|
Podul
Cosmin Perţa
|
|
Înainte să trec podul la Novăţ trebuia
să mă asigur că nu mă urmărea nimeni.
Că nimeni nu-şi mai amintea de mine.
Mirosul îmbâcsit al autobusului mi se impregnase deja în
piele. Călătoream de vreo două ore. Mi se părea
ciudat. Era prima dată când mergeam în Maramureş.
Prima şi ultima.
Mi se spusese mai de demult: "Cu dragostea nu e de glumit!", ce glumă
bună gândeam, într-adevăr, nu mă
aşteptam să fie chiar aşa.
Pe Marcel îl ştiam de la cinci ani. Copilărisem împreună
pe dealurile şi prin pădurile luminoase ale Văii
Vinului. Zâmbeam. Ne trăgeam de mânecă şi
ne spuneam ca un descântec, ca o invocaţie: "Noi suntem
copiii veacului nou. Noi suntem geniali. Noi suntem alcoolici de mici"
- deh! Valea Vinului. A fost aproape bine în copilărie, nimic
de zis. Soare, apă, linişte. Ne-am despărţit
cu adevărat abia după terminarea liceului. Eu mergeam la Cluj
la Filologie, el, informatician, la Bucureşti. Eram cu adevărat
geniali. Mie aproape mi se părea că eram un poet, în
timp ce el, Phoenix, era un hacker temut. Apoi ne-a lovit şi cealaltă
confirmare: eram într-adevăr copiii veacului nou. Am aflat
asta imediat după ce am împlinit 20 de ani. Coloana mea începuse
să se clatine, o mică paralizie, ceva se profila la orizont.
Doctorii mi-au spus sec: "- Sunteţi contaminat cu uraniu."
Valea Vinului era de fapt una a uraniului. Nimic de zis, vorba mea mai veche,
plăcut, luminos. Marcel în schimb avea un început
latent de schizofrenie. Asta am aflat-o de la Dora printre sughiţuri,
prietena lui din Bucureşti. Nu o cunoscusem niciodată, doar
la telefon ne mai angrenam şi noi în câte o discuţie
patetică despre prietenia mea cu Mark, cum îi spunea ea şi
în veşnice promisiuni de vacanţă petrecută
împreună. Atunci am hotărât. Mi-am făcut
un minim acceptabil de bagaj, două perechi de şosete, un chilot
de schimb, un tricou, parcă un pulovăr, superglue pentru pantofii
mei răblăgiţi şi am plecat spre Bucureşti.
Există un pod. Trebuie să-l treci singur. Singur cuc. Chiar
şi în iarbă, în soare, liniştea
ta este legată de liniştea altora, sângele tău
este deprins cu istoria, cu prietenia, cu viaţa. Acolo, dacă
nu vrei să treci singur te aşteaptă căţelul
pământului şi leopardul de sticlă şi
nici una, nici una dintre amintirile tale nu te va mai părăsi
vreodată.
Întâlnirea cu Marcel nu a avut nimic neobişnuit.
Doar bucuria reîntâlnirii, berile multe prin birturile centrale,
poveştile vaşnice despre viitor şi anarhie culturală.
Nici o vorbă despre bolile noastre, despre noi cu adevărat,
nici într-un sens mai general. Şi oricum, Marcel mi se părea
la fel, nici o urmă din simptomele descrise de Dora, nici un medicament
luat la ore fixe din cele prescrise de doctori, după cum aflasem tot
de la ea. Nimic. Totul era ca mai înainte. Eram fericiţi,
tineri, aproape oneşti.
În schimb am cunoscut-o pe Dora. Nu semăna deloc cu imaginea
pe care mi-o făcusem afectiv, impresionist. Nu avea nimic din candiditatea
vocii pe care o auzisem. Îmi părea mai degrabă opacă,
dură, hotărâtă. Asta era, o femeie hotărâtă,
exactă.
Nu prea mai aveam de ce să stau pe la ei. Lucrurile de fapt nu erau
chiar atât de grave. Mă obişnuisem cu ideea că
suntem nişte mutanţi, nişte bolnavi superiori, mai
inteligenţi, mai umani, însă mult mai aproape de
colaps. "- Noi suntem omenirea, suntem speranţa şi viaţa"
"- Noi!"
A doua zi am plecat. O urmă ciudată îmi rămăsese
totuşi. Ca un vierme care mi se târa prin creier lăsându-şi
dâra sclipitoare printre sinapse, în jos prin coloană
până la o durere pietroasă în stomac.
|
"Este
bine" - mi-am zis, "este bine" şi trenul continua să
se scurgă pe şine, pâş pâş,
către ţinuturi de cetină şi porumb, către
văi mănoase şi buţi pline cu lapte de capră,
către trecutul nostru glorios, liniştit.
Ehei! Lumea se învârtea în continuare, tumultul ei
nu-mi mai era necunoscut, mă integrasem perfect. Am învăţat
ipocrizia, evazivitatea, calmul, birocraţia, armele cele mai de preţ,
atuurile omului de succes. Chiar aveam oarecare renume, inspiram chiar şi
o brumă de stimă. De Marcel însă nu mai
ştiam nimic. Nici măcar Dora nu mă mai suna, iar
la mail nu mă căuta nimeni ştiută fiind
scârba mea pentru odioasa poştă electronică.
M-am bucurat când l-am întâlnit pe Marius, prieten
mai vechi din liceu, la Bucureşti şi el, la Academia de Poliţie.
L-am întrebat de Marcel. M-a privit neîncrezător
parcă. Mi-a spus că nu e foarte bine, că certurile
cu Dora sunt tot mai dese şi că ştie el dintr-o sursă
sigură, de poliţist, că începuse să
se drogheze. Figura mea, din interesată se aplatizase deja. Priveam
tâmp, contrariat. "- Îţi spun eu - spunea Marius
- fata asta l-a stricat. Nici horinca nu face din om ce face femeia. Am auzit
că nu se înţeleg deloc, cică îl
mai şi înşeală. Săracu'. Cum să
n-o iei razna când cineva de lângă tine îţi
spune tot timpul că nu faci nimic bine. Ştiu eu. Am văzut.
Măcar de l-ar înţelege..."
De data asta nu am mai plecat nicăieri. "E bine" - mi-am
spus. E normal. Aici a fost greşeala mea. Prima greşeală.
Ştiam cu siguranţă că prostiile astea nu
aveau cum să-l afecteze pe Marcel, însă nu mă
gândisem la ea.
După încă vreo două săptămâni
mă sună în sfârşit Dora. Erau bine
din nou. Erau mai bine ca niciodată - spunea ea. Vroiau să
facă o scurtă ieşire în Maramureş,
la Novăţ, au auzit că acolo ar fi un pod fabulos,
de verdeaţă, şi după el ar începe
nebunia: fluturi, păsări multicolore, ierburi ciudate, oameni
simpli plini de compasiune şi grijă... Suna minunat. Aş
fi mers şi eu, însă am hotărât
că ar fi mai bine dacă i-aş lăsa singuri.
M-am scuzat simplu, tocmai îmi lansam primul volum de poeme, însă
data viitoare aveam să merg cu siguranţă.
Aici a fost cea de-a doua greşeală a mea. Marcel şi
Dora nu s-au mai întors niciodată de pe Novăţ.
Corpurile lor întinse în iarbă, îmbrăţişate,
luptându-se parcă. Într-un ochi le lucea furia, în
celălalt, tandreţea şi spaima. Aşa mi-a
povestit un pădurar care trecuse pe acolo. Aveam toate motivele să-l
cred. Îl cunoşteam pe Marcel. Putea să fie şi
aşa. Nu înţelegeam însă de ce mi-a
spus că erau chirciţi, relaxaţi dar contorsionaţi.
Abia pe urmă am priceput: dincolo de pod nu trebuie să iei
pe nimeni cu tine. Nimeni nu trebuie să ştie când
vrei să treci, nimeni nu trebuie să te aştepte, şi
mai ales, dincolo de pod nu trebuie să iei pe nimeni cu tine. Nu vei
fi niciodată primit pe de-a-ntregul atâta vreme cât
nu eşti doar tu.
Călătoresc de vreo patru ore. Oamenii din autobus mă
privesc cu teamă. Probabil din cauza figurii mele încruntate,
decise, sau poate din cauza broboanelor de transpiraţie şi
a mirosului de îmbâcsit care simt că izvorăşte
de peste tot din mine. Nu mă cunoaşte nimeni în schimb.
Asta e bine. E cel mai bine. E prima dată când merg în
Maramureş. Mă aşteaptă un pod de ierburi.
Dincolo de el începe nebunia. Pajişti cu margarete, mierle,
iepuri pufoşi şi gălbui, oameni cumsecade, păduri
de soc şi faguri cu miere, pietre albastre şi ramuri de ienupăr
verde, buţi cu vin şi lapte de bivoliţă,
urşi de mămăligă, şerpi de halviţă,
căţei, mai ceva ca pe Vale...
Există un pod. Trebuie să-l treci singur. Singur cuc.
|
|
Spiţerul
Diana Todea
|
|
Hans nu mai închise ochii de trei zile. Era lumină destulă
afară, dar nu din cauza asta avea migrene şi vărsături.
Un ins mare ca el, robust, nu putea avea ameţeli din orice fleac. Parcă
unii oameni îl ţineau minte când trecea seara, pe
strada Ulmilor, la aceeaşi oră, ţinându-se
de mână cu o fată. Dar asta a fost demult. Carla
murise. Şi de fiecare dată când Hans mergea în
acea direcţie, avea grijă să ocolească strada.
***
Hans era fascinat de fenomene. Un tânăr spiţer îi
arătase cum dintr-o eprubetă poate ieşi un abur colorat,
ce inhalat provoca ameţeli şi dureri de cap. Se gândise
la fenomen două luni, şi nu-şi imagina cum dintr-un
lichid albicios la început, amestecat cu o piatră, poate ieşi
un gaz. Era descurajat că mintea nu-l ajuta deloc, şi plecând
din casă, se hotărî să se plimbe prin parcul
din centrul Stockholm-ului. O zi de vară, aproape iulie, fără
vânt. Imaginea copacilor îi rămânea pe retină,
în timp ce se gândea cum reuşise experienţa
spiţerului. Amorţeala îl cuprinsese, şi
gâtul i se încordă ca un pumn strâns. Oboseală,
gândise el. Ajungând în faţa parcului, rândurile
de bănci aşezate într-o ordine perfectă
îi sperie entuziasmul. De ce să stea pe o bancă de
unul singur, în mijlocul copacilor fără de vorbă?
Era ciudat că natura nu era o deschidere către fericire pentru
Hans, un ins atât de vesel şi sentimental.
O luă pe calea opusă parcului, despre care nu ştia
unde duce. Cel puţin nu mai ţinea minte acum, când
durerea de la gât îi ajunsese la urechi. La capătul
aleii, văzu o clădire, înaltă şi
veche, probabil un monument istoric. Traversă bulevardul, printre trăsuri
plicticoase, şi se opri în faţa plăcii pe
care scria: Universitatea din Stockholm-Facultatea de Chimie.
Ce nume ciudat! Bineînţeles că ştia ce
este chimia, dar cuvântul îi suna în minte cu o rezonanţă
malefică. Apăsă pe clanţă şi
intră înăuntru.
O sală înaltă şi rece îl primi,
coridorul lung de marmură îi răspundea la paşi.
O sală cu uşă verde anunţa -Laborator. Intră
fără teamă, de parcă nimeni nu avea să-l
întrebe nimic, şi se uită în jur. Eprubete,
stative, bidoane cu lichid colorat, şi un miros înţepător.
Nu era nimic care să-l sperie, aşa cum îl speriase
experimentul spiţerului. O masă avea obiecte de sticlă
ciudate, cu forme rotunde şi tubulare, alta ţinea pe suprafaţa
ei sticluţe de tot soiul, negre şi albastre. Nu-şi
amintea să fi văzut o astfel de sală înainte,
nici mirosul nu i se părea cunoscut. Amalgamul de sticle i se părea
fascinant.
Hans se întoarse brusc, lovit dintr-o parte de un sunet spart, trezindu-l
din propriul său monolog.
-Ce căutaţi aici?
Un ins ciudat, mic, cu capul mare şi plin de pete pe nas, se holba
la el ca la un cal aristocrat. În mâna avea o epubretă
din care ieşeau aburi, iar faţa i se micşorase a
întrebare.
- Nimic. Mă uitam. Eram curios să văd ce conţin
aceste eprubete. Am văzut pe uşă scris "Laborator"
şi am intrat.
- Ha! Eraţi curios. Aici chiar este un laborator şi dacă
aveţi minime cunoştinţe de chimie trebuie să
ştiţi că nu aveţi voie să intraţi
fără halat. Sunteţi student?
- Nu. Imi pare rău de deranj. Eram în trecere.
- Şi ce va îndemnat să veniţi aici, să
intraţi aşa ca la dvs. acasă?
- Fenomenul.
- Care fenomen?
- Fenomenul din mâna dvs., şi Hans se uită fix la
eprubeta din mâna spiţerului.
- A, vă referiţi la eprubetă? De 30 de ani practic
chimia, însă nu ştiam că la eprubetă
se zice fenomen. Şi ce vă şochează aşa
tare la o eprubetă de îi ziceţi fenomen? Să
ştiţi că e făcută din sticlă,
atâta tot.
- Condensarea lichidului şi eliminarea de gaz într-o combinaţie
cu un solid. Aburii verzi care acum ies din eprubeta dvs. şi care nu
ştiu cum să-i clasez. Simple eliminări de materie
sau un alt tip de amestec între două fenomene diferite?
Individul mic se schimonosi la faţă teribil şi apucându-se
de burtă cu o mână, izbucni în cel mai hidos
gâlgâit de râs. Sunetul produs zgâlţâi
eprubetele de pe mesele dimprejur, iar aburii care ieşeau se împrăştiară
fără urmă. Hans rămase perplex. Un om mic,
urât şi isteric îl înfricoşa acum
mai mult decât amestecurile acelea verzi şi aburii întortocheaţi
ce se prelingeau în formă de picuri pe eprubete. Nu venise
acolo dintr-o intenţie malefică sau o curiozitate imensă,
însă râsul piticului îi trezi cel mai mare
interes de când ieşise pe stradă. Se uita la piticanie
cum se forţa să se stăpânească,
însă hohotitul îi deveni şi mai lacom.
- Scuzaţi-mă, dar ce am zis?
Piticul se forţă să pară serios şi
revenindu-şi din isterie îşi arătă
dinţii galbeni, translucizi, într-un rânjet ce amintea
de lupul de stepă.
- Domnule itinerant, aici nu este o sală de istorie sau antropologie.
Se efectuează experienţe chimice, în fiecare zi,
de către oameni aşa ca mine, care nu au timp de intruşi,
ce îşi închipuie că fenomenele se nasc din
lichide şi solide.
- Dar atunci din ce?
- Intrebarea dvs. mă intrigă. Dacă aş avea
timp, v-aş răspunde, însă ca să
aflaţi, trebuie să deveniţi, cum se zice la noi,
student în ştiinţe. Să daţi un
examen, să urmaţi nişte cursuri, şi indivizi
mai luminaţi ca dvs. să vă explice cum stă
treaba cu fenomenele. Şi râsul isteric îi întrerupse
explicaţia, înroşindu-i petele de pe nas, şi
făcând geamurile să scârţâie.
- Am înţeles, domnule. Atunci scuzaţi-mi deranjul
şi ignoranţa şi promit să nu vă
mai supăr cu asemenea întrebări vreodată.
- Vorbeşte de parcă ar fi unul din foştii mei studenţi,
gâlgâi piticul, printre accese de schimonosiri.
- Dar nu mai predaţi acum?
- Nu.
- De ce, dacă îmi permiteţi?
- Din cauza ăstora ca voi. Puneţi întrebări
filosofice şi aveţi impresia că ştiţi
ceva. Nişte fanfaroni.
- Dar fără fanfaroni, nu s-ar mai transmite nici o informaţie.
- Ei aş. Ar zbura ea pe uşă şi ar ajunge
unde trebuie. În capete, la oameni.
- Dar capul dvs. trebuie să ajute pe celelalte mai puţin înzestrate,
aşa ca al meu. Care trezesc râsul şi. ..
- Mă ţii din treabă. Da, aici ai dreptate. Teoriile
dvs. sunt impresionante. Ce-aţi zice dacă aţi studia
chimia şi aţi vedea cu proprii dvs. ochi cum stă
treaba? Atunci nu aţi mai pune întrebări gogonate
şi aţi întrerupe savanţii din lucru.
- A. Deci dvs. sunteţi un savant. Să înţeleg
că de aceea faceţi experimente cu aburi.
- Ce fac eu nu e treaba ta. Şi gata că deja am vorbit prea
mult. Bună ziua.
Hans se văzu obligat să plece. Uitându-se la omul
acela mic, serios acum, după un râs isteric, îi părea
rău că astfel de oameni stau singuri toată ziua într-un
laborator. Fără aer, soare, cu eprubete agăţate
de gât, cu dinţii galbeni şi ochii ficşi.
Îşi aminti de Carla, care îl privi aşa pentru
ultima oară, dar nu păreau să semene. Carla fusese
frumoasă, veselă şi radiantă. Murise de
la o intoxicaţie cu ciuperci, mâncare servită la
masa de logodnă. Toţi se uitară la faţa
aceea verde, ca aburii din sticluţele ciudate, ochii roşii
şi mâinile vinete. Săriseră să
o ajute, credeau că s-a înecat cu o bucată de os.
Erau ciuperci culese de vărul ei, cu o zi înainte, din pădurea
de lângă oraş. Nu le cumpăraseră
de la piaţă, nu apăruseră aşa devreme.
Insă Carla dorise ciuperci, şi nimeni nu i se împotrivi.
De unde să ştie? Hans alergă cu ea la doctor, însă
fusese prea târziu, după două ore murea fără
să ştie nimeni de ce. Ciuperci stricate! Zisese toată
lumea. Ciuperci otrăvite! Insă cum? O biată plantă
să omoare fiinţa pe care o iubea Hans?
Ochii ficşi ai savantului îi spuseră că
el ştia de ce Carla murise. Râsese ca un demon la ce înşirase
Hans, explicându-şi sieşi, cum stau lucrurile. Râsese
pentru că nu era corect. Aburii verzi din mâna spiţerului,
şi cei pe care îi vedea acum la savant, erau un mister. Erau
otravă? Un simplu gaz? Un demon?
Hans mergea repede pe stradă, până ajunse la spiţerie.
După două luni de citit cărţi groase cu
formule încălcite, stând de vorbă cu spiţerul,
intră la Universitatea din Stockholm, ca student în ştiinţe.
In primul an, citi incontinuu tratate despre schimbări de stări,
solide, lichide şi gaze, experimente cu soluţii, terminând
cu note excelente. Insă nimeni nu ştia despre puterea ciupercii
care omora oameni. De ce acea plantă ucisese o fiinţă
umană? Profesorii vorbeau de plante, dar nu despre plantele otrăvitoare
şi efectele lor. Nu le dădeau studenţilor nici o
explicaţie.
După primul an, încercă să-l caute pe savant,
dar cineva îi spusese că a murit. Cum? Nu ştia. Din
ce cauză? Parcă se ştia că stătuse
prea mult în laborator şi se îmbolnăvise.
Murise brusc, şi nimeni nu investigă problema.
Hans era şi mai sumbru. După al doilea an de studiu, adunase
o mulţime de cărţi, şi desenase zeci de
schiţe cu fungus. Apoi într-o după amiază
se hotărî să plece într-o călătorie
şi nu anunţă pe nimeni de plecarea sa. Familie nu
avea, iar colegii erau prea invidioşi să-l întrebe.
Nici Dumnezeu nu-l întrebă de ce, iar Hans nu mai vorbea demult
cu El.
***
Peste un an, oamenii de pe stradă recunoscură într-un
ins bărbos, scheletic la faţă, dar cu corpul încă
vânjos, pe Hans de altădată. Devenise ciudat, extrem
de ciudat, şi avea o voce şi mai groasă. Fuma pipă
şi se uita la tine ca la un fenomen insignifiant. Trecea pe stradă
cu bocanci grei, cărând un balot într-un cărucior.
Peste două luni, Hans îşi deschise o spiţerie,
numită- "Aburi şi plante pentru fiecare". Un nume foarte ciudat,
mai ales pentru un oraş liniştit, neobişnuit cu asemenea
denumiri.
Părea un Don Quijote, fără Sancho, dar cu acelaşi
aer de nebun. Lumea râdea de el, dar cei mai mulţi îl
ocoleau. Îi ocoleau şi spiţeria. Se spunea că
vindea ierburi malefice, iar cei care mâncau din ele se comportau ciudat.
Numai că Hans nu vindea ierburi. Nici nu îi făcea
pe oameni să se comporte ciudat. Îi vindeca. Cineva fusese
de curând muşcat de un şarpe veninos, şi
o rudă venise în disperare la el ca să îl
ajute. După două zile omul se făcu bine, şi
veninul dispăru ca prin farmec. Toţi ştiau că
după o asemenea muşcătură trebuie să
mori imediat. Hans era cunoscut acum ca un savant ce umbla cu lucruri necurate.
Cum îl vindecase? Ce îi dăduse omului? Ruda povestea
că o licoare. Ce licoare? O chestie verzuie din care ieşeau
aburi, ceva care sfârâia la început şi care
avea un miros ciudat. Diavol. Nimic mai mult. O astfel de lucrare ciudată
nu putea să fie decât un pact cu diavolul. Nimeni nu mai credea
în vrăjitori, în Stockholm, vremea lor apusese. Dar
totuşi. Alţi doctori spuneau că nu ştiau
leacuri la astfel de muşcături şi nu aveau idee cum
l-ar fi vindecat pe amărât. Probabil un experiment. Ce experiment?
Ce însemna acel lucru? Magie?
***
Hans stătea zilnic în spiţeria sa, într-o
cameră întunecată din spate, şi amesteca
lichide. Citise cărţi în multe limbi străine,
văzuse pe alţii făcând experienţe,
învăţase din călătoriile sale.
Fusese în Portugalia, Franţa, Italia, şi America.
Avea un balot de ierburi, dar nu le folosea decât ca să extragă
esenţe din ele. In rest, totul era invenţia lui, numai a lui.
Vindeca oameni otrăviţi, cu răni urâte,
şi pete pe faţă. Carla putea fi salvată
acum. Insă nu se gândea la asta, lucra mereu, pentru ca alţii
să nu mai moară aşa. Scria o carte, vroia să
o publice la Universitate. Reîncepuse cursurile, însă
nu se înscrisese la zi, nu avea timp, ci mergea seara.
|
Lumea se uita
urât la el pe stradă, alţii îl studiau atent,
studenţii şuşoteau între ei. Lui Hans nu-i
păsa. Cineva râsese tare pe hol, când îi
văzu barba deasă şi ochii ficşi. Însă
tăcuse repede, şi îl privi cu frică cum
coboară scările.
De cele mai multe ori, Hans se uita la oameni şi se gândea.
Le privea gesturile, privirea, cum tuşeau, când întindeau
mâna spre vecin, întocmai ca un doctor uitându-se
la pacienţii săi. Nu-l mai speria râsul, nici schimonoselile
altora uitându-se la el. Era calm, ca o mare adâncă.
Seara, stând lângă sticle şi eprubete, se
întreba dacă totul fusese un plan menit să-l schimbe.
De la cine? De la Dumnezeu? Nu exista. Atunci? Cu ochii pironiţi către
tavan, vedea imagini cu Carla şi cu el dansând. Magia apusă,
stinsă de nişte aburi verzi şi plante ucigaşe.
Ştia că nu ele erau de vină, nu mai credea în
poveşti. Insă încă îl speriau,
şi-l făceau să viseze urât noaptea.
Până într-o zi.
***
Intr-o dimineaţă se trezise cu o durere de cap. Nu o băgă
în seamă, la început i se păru normală,
se culcase târziu.
Băuse un ceai aromat şi începu să toarne
din sticlele sale şi să amestece lichide. Continua o experienţă
la care lucra de ceva vreme, de 4 luni. Notase totul pe un carnet negru, cu
un creion făcut de el. Se numea creion chimic, pentru că scria
cu cerneală. Experienţa aceasta era foarte importantă,
determina de ce urmele de tipăritură provocau ameţeli
la lucrătorii din tipografii şi le dădeu convulsii
noaptea. Oamenii nu puteau dormi, se sufocau, şi mureau în
cele din urmă. Işi notase toate fenomenele pe carnet, şi
investigase toate efectele. Trebuia să fie ceva din compoziţia
chimică din tipăritură. Dar ce?
Analizase prin diferite experimente, citise în cărţi,
dar nimic concret nu apărea. Nu îşi dădea
seama cum cerneala cu care lucrau oamenii zi şi noapte, putea să
aibă astfel de efecte. Dormea din ce în ce mai puţin,
iar dimineaţa apăreau la uşă oameni care
îi spunea că tot mai mulţi se îmbolnăveau.
Deveneau palizi, nu mai aveau putere şi, în scurt timp, mureau.
Nimeni din oraş nu făcea nimic, lucrătorii erau oameni
săraci, care nu aveau unde să lucreze altundeva. Nimănui
nu-i păsa.
În dimineaţa aceasta, îi venise o idee. Să combine
două elemente din tipăritură cu ceva ce nu mai încercase.
Cu metale. Experienţa era pregătită, când
brusc o ameţeală îl luă, şi imediat
îi veni să verse.
Se grăbi la lighean şi scuipă ce îi venea
pe gură. Un amestec de limfă şi sânge închegat
i se prelingea pe buze. Un vârtej oribil îl ameţea
prin cameră, iar sticlele păreau că se mişcă.
Se aşeză pe pat. Îşi aminti că
de o lună tuşea ciudat, dar horcăitul i se păruse
normal, era decembrie. O tuse măgărească. Avea ochii
mai galbeni decât de obicei. Lucra mult. Ameţelile îl
îngrijorau, nu le avusese decât atunci când era student,
atunci când citea foarte mult la lumânare. Ce se întâmpla?
Se ridică din pat, şi se gândi o clipă.
Parcă ştia că de la anumite substanţe, corpul
reacţionează prin vărsături şi
tuse. Dar sânge? Era prima oară când scuipa sânge.
Nu fusese bolnav cu plămânii niciodată, dar fuma.
Fuma pipă. Şi? Avea colegi care fumau şi mai mult,
tutun vechi şi nu avuseseră niciodată asemenea simptome.
Gânduri. Se aplecă peste masa de experiment, şi lucră
două ore în linişte. Notă pe carnet observaţiile
şi plecă să se plimbe.
Pe drum se gândi că experimentele sale aveau să-l
ducă undeva. Nimic nu era în van, şi progresul ştiinţei
asta însemna - perseverenţă. Ştiinţa
nu se împăca niciodată cu societatea, care legată
de vechi şi de poveşti, era puţin deschisă
către inovaţii. Mentalitatea oamenilor era greu de înduplecat,
pornită dintr-un instinct chior către lucruri fără
sens. Nu rămânea un strigoi printre vii, însă
descoperirile lui îl duceau către singurătate.
Concentrarea sa dovedea nu încăpăţânare
sau respingerea lumii, ci continuarea unui drum mai important decât
cel firesc, uman. Căutarea absolutului care să-l ridice deasupra
suferinţelor lumii, o parte de lume în care el să
ajute şi să fie ajutat. Nimeni nu punea întrebări,
şi nimeni nu se sinchisea de el. Dacă urmele lui pe pământ
erau şterse în acea clipă, nimic nu ar fi dovedit
că el a existat, ci doar societatea şi descoperirile sale
ar fi vorbit de un om care a trăit odată.
Oamenii se duc, gândea el, asemenea norilor pe cer, însă
opera unui om rămâne. Suna patetic, dacă se gândea
că ceilalţi îl evită, şi el nu
este decât un savant laconic. Nefericit în lume, era totuşi
cu inima împăcată că îi ajuta pe
ceilalţi, cei mai mulţi suflete goale, care oricum nu ajungeau
să-l înţeleagă. Ceilalţi contau,
când era vorba de vindecare, îşi spunea Hans, nu
erau impresii, umbre pe tavanul său din spiţerie, nu erau
norii de pe cer.
Iubirea din viaţa lui Hans erau experimentele, viaţa dăruită
celorlalţi. Îi salva, pentru că cineva acasă
îi aştepta să vină, aşa cum el
o aştepta pe Carla în inima lui.
***
Porni prin parc, ştiind că fără natură
nu poate gândi. O ocolise în tot aceşti ani, temându-se
că viaţa ei poate să-l însufleţească.
Se aşeză pe o bancă, străin de razele de
soare care-i încălzeau plămânii. Era rece.
Nici degetele nu i se încălziseră, oasele îi
erau decalcifiate, buzele pământii. De ce nu observase asta?
Stătuse tot timpul în cămara spiţeriei,
sperând să vindece pe ceilalţi, uitând că
el însuşi era om. Era bolnav. Plămânii îl
dureau, stând la soare, mâncărimile din interior
îl rodeau. Razele îl loveau pe tâmple, ca nişte
ciuperci ucigaşe, mâncându-i viaţa. Era
o senzaţie contrară realităţii. Soarele
îi făcea bine, dar starea lui se agravase. Neştiind
de noua boală, se aplecă şi îşi
scoase batista. Scuipă din nou. Sângele era roşu
închis, iar petele de pe mână deveneau vizibile.
Hans nu mai putea să gândească. Ştia acum
că soarele îi făcea rău, că plămânii
lui erau bolnavi, şi totuşi el nu stătea în
tipografie. El umbla cu substanţe, ce-i drept cam tari, cu aliaje de
tot soiul. Îşi aminti că intrase, mai demult, într-o
tipografie, unde lucrătorii respirau greu şi gâfâiau
în timp ce lucrau. Şi toţi erau pământii,
ca un plumb închis la culoare. O culoare de tăciune care nu-i
plăcuse niciodată. Plumbul din ochii lor se amesteca cu privirile
sumbre, pe care le aveau ochii ficşi ai Carlei. Sumbru ca o otravă
de ciuperci, de tipografie, de boală de plămâni.
Necrezându-şi gândurile, se repezi înspre
spiţerie, unde era carnetul. Trebuia să ajungă la
tipografie.
Scuipă în batistă din nou şi se grăbi.
Plumb. O forţă subtilă îl împingea
înainte, ca un titirez, ştiind că de data asta, nimeni
nu o să mai moară. Plumbul folosit în tipăritură
era ucigaş, asemenea ciupercilor, sau bolii sale. Intra în
plămâni, se instala ca o bacterie, şi îi
mânca aerul dinlăuntru. Feţele erau pământii,
ca nişte hârtii vechi, pentru că metalul inhalat
crea ameţeli, dureri de cap, vărsături, şi
moarte. Numai el ştia acest lucru, savantul nebun, care încă
mai credea în viaţă.
Ajungând la tipografie, cineva îl întrebă
unde se duce. La maestrul tipograf, veni răspunsul. De ce? Aerul dinlăuntru
îi spunea de zeci de ori că avea dreptate. Un aer greu, închis,
deloc respirabil, ce te trăgea în jos. Împinse pe
un lucrător, care speriat se dădu la o parte. Nu mai conta
că mâinile îi tremurau spasmodic, faţa i
se schimonosea de durere, şi capul îi vâjâia.
Maestrul stătea deasupra unei maşini, cercetând ceva.
-Opreşte maşina.
-Cine eşti tu? Maestrul se uită la monstrul cu barbă,
care avea faţa pământie şi ochii ficşi.
-Nu contează asta acum. Lucrătorii tăi mor pe capete,
şi singurul lucru care îi ucide este tiparniţa ta.
-Ce, eşti nebun?
-Nu. Plumbul folosit în amestec cu cerneală creează
vărsături, dureri de cap, ameţeli cumplite şi
moarte. Întreabă-l pe Boris, băiatul de la cerneluri,
care mi-a spus de oamenii tăi.
Maestrul rămase uluit. Nu i se părea că omul era
nebun, dar povestea era ridicolă. Stătuse acolo de când
mergea maşina, şi niciodată nu avusese simptomele
astea. Totuşi îl chemă pe Boris.
Boris sosi cu o faţă umilă şi transpirată.
Era verde, avea emoţii, însă Hans observă
că mâinile îi erau palide şi respira greu.
- Ce zice omul ăsta? Au avut lucrătorii mei vărsături
şi ameţeli?
- Nu ştiu, înroşi Boris, cu privirea în
pământ.
- Omul ăsta zice că da. Că tiparniţa asta
e de vină, iar oamenii mor din cauza ei. De ce nu am ştiut
de acest lucru?
- Nu ştiu, domnule. Boris devenise pământiu, şi
se clătina. Problema era serioasă, însă
nu se decidea ce să spună.
- Este plumbul din cerneluri. Cerneala conţine plumb care afectează
plămânii, îi înnegreşte, şi
ajunge să devină otrăvitor. De aceea se îmbolnăvesc
şi mor lucrătorii de aici, vorbi Hans febril, căznindu-se
să oprească o tuse puternică.
- E adevărat? Spune acum.
- Da, domnule. E adevărat. Nu v-am spus de frică să
nu mă daţi afară. Ceilalţi au plecat, fiind
bolnavi, v-am spus, însă nu v-am spus că au murit
apoi.
- Şi de ce se întâmplă asta? Maestrul încerca
să elucideze un mister, care nu servea la nimic în acea clipă.
- Domnule, opreşte tiparniţa asta, înainte să
mai moară oameni. Şi matale eşti în aceeaşi
situaţie, nu înţelegi? Hans răcni aşa
de tare, încât îşi provocă o tuse
convulsivă, care îi sperie pe toţi cei din jur.
- Opriţi maşina!
Huruitul maşinii pricepu greu că munca se terminase. Zgomotul
se estompă după cinci minute, timp în care Hans se
chinuia să îşi acopere expectoraţiile de
ochii celorlalţi.
-Toată lumea afară!
-Şi noi ce facem, unde mai lucrăm? Cu ce ne mai hrănim
familia?
-Nu vă mai gândiţi. Vă plătesc
din ce am şi vă găsesc un alt loc de muncă.
Boris se lumină şi îşi înghiţi
lacrimile. Ceilalţi lucrători se uitau pământii
la omul cu barbă, care cuprins de tuse, se bâţâia
pe picioare.
-Domnule, îţi mulţumesc. Sunteţi savant,
nu-i aşa?
Hans se uită fix la maestru.
-Nu. Sunt spiţer. Şi tusea îi acoperi vocea.
-Şi atunci nu vedeţi că sunteţi bolnav?
Aveţi nevoie de linişte şi tratament. Vă
însoţesc la spital cu trăsura mea. Eu şi
lucrătorii de aici vă mulţumim că ne-aţi
salvat viaţa. Acuma trebuie să vi-o salvaţi pe a
dvs.
-Mulţumesc, grăi Hans, şi leşină.
Trăsura îl purtă pe Hans până
la spital. Acolo doctorii îl luară, şi îi
detectară o formă moderată de tuberculoză.
Din fericire, doctorii aveau tratament pentru boală. Cazuri se mai
întâlniră şi în alte ţări,
de aceea medicamentele umblau în clinici. Hans nu avea să
moară. Boala care îl măcinase se stingea încet.
Un sentiment de pace îl cuprindea, îi amintea de natură.
Se gândea la Carla, salvată o dată pentru totdeauna,
ştergându-i-se încet din memorie ca un fum. O parte
din el murea o dată cu imaginea Carlei, topind plumbul din inima lui.
|
|
Alice
Anilu Adam
|
|
"ìa n'est pas ma robe qui vole un peu."
Zazie, Chanson d'ami
Alice.
Alice va muri la finalul filmului. Deznodământul îi
va fi fatal, va dispărea la ultima replică. De fapt cu mult
înainte, cuvântul de sfârşit va fi doar
punctul de unde va porni arcul afectiv al privitorului, cel care se va bloca
în gândul că Alice a murit.
"Alice a murit!".
Şi atunci se va face dimineaţă.
În dimineaţa aceea el, privitorul, va simţi strânsoarea
de şarpe boa a amintirii lui Alice, va observa până
unde s-a infiltrat personajul cu nume francez (desigur, îl va fi întâlnit
rostit şi în alte limbi, el însă a chemat-o
doar pe numele ei francez, "Alice"), se va surprinde fiindu-i dor
de ea. Poate îşi va înjura slăbiciunea,
poate o va înjura. Va fi sub imaginea ei ca sub o presiune atmosferică
ridicată, prin conturului ei ca într-o seră supraîncălzită.
Acea dimineaţă se va repeta la un indigo augmentator, cu aprehensiunile
şi încruntările, cu reminiscenţele obsesive
şi frustrările în care, neştiutor, s-a suit
la debutul lecturii, ca într-o nacelă. Va începe
să înlocuiască oricare alt nume cu al ei, al pastei
de dinţi, Sophiei Loren, maşinii, anotimpului, preşedintelui,
oraşului natal, vinului de Vrancea şi brânzei de
burduf, soţiei, merelor Ionatan şi mierii poliflore, echipei
de fotbal şi Teatrului Naţional, al lui Dinescu şi
troleibuzului 66, săpunului de mâini şi Căii
Lactee, Cişmigiului şi Zarazei-cu al ei, ajungând
să trăiască într-un vertij butaforic alice.
Straniu, nimeni din imediata apropiere a lui Alice nu va părea să-i
înţeleagă decesul. Pentru ei, Alice va fi Alice chiar
şi după ce ea va fi murit. Şi mai straniu e faptul
că nici măcar Alice însăşi nu va
observa că viaţa ei a încetat să mai fie
viaţa ei şi că moartea a ieşit de mult din
găoace. La răstimpuri, îşi va simţi
ochii usturaţi de o boare depresivă făcând-o
să vrea doar să se arunce în somnuri prelungi; alteori
va fi într-atât de scoasă din minţi de gargara
din jur încât i se va opune prin tăceri, căluş
pe care îl va strânge între dinţi ca pe
o parâmă salvatoare. Însă nimic n-o va conduce
înspre concluzia nefiinţei.
Continuând un joc din copilărie, ridica fiecărei
mişcări din realitate o dublură simplificată,
ca pentru a nu se rata limpezimii salutare a materialului. "Alice toarnă
apă fierbinte peste pliculeţul de ceai negru". "Alice
face schiţa unei case ţărăneşti".
"Alice e pe cale să adoarmă". Şi chiar simţea
că se rupe de tulburimi şi neînţelesuri.
O îmbăta lumea japoneză, cu arta aplecată
asupra florilor şi hârtiei, cu simbolurile kanji pe care şi
le tatua în neştire, mai mult în memorie, mai reţinut
pe piele. Arhitectura îi fusese vreme îndelungată
gustare rece, destul cât să i se sleieasca avântul.
A aruncat blidul din faţă şi creionul dintre degete.
Nici o clipă însă nu s-a furişat pe lângă
chitara la care revenea lacomă de uitare. Aşa îşi
expulza nespusul dintre trăiri. Ca pe o oja gălbuie de pe
unghii. Un alt joc mai vechi. Dacă ar fi avut zece fărâme
mai mult curaj, poate că ar fi acceptat ideea că, foarte probabil,
laşitatea era cuvântul pe care i-l şoptiseră
ursitele şi ar fi privit drept în ochi realitatea faptului
că avea o imensă forţă de negare şi
furtişag interior. Spoiala dilemelor devenise reflex. Pitirea era mereu
sub un zâmbet în care ajungea deseori să creadă.
"Alice e bine".
De la o vreme încoace însă "Alice plânge".
Fără fluctuaţii. Fără remediu.
Căci de la o vreme încoace lumea şi-a rătăcit
axul şi puterea să-şi recapete echilibrul. Alice
plânge căci nu poate primi golul ca fiindu-i propriu şi
nici nu-l poate renega. Jocul mişelesc s-a curmat căci nici
măcar seninătatea imbecilă de copil nu poate ascunde
nimicul sub nimic, nu poate nega negarea. Gata. Alice nu-şi mai pregăteşte
ceaiul căci nu mai are putere să facă mişcările
cândva fireşti. Nu mai doarme căci nu mai vede rostul.
Nu mai cântă fiindcă se pierde în faţa
atâtor note, când singura la care răspunde acum a
rămas cea a despuierii.
*
Când vestea a răzbit înspre ea din întunericul
receptorului, prima reacţie s-a suprapus peste refuzul de a crede,
gândind pentru o clipă că e martorul unei glume sadice.
O lumină de bufonerie o făcu imediat să simtă
că e într-un vis înecăcios ca după
o noapte de beţie, în care se răsucesc clovni şi
lupi, regi şi precupeţe, senzaţie surpată
de vocea familiară care îi repeta linia de magie voo-doo.
La prima rostire te dezbracă şi te face să te scălâmbăi,
la a doua te urcă pe vârful muntelui unde te lasă
într-o continuă fugă în sentimentul scurt
de spaimă dinaintea căderii. "Alex a murit". Deşi
îl ştia pe Alex de-o viaţă, brusc a încetat
să mai plieze numele peste imaginea lui. Subit, alex devenea o carcasă
de rac cu miezul supt. Izbirea de zidul realităţii hidoase
avea să o simtă la nivelul cărnii.
"Alex a murit".
E sentimentul încăpăţânat că
rutina nu trebuie, dar mai ales nu poate să se sfârşească.
E senzaţia de curmeziş pe care o naşte o nouă
aşezare a lumii. E refuzul că cineva poate dispărea
din senin, prin simpla oprire a inimii, când el fusese o pulsaţie
a atâtor mii de gesturi şi vorbe şi încruntări.
Toate acestea au forfotit în Alice multă vreme după
ce informaţia seacă a fost înghiţită.
Poate fredona ceva în momentul morţii lui, poate îşi
aprindea o ţigară. Nu simţise însă
nimic special. Nici o tresărire, nici o cădere de calciu,
nici o sângerare rebelă. Acum îi devenea tot mai
cert faptul că s-a sfârşit. O cruce răsărită
după ploaie în apropiere de locul accidentului stătea
mărturie.
Într-un final, a acceptat. S-a lăsat în voia neputinţei,
care a târât-o până până
în dreptul paraliziei. A început să reia în
minte, ca pe o poezie învăţată pe de rost,
vocea, privirea, mersul, zâmbetul, strănutul, îmbufnarea,
stângăcia, icnetul, tăcerea, toate ale lui. Amintirea
lui ca rugăciune, firească în omniprezenţa
sa. Evocarea ca exerciţiu nelipsit de credinţă. Pas
cu pas, temerar, îi va adopta imaginea ca pe o modă. Primul
semn exterior de o evidenţă urlătoare a fost îmbrăcarea
hainelor lui. Cu fiecare zi, Alice îşi uită activităţile
obişnuite, se îndepărtează de cercul prietenilor,
pornind tot mai des înspre cluburi, tot mai des înconjurată
de bărbaţi, în mijlocul cărora ajunge să
fie tot mai în largul său, ca într-o familie. Ia
permisul de conducere, prinzând gustul pentru libertatea pe patru roţi,
străin ei până mai înainte.
|
Limbajul trupului
i se înăspreşte, vocea capătă inflexiuni
rugoase. Alice devine Alex. Totul fără să fie scuturată
din transa deformatoare, să fie momită din durerea care o
stâlceşte. Nu simţea a fi nimic scos din ordinea
normală. Dimpotrivă. "Alice a încetat să
mai plângă". Soluţia o reconforta. Nici vorbă
de îngrijorare. Alex era mereu cu ea.
*
"Lady, hear me tonight...". Discoteca în aer liber era îngreunată
de persoane, unele dansând, altele potolindu-şi clocotul decibelilor
pe terasele aşezate ca un brâu în jurul celor două
suprafeţe de dans. Fluxul de tineri era astă-seară
copleşitor, atras de prezenţa unui anume Dj Kokob, faimos
prin partea mediteraneană. Aerul călduţ de început
de vară se lăsa zguduit de niveluri ridicole ale sunetului,
crescându-şi temperatura cu două degete. Pahare torceau
plăcut pe mese, aidoma vintrelor celor care-şi alegeau drept
loc de mişcare zona boxelor uriaşe. Lumini intermitente, sincronizate
cu ritmurile emise, zgândăreau gaura neagră a cerului,
cu stele neputincioase în a-şi împinge fotonii, după
un drum de ani-lumină, prin cei câţiva metri de deasupra
discotecii. O scară cimentată unea cele două sfere
de muzică, una a ritmului sacadat house, cealaltă a unduirii
r'n'b.
"I feel love for the first time...". Alice mergea mai mereu înspre
zona "negrilor", aşa cum era cunoscută partea r'n'b.
Uneori se aventura în cealaltă junglă auditivă,
unde se îngloda în tineri strâns apropiaţi
unii de alţii încât cu greu ar fi rezistat dacă
acest soi de muzică nu ar implica mai mult o legănare uşor
sărită. Se amuza privind chipurile părând
intrate în transă, îndreptate în sus, cu
ochi închişi şi o senzaţie de seninătate
întipărită pe ele. Alteori străbătea
întregul ring pentru un pahar cu apă şi gheaţă,
pe care însă nu-l trecea de marea de îmbrânceli
mai mult de jumătate umplut.
Acum se lăsa modelată de muzică. Transpiraţia
îi inducea, sub înţepătura curenţilor
de aer, fioruri. Dansul, alături de droguri, alcool, sex, era pentru
ea unul dintre acele lucruri în care, o dată plonjat, îţi
pierzi identitatea, te înhami în anonimat şi uitare.
O lăsase pe Alice undeva în urmă, nepăsătoare
de soarta ei, iritată de insistenţa cu care o urmărea
pretutindeni. Era eliberată.
Dintr-odată, simţi o mână trăgând-o
înspre marginea ringului de dans. Împiedicându-se
de cei din jur, îi scăpă o înjurătură
oricum nebăgată în seamă. Un alt plus al
zgomotului uriaş. Era Liana, colega de cameră pe care o abandonase
în cămin, în urma uneia dintre certurile stârnite
de tornada căreia Alice îi scosese lesa. Abuzurile, respinse
de Liana, îşi găseau în Alice un apărător
asiduu şi un adept tot mai zelos.
O cunoscuse după moartea fratelui ei. De fiecare dată când
încercase a trece linia politeţii distante, i se opusese un
val de răceală şi zeflemea. Ştiu să
fie răbdătoare. Într-o noapte, când întregul
cămin era înecat în beznă, avea să
meargă în patul ei şi, caldă, adulmecându-i
spaima, să-i înşire episoade amuzante din copilărie
sau incomode din perioada pubertăţii. În acea noapte,
Liana avea să-i afle povestea.
Acum era furioasă. Din câteva priviri, Alice înţelesese
că ceva nu e-n regulă. Nicicând n-o văzuse
astfel depărtată. Felul ei calin părea să
se fi voalat ca un film scos prematur la lumină.
-Ţi-am spus că o să fiu aici, îi bâigui
Alice, înţelegând în clipa următoare
că vorbele nu-i fură auzite, înghiţite de
respiraţia boxelor. În schimb le auzi pe ale ei.
-Tot aici, Alice? Ce Dumnezeu, fată, tu chiar nu vezi ce aiurea-i totul?
Îi plăcea felul în care îi pronunţa
numele, "Alice", cu o boare de franceză pe care o detecta în
ciuda muzicii insistente. O părere de rău începu
să băltească undeva departe. Ar fi vrut să
plece împreună din acel loc gălăgios şi
strident, artificial şi trădător. De fapt, nu-i spusese
că o va găsi acolo, ci doar că va pleca undeva să
scape de sâcâiala ei. Intuise unde o va gasi.
-Nu e ăsta locul să vorbim, ne vedem acasă.
Iritarea se lăfăia tot mai nestingherită pe figura
şi în glasul Lianei.
-Gata, asta-i tot?! Nici măcar nu-ţi ceri scuze?
Pentru o secundă, Alice se gândi la cei din jur, la "tovarăşii"
săi, la impresia pe care le-ar lăsa-o imaginea. Şi
pentru încă o secundă, îşi simţi
pieptul înfierbântat de o furie zgândărită.
-Te rog să pleci. Acum.
Vorbele i se strecurară printre dinţi. Cu un gest brusc, îşi
eliberă braţul din strânsoare, întorcându-i
spatele. Porni înspre mijlocul viermuielii, deşi golită
de orice avânt înspre distracţie. Gustul familiar
al remuşcării începu să-i umple gura. Liana
fusese una dintre puţinii care, firesc, cu eleganţă
şi fără scopuri disimulate, se instală în
lumea ei, făcând-o să se simtă înţeleasă.
Camarazi. Colegi de celulă. Vecini în iad. Ar fi vrut să
se întoarcă la ea, însă probabil deja plecase.
Ştia că va avea de suportat iarăşi, zile
de-a rândul, tăceri tăioase. Sau poate pentru totdeauna.
S-ar putea trezi abandonată. Nici măcar nu-i spusese cât
mult bine îi inducea simpla ei trecere, mărunta vorbă
sau respiraţia goală din timpul nopţilor. Ar putea
pleca fără să ştie toate astea. Pipăind
acest gând, porni în grabă înspre locul
unde o lăsase. Lipsea. Sentimentul singurătăţii
la care contribuise plină de zel urcă în ea ca un
ascensor delabrat. Ar fi vrut să plângă. Nicicând
oamenii ăştia nu-i păruseră atât
de caraghioşi, întreagul spectacol aşa josnic, ea
atât de jalnică. O mână îi atinse
umărul. Simţea că s-ar fi prăbuşit
în primul cunoscut. În schimb, îşi arcui
braţele într-o îmbrăţişare
benefică. Părerile de rău, pierderile adunate în
timp se îngrămădiră rapid în glandele
lacrimale. Pentru prima dată de multă vreme, se lăsă
eliberată prin plâns. Nu era nevoie să rostească
nimic. Ştia că era înţeleasă. De
altfel, nici nu ar fi avut putere să se articuleze. În strânsoare,
începu să-şi apese buzele de umărul ei.
Urcă mai apoi pe gât, găsind într-un final
gura care îi răspundea identic.
Nimeni din jur nu observă nimic.
|
|
Furtuna deşertului
Diana Todea
|
|
Timpurile noastre se duc,
se pierd între nisipuri,
lovindu-ne de stânci,
devenim eroi.
Plouase. De cinci săptămâni nu mai picase un strop
de apă. Furtuna anunţase ploaia, porni repezit ca un om furibund,
gonind norii şi soarele. Vântul se iuţise ca de obicei
venind dinspre deşert, şi toată lumea ştia
că aşa începe o furtună în Bagdad.
***
Lacrimile fetei se prelingeau pe obraz, croind un drum înspre buze.
Cineva îi spusese că fratele ei era pierdut în lupta
deşertului. Lupta deşertului prevestea război, un
război al eroilor zbuciumaţi, fără lumină
în ochi. Mahlib, fratele Fatimei, era înalt şi suav
ca o fată, cu ochi negrii de şarpe, şi părul
tăciune. Războinic nu fusese niciodată, poate doar
rebelios. Avusese o iubită, Iordana, fata unui mare şef de
războinici, despre care se spunea că trăia în
afara zidurilor Bagdadului.
Ochii Fatimei luceau în noaptea fără vânt.
Muţenia vremii, acea atmosferă plină de durere, în
care palmierii tac, şi vântul şuieră în
depărtare. Nici o suflare de om împrejur, un moment de tăcere
prelungit la maximum. Faţa ei descria un cerc rotund, perfect, ochii
negrii cu luciri de şarpe. Simţea ura şi o trăia
la rândul ei. Ura deşertului îi spunea să
caute, să meargă mai departe.
Fatima fugise de acasă de trei zile, de când zvonul luptei
căpătase sens pentru urechile ei. Vroia să-şi
ajute fratele cu orice preţ, însă ca orice femeie,
nu ştia să se lupte. Soarele îi fusese duşman,
şi o împiedica să înainteze pe drumul şerpuitor
dintre nisipuri. Hainele le pierduse pe drum, în mare parte, şi
vălul negru îi încolăcea picioarele firave.
Plină de nădejde în Allah, se odihnea noaptea, mergea
ziua, pentru că la lumina zilei putea să simtă prezenţa
fratelui ei. Nu ştia unde se duce, dar avea o idee că taberele
războinicilor erau în mijlocul deşertului. Trebuia
să ajungă în trei zile până la
ele, de unde să-l ia pe Mahlib acasă. Ajunsese prea târziu.
***
Mahlib nu ştia decât să lupte. Nu-l interesa familia,
treburile oraşului, moscheile sau şcolile. Îi plăcuse
de Iordana şi o dată cu ea de războinicii deşertului.
Iordana avea o privire grea, cuprinsă între spaimă
şi fericire extremă. Îl iubea pe Mahlib, îl
preţuia ca pe o sabie de luptă. Familia ei fusese decimată
de când era mică, fără mamă, fără
fraţi, doar cu un singur gând în minte. Răzbunare.
Răzbunarea nu era a ei, era a tatălui ei, un bărbat
mândru ca un cal arab, învolburat în lupte, scrâşnind
din dinţi când lama sabiei îi vâjâia
la urechi. Soarele îl prinsese prizonier pe Mahlib, uitând
de casă, de Fatima, sora lui, de oile pitice şi livada cu
măslini. Nisipul îi intra în ochi când se
uita la Iordana, ochii ei negrii îl dăruiau naturii. O seară
la lumina lunii, lângă cămilele răbdătoare.
|
A doua zi, se lupta lângă ceilalţi, rănind
pe mulţi, uitând cine erau de fapt. Glasul lor devenea palid,
mut, noapte de noapte, lângă Iordana. Numai ochii ei vorbeau,
sângerau pe nisipul tare.
***
Lumea începu să vorbească despre un vuiet mare,
apoi de oamenii în văl negru, şi un zvon despre războinici
apăru clar şi lămurit. Un călăreţ
pe o cămilă grasă fusese văzut gonind în
Bagdad, anunţând răzbunare. În goană,
oamenii îi recunoscură ochii. Era Mahlib.
Departe de privirea cruntă a deşertului, probabil că
nimeni nu bănuia ce se întâmplă în
taberele mascaţilor. Unii mai tineri presupuneau câte ceva,
vorbeau între ei, şuşoteau energic, dar oficialii
nu aflau niciodată ceva concret. O absenţă domnea,
fără ştiinţa nimănui, în
moschei, pe străzi, în casele oamenilor din Bagdad.
De cinci săptămâni nu mai plouase.
O fată alergă în oraş, cu sânge
pe picioarele ei firave, anunţând: Războinicii!!!
Vântul negru apăru nechemat de după moschei, urlând
ca o durere surdă. Un vuiet apăsa orizontul, scrâşnind
în jur la oameni. Plânsete de femei izbucniră, gonind
liniştea din sufletele oamenilor.
***
Ochii Fatimei tăceau sumbru în întuneric. Între
deşerturi, lumea era largă, absentă şi prezentă
totodată. Între două orizonturi de foc, soarele şi
pământul roteau universul. Lucirile pietrelor, în
razele de lună, îi păreau Fatimei ca nişte
candele roşii, şuşotind poveşti despre ea
şi fratele ei. Încetase să mai plângă,
buzele redeveniră calme şi aspre, iar inima i se învioră.
Calmul nopţii dispărea, o dată cu el, ziua avea să
o conducă pe Fatima înspre fratele ei. Destinul lui fusese
scris, aşa gândea ea, ochii ei mici cătau înspre
cer, înspre o depărtare infinită. Dacă deşertul
îi va rosti o veste? Ascultând i se părea că
umbrele murmură ceva, apoi simţea că i se pare şi
ofta agale, dar trezită de gânduri, stătea să
asculte. Parcă i se şuşotea o veste despre Mahlib,
războinicul în negru, prins între nisipuri, alungat
dintre oameni. Era curajos, un prinţ, o legendă nespusă
la nimeni. O piatră lucea în faţa ei, oglindind o
bătălie cruntă. Un strigăt de ajutor îi
răspunse la gânduri.
Peste Bagdad începu să plouă. Mahlib zăcea
pe străzile Bagdadului, cu veşmântul negru înfăşurat
peste tâmple. Ochii erau închişi, gura plină
de praf şi sânge. Un strigăt de durere crispă
liniştea muribundă. Allah îl luase pe Mahlib, războinicul
fără de seamăn, o legendă nespusă
la nimeni, un erou al nisipurilor arse. Ploaia ropotea ca un cal năvalnic,
în luptă cu leşurile de pe străzi, cu vina
oamenilor, spălând durerea surdă din ochii Fatimei.
|
|
Astenie
Adrian Ioniţă
|
|
Eram în parc. Dupa o iarnă grea şi claustrofobică
această ieşire era un dar ceresc. Ish o luase razna prin iarbă,
împrăştiind în jurul său un nor
de păpădie vătoasă. Am băgat zgarda
în buzunar şi m-am aşezat pe bancă. Copacii
înfloriseră, vîntul împrăştia
uşor aroma ierbii proaspate, culorile pastelate ale florilor păreau
glazate ca un ulcior ţărănesc de Horezu. Un nor de
polen îmi îngreuna pleoapele care se închideau cu
o savoare înceata peste ochii lascivi şi leneşi de
sub cortinele lor.
In faţa mea se legăna un copil. Leagănul descria
un arc perfect, reglat de legile aerodinamicii, gravitatiei, a picioarelor destinse
şi retractate în contratimp. M-am uitat să văd
dacă părintii copilului sînt pe aproape, ca să
realizez că de fapt în tot parcul acesta nu eram decit trei
suflete. Un fel de nelinişte începea să se furişeze
în mine. Ce caută un copil singur şi nesupravegheat
în mijlocul unui parc atît de mare şi atît
de pustiu? Leagănul se mişca ritmic cu precizia unui pendul.
Căldura mă toropise şi capul îmi căzuse
pe spate. De ce mă frămînt degeaba?
Pe după pleoapele închise, privirea se ridicase deasupra
parcului cercetînd copacii, cărările sinuoase, terenul
de zgură roşie şi oglinda lacului. Citeva veveriţe
făceau zarvă într-un copac, şi din cînd
în cînd un fluture gigantic îmi acoperea transfocarea
cu fîlfîitul aripilor sale moi şi catifelate. Parcul
căpătase dimensiunile miniaturale ale unui model arhitectural
cu copăcei de plastic şi căsuţe din polistiren.
Conturul precis al unui om se vedea pe una dintre cărările
din dreapta iar Ish devenise un punct negru şi mişcător
lîngă lac. Ochiul se misca ca un satelit în timp
ce pleopele închise tremurau uşor lăsînd
să răzbată prin transparenţa lor trandafirie
străfulgerari grilate de neoane aurii verzui. Un miros fin de aracet
ma facut să mă aplec instinctiv, în timp ce totul
părea să stea pe loc, imuabil, ca o hologramă în
centrul careia pulsa leagănul. Am tras aer în piept şi
această lume a disparut sub o linie de orizont curbată.
[©2002 Robert Faires]
Cînd mi-am revenit, parcul se făcuse mic ca o monedă
de 25 de cenţi. Speriat, am început să transfochez
rapid spre leagăn. Privirea îşi făcea loc
cu greu prin aerul dens şi vîscos, despicandu-l în
valuri, ca o goană nebună printr-un lan de porumb.
In inerţia
picajului, mi-am pierdut controlul.
|
M-am trezit aproape de nivelul solului.
O frunză îmi acoperea ochiul magic.
Uşor, a început
să alunece în jos ca un melc pe un geam umed. Eram lîngă
leagăn. La intervale regulate, piciorul copilului apărea in
imagine ca mişcarile precise ale unui ştergător de
parbriz.
Cu un rictus al bărbiei am reuşit să îmi
schimb directia privirii. Neliniştea îmi sporea. Copilul avea
maxilarele strînse şi ochii întinşi ca o
panglică. Părul auriu îi acoperea faţa de
cîte ori se ridica în sus - pentru a cădea întins
pe spate - de cîte ori venea ameninţător către
mine cu picioarele larg destinse. Paralizat, asteptam un miracol, în
timp ce totul din jur se voala de parcă mă aflam undeva pe
fundul unui ocean. Deodată, un ţipăt puternic m-a
făcut să mă misc brusc şi spre groaza mea
transfocarea a intrat în trupul copilului, printre celulele şi
porii lui, sectionînd organe şi fibre musculare care se rupeau
într-o baie de spuma purpurie. Căzusem pe bancă cu
mînile încleştate. Un lichid fierbinte şi
lipicios mă acoperise şi mă cufundam în
el cu o viteza ameţitoare. Trebuia sa ies de aici, şi să
ies cît mai repede. Unghiile mi-au intrat în lemnul băncii.
Aveam nevoie de aer, probabil că nu respirasem de zece minute. In sfirşit,
plăminii mi s-au desfundat, şi un dop ca o găluşcă
cu prune a ţîşnit din mine după care a căzut
cu un zgomot asurzitor lîngă bancă.
Pret de cîteva secunde am stat nemiscat ca să îmi
revin. Incet încet, respiraţia începuse să
mi se regleze. Un ciripit vesel de păsărele era întrerupt
din cînd în cînd de un claxon. Dupa cîteva
minute am îndraznit să deschid ochii. Lumina puternică
m-a orbit total. Razele soarelui sau înfipt perpenticular în
mine ca niste sulite. Mi-am întors capul spre parc şi am respirat
uşurat. Ish stătea la picioarele mele şi ma privea
tăcut ca un sfinx. Am înghiţit instinctiv în
sec. Dinspre stînga, un bărbat între două
vîrste intrase în parc pe o trotinetă electrică.
Era slab, nebărbierit şi prost îmbrăcat.
S-a oprit nemişcat în mijlocul drumului în timp ce
peisajul din spatele său a început să se mişte
către mine. Oh boy, am dat din cap şi mi-am ridicat sprîncenele.
Bărbatul părea suspendat şi aplatizat ca un poster.
In ultimii ani începusem să mă obişnuiesc
cu specia asta nouă şi neurotică, care încearcă
orce gadget electronic. Nişte timpiţi. Işi joacă
jucăriile pînă se tocesc, pînă
nu mai ramîne nimic din ele...
L-am pus pe Ish în zgardă şi m-am hotărît
să merg acasă. Omul cu trotineta stătea nemiscat
în mijlocul drumului. Cu cît mă apropiam mai mult
de el cu atit mă enervam mai mult. Cine dracu l-a mai adus şi
pe ăsta aici? N-am avut destule pe cap? Cum omul nu se misca, am hotărît
să îl ocolesc pe stînga. Ish, care era în
dreapta mea a intrat prin el ca printr-o bulă de săpun, după
care, cu un scheunat speriat, s-a uitat înapoi să vadă
ce s-a întimplat. Aşa-ţi trebuie daca manânci
galuşte cu prune, ameţitule!
|
|
Amintiri de care nu doresc să-mi mai aduc aminte!
Florentin Smarandache
(un oltean în America)
|
|
Acum, la distanţă "oceanică" de locurile
adolescenţei mele tulburi, parcă văd cu alţi
ochi viaţa de-atunci... Eram mai tânăr cu peste 20-25
de ani, obraznic cu pedagogii şi profesorii, independent, cumva neconformist.
De-aceea zidurile bătrânei Şcoli Normale se amplificau
precum cele ale Bastiliei în sufletul meu de copil obişnuit
să zburde liber în satul său. Căci nici
o restricţie nu-mi impuseseră părinţii pe
când eram în clasele primare.
M-adusese biata mama de la ţară, aveam un palton de-mi atârna
până la pământ.
La internat -- în anul întâi -- dormeam doi elevi
într-un pat, ne acopeream cu o plapumă, trăgeam când
unul când altul de ea, iar dimineaţa ne trezeam dezveliţi
amândoi!
Ieşirea în oraş cu "bilet de voie" numai
2-3 ore la sfârşit de săptămână,
ca să nu mai pun la socoteală luni întregi de zile
când eram "consemnat" să nu părăsesc
curtea liceului ca pedeapsă pentru "isprăvile" mele
trecute -- simţind atmosfera de-aci ca pe un adevărat regim
cazon!
(Mai existau şi învoiri generale duminicile.)
Săritul gardului prin spatele terenului de sport, ori lateral pe
lângă internatul cel mic...
"dacă voi nu vreţi, atunci îmi dau eu singur
bilet de voie"... vorba lui Lăpuşneanu!
şi fugeam la meci pe stadionul central, nebunie pentru mine, să
văd pe "Ştiin-ţa Cra-io-va astăzi vrem
vic-to-ri-a"!... şi altă ambiţie de-a mea, să
intru fără bilet pe sub gardul de sârmă.
Fotbalul de masă pe catedră înainte de venirea
profilor cu amicul Ştefan Aurel --
el juca cu pieptenul iar eu cu unghia de la deget, de se-amuzau chibiţii
pe margine! Până când o voce salvatoare ne-avertiza:
"Bă, vine..."
Şi-atunci fugeam fiecare la locul lui în bancă.
Ori când mă prosteam cântând "Marghioala"
prin orele de meditaţii cu Didelea:
"Nu mă lăsa să mor Marghioalo,
"Nu mă lăsa să mor,
"Că deseară vin la tine
"La televizor...
şi o grămadă de versuri obscene...
De striga Dudău după mine "Marghioalo, n-auzi?",
aşa mă poreclise!
Venirea vacanţelor, când rupeam toate caietele (nu ştiu
ce era în mintea mea!. ..
ca să nu mă car cu ele după mine pe ruta întotdeauna
aglomerată spre Bălceşti).
Băutul şi fumatul pe furiş (când învăţam
"să trag în piept") la adăpostul tufişurilor
din spate cu Voinea, Covrig, ş. a.
Pocăr pe bani cu Untaru prin dosul blocurilor din jur, ferindu-ne de
miliţieni sau cunoscuţi. ..
Extrem de exigenta directoarea Buşe, care o data în amfiteatru,
a strigat la mine că "Smarandache sfidează mereu"
-- de mi-era ruşine să pic pe fereastră în
faţa atâtor colegi!
|
Pe urmă când m-a dat afară de la oră (botanică
sau zoologie?) Dănescu...
Spusese o poantă despre mine şi
o prietenă de la educatoare, Vetuţa, iar eu m-am ridicat în
picioare cam indolent "Mă scuzaţi, tovarăşu'
diriginte, eu am uitat să râd"
-- ceilalţi colegi
amuţiseră de spaimă. .. îl înfruntasem
prea direct. ..
(Eram căpos, probabil, din cale-afară!)
S-a discutat în cancelarie, mi-era frică să nu mă
exmatriculeze (mama plângea pe la şedinţele cu părinţii
că "un singur copil am, şi nici ăla nu e cuminte")...
în condiţiile alea nu cred că mai apucam să
termin eu liceul...până la urmă directorul adjunct
Popa mi-a aprobat transferul la Vâlcea... (unde m-am simţit
în elementul meu: stăteam la unchiu-meu, şi voiajam
cu "naşu" pe tren spre Sibiu, Drăgăşani...)
Ori băşcălia pe seama cuplului ce-l făceam
cu Vetuţa: în timp ce eu mă evidenţiam la
olimpiada de matematică, faza pe ţară, ea rămânea
corigentă şi-apoi repetentă la... matematică!
Ori, în anul doi, când am rămas eu la rându-mi
corigent la fizică pe trimestrul III (mai târziu, prin 1986-7,
ca profesor la o şcoală generală din Drăgoteşti,
ajungând să predau şi... fizica!), în vreme
ce la matematică aveam aproape numai 10.
Sau când i-am zis pedagogului că "e la mintea cocoşului"
-- nu-mi dădea voie să umblu cu un fes în cap...
(Primeam pedeapsă de multe ori să mă tund zero, şi-atunci
eu "prelungeam" răzându-mă în
cap. .. să se-ndesească părul, şi mă
oblojeam cu un fes pe ţeastă fiindcă mi-era frig
cu scăfârlia goală!)
Dar există şi amintiri de care-mi place să-mi aduc
aminte din anii mei craioveni:
plimbările cu Ciutică pe aleea asfaltată din jurul
clădirii liceului comentând vreun film, ori vreo carte;
ideile filozofice (pe măsura noastră juvenilă) cu
colegul meu de bancă Socol pe sub pomii înalţi şi
înfrunziţi
din grădină...
Nea Sandu administratorul cantinei, un om pâinea lui Dumnezeu,
şi iahnia de fasole de la care nu mă puteam abţine
să nu iau supliment!
Primele desene expuse la Muzeul de Artă, dacă nu mă
înşel, sub mereu tânărul
meu profesor Ovidiu Bărbulescu (pictasem în acuarele ceva
despre inundaţiile din anii '70 -- deşi nu aveam talent la
arte plastice, dar îmi plăcea să admir pânzele
altora).
Devenisem redactor la revista şcolii "Năzuinţe",
răspundeam de rebus şi paginile de matematică - aici
mi-am publicat primele creaţii, care aveau să-mi dea ulterior
aripi.
|
|
|
