja se linge pe bot
fac sărmăluţe lungi din lacrimi şi resturile de carne de la ultimele orgii
sunt tăiată longitudinal pe mijlocul pieptului aştept să vii peste mine şi să cazi
în falie ca într-o mlaştină eu să trag fermoarul şi degetele tale să-mi împungă nevrotic pielea
ca nişte coarne de melci atunci voi fi frumoasă şi pe dinăuntru atunci mi se va usca părul
îl voi spăla îl voi alege îl voi pune în punguliţe printre pliurile saltelei
printre cârpele sleioase în care am ascuns păpuşile fără capete şi mâini
atunci nu-mi voi mai băga scobitori în ochi sus!
nu-mi va mai fi frică să adorm pe hoitul meu de ieri


[din volumul "Mandala", editura Vinea, Bucureşti, 2005]

Oana Cătălina Ninu

8.


moartea ne râcâie cu unghiile netăiate pe spinare unghiile mele au înţepenit
pe grilajul de carne dinlăuntrul tău you know it hurts me too mai adânc
pojghiţa lunii devenind tot mai compactă şi apa asta roşie
impregnată cu pene şi conserve desfăcute mai adânc se ghemuieşte o carcasă metalingvistică
mai adânc imi spui şi mă dau peste cap sub covor mama zgârmă după picioare divine
dar pe dumnezeu îl inhalăm cu toţii ca pe-un drog îl pisăm şi ne coasem limbile unul de altul
lanţuri trofice sau uniunea europeană mai adânc nu e un refren mai adânc stau cu trei degete înăuntru
două în afară miroase a peşte şi a vise împuţite mai adânc calea victoriei şi pliurile oglinzii
între care mă glisez goală cheală cu cartea între pulpe cu tine în cărbune
cu părul de 1 m pe burtă cu burta tăiată cu firele de păr răsfirate ca o sepiesus!
înăuntru


Reproducerea textelor sau imaginilor este permisă doar cu condiţia precizării sursei. ©2004-6 EgoPHobia & autorii textelor şi imaginilor       @ www.egophobia.ro