|
Alien Redemption
Claudiu Komartin
Dintr-o dată pielea a început să mi se scufunde
vinişoare umflate pline cu un lichid necunoscut subteran
pulsând aritmic ieşiseră în relief
răsucite ca şerpii în călduri
îţi strigam numele înfundam bucăţi
de hârtie sau zdrenţe ude
în noile crăpături apărute în piele
şi-n ziduri
dar aş fi aruncat o pătură groasă
sau zece lopeţi de pământ
peste mormanul de muşchi şi tendoane înghiţite
de febră
plângi, plângi
tata nu o să-ţi mai aducă hăinuţe
noi şi cărţi cu ilustraţii-n culori
soldăţei de plumb cutie muzicală cu cheiţă
un acoperiş nou o căsuţă de lemn
diapozitive cu o plajă întinsă şi o moarte
proaspătă
m-ai fi considerat dezgustător dacă ai fi apărut
îţi strigam totuşi numele visam o salvare
o dubă albă condusă de tine
cu siguranţă ea m-ar fi fi luat de acolo ducându-mă
departe de tot
dar numai carnea conta, stacojie, sleită
şi carnea înghiţea orice strigăt orice cuvânt
numai carnea
răscolită de teamă ca de un proiectil
prăbuşit prin tavan
taci, dragule, linişteşte-te acum
omul negru nu o să mai vină noaptea
o să primeşti lucruri noi aşternuturi cu modelul
tău preferat
perdeluţe albastre şi obloane
o să ai cuie şi bucăţi de tablă
cu care să-ţi acoperi ferestrele
nu-ţi fie frică
m-aş jupui, fără să stau pe gânduri,
de plictiseală sau de durere
dar în singurătatea asta mare cineva parcă
a smuls cu forţa unei maşini de 100 de tone
toată pielea de pe (din) mine
plângi, plângi
ţine-ţi bine faţa în mâini eşti
singur
tremură sau dormi eşti singur poate ai şi murit
mama o să-ţi aducă tot ce vrei o să fie
bună cu tine o să te iubească
la anul vei primi o spaimă adâncă şi un
viitor înfricoşător
carnea mea s-a împletit pe cadrul metalic al patului
în structuri torsionate, formând o reţea
coastele mi-au ieşit prin piele
mă privesc în oglindă da
mă privesc rânjind prosteşte cu gândul
că semăn puţin cu un cal răstignit
taci, dragule, taci odată
o să primeşti multe timbre şi panglici roşii
o trompetă un căţeluş sau o bicicletă
nouă
vei creşte dragul meu îţi promit
într-o bună zi o femeie te va iubi şi va avea grijă
de tine
te strig mi-aş băga foarfeca în gât numai
să mă auzi
nu pot avea grijă de mine plămânii-mi sunt plini
cu lichidul ăsta de care camera
(sau poate lumea întregă) e plină acum
aşa arată singurătatea, dragostea mea
aşa arată singurătatea pleoapele mele sunt o crustă
pe care numai buzele tale ar mai putea să o spargă
dar tu lipseşti
plângi,
nimeni nu te vede, nu te cunoaşte
plângi, plângi
nimeni n-o să te mai ia în braţe vreodată.
Ce ascunzi în palmă?
Claudiu Komartin
- Dragii mei copii, v-aţi făcut mari; mergeţi de
vă căutaţi rostul în lume,
ca să intraţi şi voi în rândul
oamenilor.
- Vorbele tale, tată, sunt pentru noi ca o icoană la care
ne închinăm;
fie după voia dumitale, răspunseră copiii şi,
după ce-i sărutară mâna,
se grăbiră să plece cât mai curând
Tot ce e înăuntru toată chestia aia învăluită
într-un abur auriu
susurând a împăcare şi linişte
s-a surpat
parcă aş avea iar 8 ani şi toată puştimea
din vecini
nu vrea altceva decât să-şi şteargă
bocancii pe mine
arată-ne ce ascunzi în palmă, arată-ne
îmi spun ei
după ce s-au aşezat ne-ntrebaţi
şi mă pocnesc peste ceafă îmi zdrelesc buzele
cu palmele lor înnegrite de praf
pe care şi le mai şterg uneori cu scuipat
în timp ce eu hohotesc şi hohotul meu se întinde
ca o apă
limpede peste masa cuprinsă de flăcări
arată-ne arată-ne arată-ne totul
flăcări sumbre şi reci pe care nimeni nu le observă
am intrat într-un spaţiu strâmt şi prost
luminat
după câteva clipe am înţeles că
nimic nu o să mai fie la fel
nimic nu va putea înlocui camera simplă şi caldă
confortabilă
în care am crescut
în care am avut primele experienţe şi am visat cu
ochii deschişi
acum ochii mei încă mai încearcă să
se obişnuiască
îmi arde gâtul
parcă aş respira numai nisip şi noroi uscat iar asta
e doar o parte a poveştii
nu mi-a luat mai mult de 30 de secunde
am fugit ca şi altădată nu mai voiam chiar nimic
nu mai voiam să fiu bun sau măcar viu nu mai voiam
nici să le fac tuturor proştilor pe plac
arată-ne ce ascunzi în palmă, arată-ne!
ploaia cădea precis în jurul meu
se deschideau gropi comune şi corpul mi se adâncea în
toată
mizeria
nu mai puteam nici să urăsc
eram nerăbdător şi ostil şi aş
fi primit orice
sunt un iepure uite cum fug
sunt un şobolan într-un habitaclu rece
zdrobeşte-mi capul mai repede
arată-ne arată-ne arată-ne totul
sunt o insectă brutală şi tânără
iubeşte-mă.
Păianjenul
Claudiu Komartin
Lângă poştă, unde se termină asfaltul,
prin noroiul în care piciorul se scufundă până
la gleznă, l-am zărit de departe, împotmolit în
şanţ ca în propria-i gură ticăloasă
şi putredă.
Întâmplător, înfuriat de jocurile şi
de intrigile pe care ştiam că le tot ţese în
jurul meu, scrisesem chiar în ziua aia, la repezeală, într-un
caiet câteva propoziţii despre el, mult mai poetice decât
ar fi cerut-o firea omului, aşa încât lucrurile,
ca de atâtea ori înainte, se potriveau: nu ştiu ce
căuta acolo, în cartierul meu cam sinistru, zbătându-se
plin de demnitate în glodul negru, dar materia în care i se
prinseseră picioarele se potrivea de minune cu caracterul său,
căci, cunoscându-l îndeajuns de bine, aş
fi zis că îi curge chiar în clipele-acelea din gât
sau din nări.
Apariţia mea l-a însufleţit brusc. Picam la fix (cât
încă nu picase el de tot în mocirlă). M-a
salutat cu gesturile precipitate pe care i le ştiam prea bine. Mă
trezeam, vrând-nevrând, obligat să scot un păianjen
nesuferit din borcanul cu clei - începuse deja să bombăne
de furie când am ajuns în dreptul lui, încât
a trebuit să-i întind braţul (nu ştiu dacă
mi-am ascuns prea bine scârba) şi, din câteva mişcări
smucite, opintindu-se - cu puţina putere rămasă -
într-un dâmb mai înalt, în timp ce pufnea
din buze, l-am scos din groapă.
Iată-ne alături, stând pe fâşia
de la marginea asfaltului, unde blocurile îşi aruncă
umbra masivă pe pământul pe care nimic viu nu poate
rezista mai mult de o zi.
Tipul nostru isteţ, pe care-l crezusem odată prietenul meu
(deşi are vorba atât de întortocheată şi
laşă), mă descoase în legătură
cu ultimele noutăţi, cu tristeţea mea şi
chiar cu strania făptură ghemuită în piept.
Îi spun că am încercat să o sufoc, să
o-nec, am vrut chiar să o ard cu un aparat de sudură nemţesc,
dar nimic, nimic nu mi-a reuşit. Asta se vede şi în
ceea ce scriu.
Falsul prieten se întoarce spre mine şi râde perfid,
stâlcindu-mi faţa cu respiraţia lui grea. Siguranţa
lui de sine e la fel de nesuferită ca ora exactă anunţată
la radio. Se hlizeşte, se face tot mai inteligent şi
îşi ţese pânza în jurul meu. L-am
scos din noroi şi el mă urăşte.
Mă strecor printre buzele lui întredeschise.
Leagă-mă, leagă-mă, leagă-mă!
"Eşti paranoic, nu îţi vrea nimeni răul".
Şi "i-ai întors pe toţi împotriva
ta".
În gura lui aeru-i cald, umed, otrăvitor.
Aştept legat cu sârmă de limba aspră şi-nveninată,
imaginându-mi
că sunt acasă şi că mi-e bine.
Nu te mai zbate, se va termina în curând. Şi iar
se hlizeşte, iar eu
căutând disperat uşa casei şi strigând
către lighioana din piept.
Şi tipul isteţ convingând lighioana să treacă
de partea lui.
LEAGĂ-L, LEAGĂ-L, LEAGĂ-L ODATĂ!
Linişteşte-te, totul va fi bine cât de curând.
|
|
Poeme
Octavian Soviany
| |
***
Oameni fără
iubite si fără
neveste. Oameni
care ronţăie sticsuri
într-un vagon de
metrou ca nişte
şoareci bătrâni.
şi îşi pipăie
gâturile zbârcite.
Oameni care se
întorc de la lucru in
pelerine uzate de
ploaie, ca o
armată învinsă,
purtând în sacoşe
funingine şi
miros a rom ieftin.
Oameni
transpiraţi şi
murdari
care se uită
unii la alţii cu ură.
Îi văd
seară de seară la
cârciumă. Le
privesc pelerinele
lungi care fâlfâie ca
drapelele
unor ţări comuniste.
Iar pe scaunul
din faţa mea
nu şade nimeni. Mâinile
mele sunt
galbene de
tristeţe, ca ale
romanovilor şi
habsburgilor. Ca ale
celor
nu foarte
puternici.
O fantomă
umblă iarăşi
prin europa.
Şi îmi vine să
urlu
spre cartierele
bogătaşilor: Trăiască
revoluţia mondială! Trăiască
lenin şi troţki!
|
***
Iarăşi o
sâmbătă goală.
Pe cadranul unui
ceas din
berceni
ora cinci
e pictată cu negru.
Cineva invizibil mă
pălmuieşte. Merg
puţin aplecat, ca
un brancardier obosit
care se poartă pe
sine însuşi spre
casă.
Ca şi cum
aş avea
casă. Ca şi cum
m-ar aştepta undeva
o cameră albă de
sanatoriu, unde
se vorbeşte numai în
şoaptă, iar paturile au
cearşafuri curate. Unde tu
mă aştepţi în
haine albe de
infirmieră. Cu coapsa
fierbinte ca
ceaiul de
tei al unei
fetiţe bolnave.
|
***
Vine toamna pleacă vara
comandante che guevara
Numai scoici moarte
pe plaja din vamă.
Valuri ce iţi împroşcă
în duşmănie picioarele.
Asta-vară
aici se dansa.
Era lumină şi
muzică, iar luna părea
un cap mare de
cal. Calul lui che
galopând spre
santiago de cuba sau
santiago de chile.
|
|
înstrăinări
Nick Făgădar
| |
1.
am să vin ca o pacoste şi te voi silui nesperat elegant
măduva de cui şi urme adânci de penitenţe
răsculate
cât de mult poţi oare să înduri păcate
coapte?
dacă te vei întinde am să te adun şifonată
în praf de salivă şi inundată limonadă
doar să te beau în limbă şi în
fapt
desfacută la brâu şi a mea doar în cap.
2.
visez cuvinte. crime silabice mi se adună
îndoite sub fusta de lână
mă frământă mirosul de cerneală
petele tale de şcolăriţă genială
mă îndoaie genunchii peste carte
una cu litere mari şi litere sparte
tu alfabet eu proxenet
adunăm impresii fidele
şi croşetăm un concret
abstinent rezident al podului tău
document.
3.
alta îmi stă în gât ca o pară.nu
vreau decât să scuip
o blândă şi indulgentă linie orizontală.
tu vei fi fost pe cât se poate de atentă
când am decis că lumea e doar o zi-piruetă.
am fost indecis şi am rămas parţial comis
înfăptuieşte-mă urmă de urmă
rămâne-mă dor când o cadea-ntâia
brumă.
|
4.
îmi mimam oasele
îmi desfăceam castanele
îmi plănuiam planurile
orele lungi pângăritele slugi
mă urmăreau cu ochii prelungi
desfătându-mă prefăcut
în măr de aramă şi prune de lut
anotimp de pierdut
în seuri şi var
nimic început
totul la loc comandă
fără cârpeli
fără stângăcii inerente
pur şi simplu
vinovăţii coerente.
5.
şoarecii tăi capcanele mele
traume mici albă ca zăpada
caţiva pitici
ridică-mă deget coboară-mă
mare din marele tău vis
nuc copilărit între veri
şi dacă ai să mă vezi
oarecum trist
să mă iubeşti
să mă ierţi
să mă îmbii-ntradins
cu nuci şi cu-n vis.
6.
cred că am să mă opresc aici.poate am să
fiu înţelept poate am să mă trag singur
in piept. poate am să mă cruţ poate am să
pierd. e la fel ca atunci când scriu versuri ca să mă
iert.vezi... nu mă mai pot opri de când gândesc am
uitat că ar fi cazul să mă mai şi opresc.
love me.
dar tu ştii că nu e decât o noapte de dor şi
una de cafea neagră cu alb în decor.
|
|
dragoste & iubire
Hose Pablo
deschid ochii ca într-un film prost
şi borăsc peste singurătatea asta mare cât
un supermarket
afară este foarte frig deşi plouă de ieri întruna
şi lumea continuă să facă sex
dar eu nu mai pot să aud despre asta
put a hoit sau put asemenea unui beţiv bătrân
şi mirosul se intinde fluent ca o salivă
în camera asta mică cât un chioşc
împing cartea lui maiakovschi cât mai departe
este un volum complicat şi tâmpit
eu nu înţeleg de ce unii imbecili mi-au recomandat-o
cu toate astea
trupul meu rămâne aruncat pe o canapea mânjită
şi eu citesc o carte frumoasa şi efectivă
sex la paţani
Michael vs. Spears
Hose Pablo
un mototol de frunze galbene şi uscate în curtea
lui michael jackson
omul acesta bătrân cu anii lui cei mai nefericiţi
se sprijină atent de gardul frumos
un michael poate să se sprijine de un gard
aşa este
cu siguranţă poate să stea sprijinit şi
fără griji ca pe vremurile din tinereţe
şi cum muzica lui este nemuritoare şi mereu plină
de frumuseţe
tot aşa gândurile lui înconjoară planeta
şi sunt vii întotdeauna
uneori acest artist
are nevoie de un prieten devotat
un om care să-l ajute în toate
să aibă grijă de trupul lui binecuvântat
să-l ungă cu mir şi cremă pe spate
nu tot aşa este şi Britney
ea este ca un miros de carne în timpul foamei
la fel de duioasă şi blândă ca o mamă
cu mulţi copii
noi suntem copiii ei
avem nevoie de ea
de trupul ei şi puterea trupului ei
de aceea michael nu poate ţine capul sus în ziua judecăţii
şi sufletul lui
se strânge ghem în vremea celor mai sărate singurătăţi
deci să uităm despre michael
Britney este cea mai bună amintire posibilă
ea
este
ca un text frumos scris de sociu
pe care îl strânge cu gingăşie pumnul unui
român
Britney
Hose Pablo
stăteam în faţa uşii cu nerăbdare
Britney era la serviciu
avea un concert grandios
şaizeci de mii de fani şi trei mii de admiratori
liniştiţi & cuminţi
oarecum de o atitudine neutră
ceva îmi gâdila talpa
transpiram ca un copil la şcoală cu temele nepregătite
încercam să nu uit că britney se gândeşte
des la mine
de obicei îmi aduce
bere
şi ceva ziare
contrafort sau rom.lit.
uneori vreau să fie ca în poveşti
la fel de bine şi savuros ca în motivele biblice
să mergem îmbrăţişaţi
şi fericiţi
prin magazinele luxoase
să intrăm împreună apoi în tavernă
sau să cerem entuziasmaţi autograf de la sociu
Britney e în drum spre casă
|
|
nenorociţilor nenorociţilor o să fiţi mai goi decât o sticlă de
cola
Olga Ştefan
| |
uite cum facem. luăm o piatră. o ţinem în
mâini până începe să capete
moliciunea unei urechi de copil răsucite cu ură. sau disperarea
unui 99% de corp
în prăpastie. lăsăm copilul să
plângă. îl lăsăm
pe alex să cadă. numărăm până
la 10.
1. începe să ne piară pofta de mâncare
sleită. prin telefonul ei cu diamante ancăi viaţa
îi comandă doar pizza capriciossa şi donnuts. mie
viaţa îmi pune cuţitul şi pâinea
mucegăită în mâini. mi-am uns amintirile
cu ulei de dovleac. au să-mi alunece mai bine pe gât. gâtul
ăsta sătul de-nghiţit sâmburi de adevăr.
înghiţitura asta în sec. începe să
ni se pară destul şi
2. începe să ne fie urât în pijamalele
cu dungi ale domiciliului din buletin. tuşim ca înainte de
speechuri. ne foim în aşternuturile pătate de voma
copiilor îndopaţi cu sirop de tuse. ne scoatem inimile le
prăjim bem un ness e mai bine mai cald mai bine mai cald. pijamalele
se răresc. cusăturile puşcă. nasturii puşcă.
am crescut prea mari pentru aici şi acum.
3. începe să ni se rupă de alex şi gabi
şi mihai şi adi am luat trei calmante şi
ne-am gândit la ei juvetele de pică juvetele de caro juvetele
de inimă juvetele de treflă
toţi se topesc sub mânecile jegoase ale dragostei de periferie,
aşii sunt încă în pachet zice mama. cineva
taie cărţile. începem să zicem nu vreau
la rânjetul de stai o tură.
4. încep să ni se pară formidabile cearcănele
desenate cu pixul pe pozele de la grădiniţă
începem să ne săturăm de profele noastre
şi să le dăm sonorul tot mai încet
acum rujul li se
întinde pe dinţi şi gurile le miros a ceapă
şi-a dragoste cu sila le-am spionat de câteva ori pitiţi
după uşile melaminate ale apartamentelor luate moca de icsh
ştim că se iubesc cu bărbaţii lor obezi
cu bărbaţii lor diabetici ştim că-şi
aruncă la gunoi sutienele găurite şi ciorapii sparţi
între picioare.
noi ne desenăm feţele de copii cu cearcăne. ele
sunt toate cearcăne
desenate cu creta pe lacrimile din batistă.
5. începem să spargem baloanele partyurilor care ne-au ciobit
porţelanurile din stomac
(dragostea pentru gabi în făraşul batjocurii lui
gabi dragostea pentru mihai între dinţii
furculiţei pentru tocana pachetelor lui) începem să
respirăm începem să dezumflăm balonul fericirii
domestice.
|
6. începem să călcăm peste covoarele noi
şi albe ale morţii. începem să vărsăm
cafelele
pe feţele ei de masă băgate la apret începem
să fim pete dificile pe rufele lumii
intrăm în cuvă. în maşinile de
spălat greşeli de ortografie vitală sângele
e pastă de pix roşu ne lăsăm împroşcaţi.
7. începem să ştergem tabla.
8. începem să citim vina pe bannerele showului nostru.
9. începem să citim vina scrisă cu laserul celor
ce vor fi pete de lumină pe pozele lor.
10. pentru povestea asta în care toastăm cu pahare de plastic
şi pepsi light pentru povestea asta sorbită cu paiul direct
din badog pentru că ne-aţi zis nereciclabili şi poluanţi
pentru că ne-aprindem şi vă găurim stratul
de ozon mai repede decât au pocnit baloanele de revelion
mai repede decât i-a pocnit vecinei de la 2 himenul-balonaş
de carne şi fricăfrică scârbă
pentru că nu ne dezintegrăm ca rahaţii care vă
fertilizează culturile de varză pentru că plutim
pe oceanele partidelor voastre de sex şi 8 ore pe scaun şi
foame şi poker şi iar sex
pentru că suntem pahare de plastic cu care ciocniţi hai noroc
şi suntem sticle de plastic din care sorbiţi otrava
şi suntem recipienţi de păstrat resturi pentru porci
şi otravă
pentru că la germană o profă cu faţa de
stafidă vă-nvaţa plozii să ne apese cu bocancii
lor tari ca s-aveţi loc în pubele ca s-aveţi şi
voi loc în pubele ca să nu vă mai aruncaţi
copiii nenăscuţi în pădure ca să
nu mai momiţi fiarele cu avortonii fetiţelor voastre de 13
ani
pentru că v-aţi pus geamuri oglindă la case şi
pentru că ne e frică de ce vedem acolo
pentru că cineva trebuie să spargă clopotul de sticlă
RIDICĂM PIATRA
RIDICĂM PIATRA
RIDICĂM PIATRA
ŞI DĂM
|
|
În Gara de Nord, la linia 7
Lavinia Branişte
În Gara de Nord,
La linia 7,
Băiatul de lângă mine
Îşi plânge la telefon amorul pierdut.
Vocea lui blândă
Atrage ca un miros de mâncare bună
Călători şi vagabonzi,
Câini şi porumbei şi vrăbii
Şi trenuri care trag la linie cât mai aproape
Ca să audă totul.
Zgribuliţi ne strângem în jurul lui
Şi-i lăsăm respiraţia caldă,
Izvorul lumii,
Să ne atingă pielea.
Prima ninsoare coboară şi ea, curioasă,
Peste vagoane.
Au asfaltat strada Piezişă
Lavinia Branişte
Pe-acolo urcam noi
Târându-ne picioarele
Prin praful care cunoscuse atâtea picioare.
Acolo făceam noi
Paşii cei mai mari
Printre băltoacele care ne hrăneau paşii.
Acolo eram doar noi
Coborând mereu grăbiţi
Spre oraş.
Porumbul patriei mele
Lavinia Branişte
Porumbul patriei mele
Îmi apare în cale
De-a stânga şi de-a dreapta
Mereu când ies în lume.
Cunosc prea bine
Marea asta de tulpini uscate
Cu rădăcini adânc înfipte
În stârvuri aruncate de veacuri pe câmp,
În spatele mugurilor prăfuiţi de cicoare.
Şi peste lanuri, frumuseţe românească pură,
Pungi de plastic duse de vânt
Din floare în floare
Să poarte polenul în patru zări.
Iar noi ne hrănim de veacuri
Cu porumbul ăsta
Şi resturile maşinilor trase pe dreapta.
|
|
Sunt melcul
Sebastian Duică
Lumina străbate
o lume
intermitentă
neconcordanţă
sunt eu
melcul pe care
venit gâfâind la tine
l-ai atins cu piciorul
ceea ce m-a făcut desigur
să plâng
asemenea cuţitelor
pe care ţi le înfig
deasupra capului
când fluieră frigul
prin ghiozdanele
copiilor de la circ
Cu căciula bunicii
Sebastian Duică
Zugrăveala face
drojdie de bere
şi flori
ţi-au dat lacrimile
în fiecare dimineaţă
cobori zgribulită
purtând căciula bunicii
celulele tale sunt
înmuiate în ceaşca
de ceai pe care ai băut-o
în grabă
ca să nu îţi trezeşti mama
Nu găsesc fularul
Sebastian Duică
Nu găsesc fularul cu ochiurile mari făcute de mâinile
tale
care au stâlcit bărbatul din tine până au
ieşit o pereche de ochi
nepotriviţi cu peisajul unde ar fi trebuit să mă
faci să cred că exişti
chiar dacă realitatea - femeie parşivă - a dat cu
mine de peretele
din baie până când transferul de date a ieşit
feedback sub forma lichidului sărat
ca şi mâncarea de la bucătăria de campanie
unde-mi lustruiam femeia ce croşeta o pereche de ochiuri
prin coasta a şaptea bărbatul rămas cu lacrima stâlcită
de trupul realităţii - şi bârna pe spatele
pe care-l mângâiai-nainte să croşetezi
doi pe faţă doi pe dos
ca un program genetic inactiv
|
|
Poeme
Denisa Crăciun
| |
***
sunt
o mica lupoaică a pădurii
eu sunt
suflul ce animă arborii
sufletul meu este ascuns printre ierburi
albastru - verde
când noaptea se lasă soarele se aprinde pentru mine
când se lasă noaptea începe ziua spiritului meu
şi eu primesc hrana celestă
fără tristeţe fără teamă
fără regret
vânătoarea albă începe visul visătorului
deghizat în luptător
începe lupta cu singurătatea senină
eu sunt
ceea ce animalele ştiu
ceea ce oamenii uită câteodată
ceea ce eu însămi uit
în timpul zilei pe jumătate umane
***
regina lumii
la est ea trăieşte
in illo tempore
albăstrele cresc
în inima mea
goală de cântec
o pasăre bolnavă
voci arhaice
îmi strigă numele
în visul unui pitic
uitasem pasărea călătoria
o naştere mitică
o ceremonie de trecere
calul fără picioare
|
în ţinuturi îndepărtate
nouă zile nouă nopţi
coboară în văile
plângerii acolo unde
sufletele morţilor
gem pe plaje
ale disperării
mica vrabie neagră-galbenă
pe aripi
blând îmi bate în fereastră
deschid ochii şi porţile
unei alte lumi se grăbesc
a-mi primi corpul
***
arici veseli
dis-de-dimineaţă
au salutat
soarele palmierii
închideţi întotdeauna visele cu cheia
există peste tot hoţi nefericiţi
zile foarte lungi şi reci
am petrecut ţesând norii
ploaia a căzut
pe chipu-mi
două mere galbene
în fereastră
nici un ritual nici un preot
numai botezul deznădejdii
fără încetare şi numele unei păsări
la trezire
# în numărul următor el EgoPHobia veţi putea citi versiunile franceze
ale acestor poeme
|
|
Zodiac - o ştiinţă poetică a
feminităţii
în 12 paşi
[fragmente]
Daniel Sur
| |
Capricorn
21 decembrie - 19 ianuarie
Semn: Decoruri în marş
Planeta dominanta: Gelozie inelată
Element: Pasiune în vacanţă
Calitate: Răsuflare schingiuită
Culoare: Maroul condamnat
Metal: Plombe de vis
Compatibilitate: Cu lumina incandescentă a fugii
Caracteristici generale
Singurătate
Singurătatea ei e învelită în blănuri
De vulpe argintie.
Nu se aude
Cum îşi striveşte între sâni
Clipele zdrenţuite
Cu câtă pocăinţă
Şterge toate ridurile
Oglinzilor din casă.
Ca nişte libelule destrăbălate
Un şuvoi de spoturi flămânde
Îi decolează din ochi
Când curajul
I se lipeşte de cuvintele umede.
Sănătate
Delire cuminţi
O pisează
Nevralgia prezentului
Mărunt
Mărunt
Până la somn
Până la fidelitate
Până la nămolul alb
Al surzeniei.
Delire cuminţi
De nesupunere
Îi perturbă
Din când în când
Circulaţia tăcerilor molipsitoare.
Bani
Mărgele de sensuri
Adună zilnic
Mecanic
Zerouri pline
Mărgele de sensuri
În coada destinului.
Atât.
Restul sunt peticele
Sau monedele
Generozităţii
Ascunse
În masca unui lux
Apocaliptic.
Iubire
Condamnare
Dragostea o condamnă
Să se vândă trist
Pentru chipurile frumoase
Ale unui legământ
Mereu reînnoit
Administrat banal
Odată cu păcatul.
Previziuni
Plaja profană
Se ridică perpetuu.
Va face mereu
Din corpul său un paravan
Pentru ochiul cu buze
Ţinut în frâu
De mâna dreaptă a dărniciei.
Irisul
Va eclipsa în fiecare zi
Soarele
Pe plaja profană
A speranţei domestice.
Zodia Vărsător
20 ianuarie - 18 februarie
Semn: Rana albastră
Planeta dominantă: Gâtlej de clepsidră
Element: Camuflarea gândurilor
Calitate: Dughenele blestemelor
Culoare: Cheag de apus
Metal: Oul bolnav de minerale
Compatibilitate: Cu respiraţii despărţite de punct
şi virgulă
Caracteristici generale
Prima varice a nebuniei
Femeia vărsător: prima varice a nebuniei-
Un muşuroi al semnificaţiei.
O poţi auzi
Cum îşi pregăteşte
Cu tot dichisul de cofetar
Fiecare clipă de sărbătoare;
Cum îşi scutură pielea
Ca un evantai
În după-amiaza amneziei;
Cum parchează îndoiala pieziş
În odihna obscură a propriei amăgiri;
Cum viteza-i orizontală
Lasă-n urmă patetice arhitecturi
De cauze pierdute.
Doar chipu-i rămâne consecvent
Prizonier în palma secretă
A cărbunelui.
Sănătate
Durere calculabilă
Ea ştie să-şi calculeze durerea:
Suprafaţa exactă a durerii
O obţine rotind complet
Un segment de dezgust
În jurul unei axe mistice
Şi care are un pinten de singurătate
Înfipt în spate.
În schimb
Cenuşa cleioasă a somnului
Are aceeaşi greutate
Ca sângele gestant al sfinţeniei.
|
Bani
Banii sunt nişte câini
Banii sunt nişte câini
O latră ameninţător
O muşcă-n oglindă
Destrămându-i scuturile suprapuse
Cu dinţi neînsemnaţi
Ascunşi
Adânci
Care cresc fără-ncetare
Şi tot cresc cu voluptate
Tot mai plini de sens
Până va absolvi
Cursurile intensive
De iubire
De frică
De moarte.
Iubire
Trupul îi este tapetat cu inimi reci
Uneori
Pentru a se distra
Le face să cânte
Lovindu-le cu o baghetă de dirijor.
Abia atunci se naşte
Magnetic
Un curcubeu de zâmbete tari
Şi-mbătătoare ca alcolul
Ce va poposi târziu
Şi îndărătnic
În salonul de oaspeţi
Al celor patru emoţii.
Previziuni
Nimic nu va rămâne nefisurat
-Nimic nu scapă-
Tot ce luceşte
Şi-i descheiat
Va fi spart.
Propria carne şi-o leapădă
Şi-o varsă
Ca pe un pumn de ţărână
Dacă prin preajmă
Capcanele nu sunt
Nici jocuri
Nici cortine
Nici început
Nici sfârşit.
Peşti
19 februarie - 20 martie
Semn: Foc cu spume
Planeta dominanta: Regăsire ritualică
Element: Patimi sparte
Calitate: Chemări scâncite
Culoare: Vernilul perpetuu
Metal: Brăţări de neputinţă
Compatibilitate: Cu nebunia compromisă de egoism
Caracteristici generale
Răstignită în labirinturi
Stă răstignită
În labirinturi înguste
De apă
Tencuite cu muzică.
Vântul ritualic
Îi întinde
Spre nord
Spre sud
Spre est şi vest
Coregrafia credinţei.
Nimic nu e mai real
Decât unghia maternă
Înfiptă în transpiraţia
Speranţei.
Sănătate
Infecţii de cuvinte
Se predispune
La absenţă
La teama dilatată
A aerului
La infecţii cu cuvinte
Îmblânzite de tandreţe searbădă
La şocurile astâmpărului fatal
La destinul
Cu gleznele fracturate.
Bani
Sfârşeli resemnate
Adună în timpane
Sfârşeli resemnate
Le calculează vibraţiile
Nărăvaşe
Între două aeroporturi
Imaginare
Între două revolte topite
În gol.
Din când în când
Cerşeşte ţesuturi
Gânduri
Plăceri
Cuvinte.
Iubire
Îşi chituieşte inocenţa
Din fierbere nu-i rămâne
Decât o şoaptă
Fără ecouri
Fără ferestre
Fără uimire.
Îşi chituieşte
Inocenţa
Vârsta inoportună
Nehotărârea excitantă
Şi marginile
Fiecărei fracturi.
Previziuni
Nemişcare
O va bântui
Aceeaşi insomnie
Acelaşi convoi de năduşeli.
Acelaşi galop disperat
În nemişcare.
Va viscoli
Febrilă
Aceleaşi râsete scurte
Şi moarte.
Dulceag
Va strânge în braţe
Aceeaşi orbire jilavă
A contabilului.
|
|
...Parasolar...
Anca Scurtu
Doamne, stau în semi-umbră, în semi-întuneric
şi răcoare.
Stau într-un pliculeţ de 20 de grame de ocean, scoici şi
ierburi plutitoare,
în nisipul care mângâie sau zgârie învelişuri
moi umplându-le de sare.
Aştept şi stau ascunsă-n umbră, în
parfum de flori cenuşii cu petale
cumplit de gri, şi terminaţii dendritice ce se-mpletesc cu
urmele tale.
Aştept în umezeala de pe-o retină roşie,
sticloasă, moale...
Pe care lunec-o bărcuţă cu vele purtată
de adieri domoale,
De-adieri morbid-sublime, lumini orbitoare, măşti, delicioase
senzaţii,
cortina roşie, regizorul absent, masa şi scaunele de pe scenă,
peioraţii,
femeia de la casa de bilete, toate rolurile pe care le-am jucat.
Iar tu, soarele meu, te-ai ars ca un bec ieftin scurtcircuitat...
Dialog Cărtărescian
Anca Scurtu
-Dezbracă-mă încet... ca într-un rêve gentil.
Striveşte-mă de patul tău, de perna ta cu trupul
tău febril
şi cu ochii mari, gravi, tăcuţi să cauţi
al tău lieu
sub cămaşa verde, în inima bătând
atât de greu.
Ceri totul, messire, însă rămâi tăcut:
doar tu şi gândurile tale
inviolabile, impenetrabile -chiar imposibile aş spune.
M-aş teme că iubirea naivei noastre eroine ai răpune
cu privirea-ţi serioasă (încununată de-o
mină
de psihanalist în devenire şi student la medicină)
de n-aş şti că glasul naratorului-demiurg e atingerea
mâinilor tale
pe pergamentul verde (floare carnivoră ce s-a mutilat pân'
la sepale)
scriind un nou capitol pentru mine - für ein Wildes Tier,
pour celle qui ne te peut pas... complètement saisir.
Aş vrea să-ţi amintesc... que la noblesse oblige, messire,
dar ştiu c-ai mai fost în cer, şi-n poveşti
dincolo de mărire,
dincolo de crai, prinţese şi drame bizare născute
din iubire.
Întrebările mele îţi par prosteşti,
temerile mult prea absurde
faţă de lumea telurică-n care se zbate destinul nuanţei
crude
de verde răsfrânt lasciv de pe pergament pe genele ude.
-Cer totul, căci scriind îţi dăruiesc visul
sublim:statui perfect sculptate
în eternitate,în piatra de râu ce doarme sub ape
pline de promiscuitate.
Tot astfel sufletul Rătăcitorului înainte de-a primi
a harului lumină,
înainte de-a cunoaşte cuvântul, păcatul
originar, sau senzaţia de vină,
simte chemarea statuii cu braţe frânte, fragilă ca
un pergament
(creat din juxtapunerea conştiinţei cu-al tău dulce...
scent.)
Din versificaţie făcut-am proză şi proza
devenit-a dramă -teatru absurd-
tot scriind încercările eroului cerebral si la sugestiile
tale, scumpo, surd.
Imposibilul?! L-am căutat în cărţi celebre,
în alte lumi, înalte ceruri.
Am cercetat pielea ta verde, sinapsele leneşe şi dulcile-ţi
nervuri.
L-am căutat timp de multe acte, scene, replici şi didascalii,
spre a găsi Maestrul îngenunchiat de har şi de-ale
geniului furii.
De ce îmi ceri cuvinte, you lustful little girl? Cuvinte goale, fără
importanţă
pe care eu nu le-aş rosti acum, când verdele tău
crud nu mai are rezonanţă,
iar finalul poveştii noastre se iveşte la fel de... arzător
ca prima ta doleanţă:
Te dezbrac încet.... ...ca într-un rêve gentil.
Strivesc de patul meu, de perna mea trupul tău febril
şi cu ochii mari, gravi, tăcuţi, caut al meu lieu
sub cămaşa verde, în inima bătând
atât de greu.
|
|
In Utero
Cosmina Ilie
| |
Nataliei
Sfârşitul.
Doi bătrânei, el şi ea, amândoi beţi,
împiedicându-se şi trăgându-şi
unul celuilalt cu şutul în fund. Înjurături...
Un copil-clovn, beat, mă strâmbă, mă scuipă,
a fugit...
Mă intru înăuntru, 2 degete pe gât, uterul
cald, întuneric, umed, miros crud de carne-mamă. Mă
alunec pe ţesuturi, muşc din mişcări, îmi
ating scalpul dezgolit şi urlu.
Apoi mă gândesc că or să-mi crească
în curând copii pe piele şi pe ea am s-o uit... pe
ea, pe mine... mereu femeia de şase.
După căderile în beţia de azi-noapte, stau
dezgolită în faţa unei ceşti pline cu ceai
de sânziene. Palmele încep să-mi ardă. Tremur...
mă ghemuiesc pe jos, în faţa biroului, cu ochii lingând
frunzele uscate de afară.
Toate vocile pe care le-am încuiat în sertare... lumânările
pe care mi le aprind în fiecare seară, de teamă să
nu răcesc de tot, suflul pe care îmi ziceai că-l
simţi în ceafă, pijamaua mea cu florile de liliac,
sicriul ăla îngust şi căptuşit
cu alb, ochii tăi întredeschişi când te-am
găsit acolo. Şi cum spuneau toţi atunci că
mortul se uită după cine-i e drag.
Ţi-am atins mâinile, unghiile pe care fetele ţi le
făcuseră cu 2 zile înainte, unghiile tale întotdeauna
lungi şi vopsite, acum dezgolite, galben-vineţii, pantofii
negri, din piele de antilopă, cu toc înalt, pe care îi
vedeam mereu lângă mine la nunţile-copil.
|
Şi-atunci grâul spălat în cele nouă
ape şi sutele de vase pline cu mâncare pentru morţi,
cum spuneau ei. Miros de urină încinsă, sarmale,
colivă rece şi moarte-femeie.
Veşnica pomenire. Farfurii ridicate în aer de mâini
străine. 12 găleţi, câte o cană,
o lumânare şi un colac în fiecare. Am răsturnat
toţi morţii din sicrie. După, l-am ajutat pe dumnezeu
să urce pe masă.
De fiecare dată când îmi e dor şi mi-e teamă,
ştiu că te găsesc la mine, pe fotoliul ăla
negru din piele, legănându-ţi picioarele şi
râzând de soarele care îţi străpunge
chiar şi pleoapele închise. Şi cum ne-am amuzat atunci
când ţi-am citit prima dată Maleficio şi
ai adormit... Tu, acolo, pe balcon, scăldată în lumina
de afară, eu pe scaunul de la birou încercând să-ţi
vând demonii mei, întunericul din mine... Într-o zi,
am să-l leg pe dumnezeu cu mâinile la spate, ţi-am
spus. Uneori, până şi el se mai plictiseşte.
Azi, îmi faci cu mâna, îmi spui ceva şi
nu te mai înţeleg.
E cald... şi hainele tale înflorate miros din nou a prăjitură
cu vişine, dulceaţă proaspăt fiartă
şi flori uscate de levănţică.
|
|
Harold Hart Crane
[prezentare]
Axel Lenn
Harold Hart Crane (21.07.1899 - 26.04.1932). Poezia acestui autor american al
anilor '20 e între primele producţii literare care oglindesc
naşterea curentului gay în cultura vestică, reţinând
aspecte particulare cum ar fi: lumea gay new-yorkeză, constrângerile
materiale şi limitările oamenilor, jocul duplicităţii
în mediile straight, prejudecăţile societăţii,
suspiciunea faţă de căsătoriile heterosexuale,
forţa aproape mistică a dorinţelor homoerotice. Spre
deosebire de mulţi modernişti, Crane a păstrat şi
continuat spiritul romantic al unor Shelley, Poe şi Whitman, optând
pentru un stil încărcat, alambicat în fluxuri de
metafore, contorsiuni ale limbajului şi imagini neobişnuite
care, inevitabil, alterează mult coerenţa şi unitatea
textelor în favoarea unor pulsiuni trancendentale ale expresiei (White
Buildings, The Bridge).
Asemănător lui Rimbaud, Crane îşi rezervă
o ultimă relaţie heterosexuală. După decenii
marcate de eşecuri şi alcoolism, ajuns să trăiască
o viaţă insuportabilă, se sinucide sărind
în ocean de la bordul vasului care-l ducea la New York.
Evidentul, Inexactul
Harold Hart Crane
traducere de Axel Lenn
Da, fiindcă sunt
marioneta grozavă a viselor mele, voi
împărţi acest capriciu tuturor -
despicat adâncul des al orhideei.
Şi unghiile-ncinse-n jurul
ăstui fleac?
Dar împrejurimile hotărât netede
mereu tânjind spre sfârşire?
Îmi etalez nonşalant însemnele
de s-ar evapora prietenia voastră. Admir
fără perdea cum zeppelinul argintiu
năruieşte seninul. Să vă
tulbur siguranţa?
Ce oare aş putea stârni?
Strofa argintie... Cântul
legendelor aprins... Şi câte
distanţe aleargă spre ţărmuri fără
surâsuri meschine. Cât despre mine...
Fereastra grea zvâcneşte-n umbra
storurilor trase. Ar vrea să-mi stingă şi bruma de
credinţă.
Da, e lumină, iată! Şi vine mereu,
mereu, mereu curcubeul nepieritor,
Şi vine mereu ziua aceea, ziua nedreaptă de rămas-bun.
Surghiun
Harold Hart Crane
traducere de Axel Lenn
N-am regăsit în alte mâini plăcerea -
Nu! După adio n-am zâmbit deloc,
Şi se întinde, zi de zi, tăcerea
Către maluri două deşirat ghioc.
Flămând şi singur, dorul stăruieşte.
Bat aripi de hulub al nopţii ecou
În piept unduind, mai viu străluceşte
Inelul de-azur făcut ţie cadou.
Mit
Harold Hart Crane
traducere de Axel Lenn
Tăcute precum oglinda ne pare
Plonjează evidenţele-mprejur...
Încă nu-i vremea de căit;
Nici de-nfruntat regrete. Un fluture de noapte
Nu e mai vinovat decât mereu
Ispititoarea văpaie. Şi fremătând de viaţă
Printe fulgii albi de zăpadă
Doar sărutările merită
Întreagă dăruirea noastră.
Va-nţelege - indiscutabil -
Această despicare şi-această mistuire
Doar cel în stare
Să-şi fie risipă încă o dată.
De două ori şi de încă două ori
(Încă o dată iată amintirea-ţi
fumurie,
Idol sanghinolent!) şi chiar încă o dată.
Până cedează sclipitoare logica
Fără şoapte precum oglinda
Ne pare.
Apoi, în lacrimi sarcastice, un plânset perfect
Va struni o statornicie melodioasă -
Salt implacabil al celor care-şi hoinăresc
Mitul tinereţii-n amiază.
Uitarea
Harold Hart Crane
traducere de Axel Lenn
Uitarea e asemeni unui cânt
Care, scăpat din ritmuri şi măsură, hoinăreşte.
Uitarea-i ca o pasăre cu aripile resemnate,
Deschise larg şi inert -
O pasăre plutind neobosit cu vântul.
Uitarea-i ploaie-n faptul serii,
O casă veche din pădure - sau poate un copil.
Uitarea-i albă - precum alb copacul viscolit,
Şi poate s-amuţească sibila-n prevestirea-i
Sau zeii toţi să-i îngroape.
Îmi amintesc uitarea bine.
|
|
Kahlil Gibran
[prezentare]
Axel Lenn
Kahlil Gibran (1883 - 1931) este azi privit ca un scriitor mistic şi
o mână artistică aparte. Urmărit de neajunsuri
şi ghinioane toată viaţa, a luptat împotriva
lor, făcând dovada unei ambiţii extraordinare de
a învăţa şi de a merge mai departe. A scris
o perioadă în arabă, nefiind auzit a început
să publice în engleză. Deşi este deseori
numit poetul Libanului, media culturală americană l-a propulsat
în centrul atenţiei anilor '60. Volumul de eseuri poetice
The Prophet este considerat sinonim cu essential Gibran.
Cum de-am ajuns nebun
Kahlil Gibran
traducere de Axel Lenn
Mă-ntrebi cum de-am ajuns nebun. Păi cam aşa: Odat',
pe când nici zeii nu erau, dintr-un somn lung m-am deşteptat
şi toate măştile-mi furaseră - şapte
măşti croisem şi purtasem în şapte
vieţi - alergam nemascat pe străzile aglomerate şi
strigam "Hoţii, hoţii, blestemaţii de hoţi."
Bărbaţi alături de femei râdeau cât
timp alţii goneau spre case speriaţi de mine.
Când ajunsei în piaţă, un flăcău
suit pe-o casă strigă "Uite-un nebun". Mi-am ridicat
privirea către el; şi soarele-mi sărută
pentru prima dată faţa. Întâia dată
soarele-mi săruta faţa şi sufletu-mi se-nflăcăra-n
iubire pentru soare, şi măştile nu-mi trebuiau. Strigai
halucinant "Blagosloviţi, blagosloviţi să fie
hoţii ce-mi luară măştile."
Aşa am devenit nebun.
Şi am găsit eliberare şi-adăpost în
nebunie; eliberarea solitudinii şi adăpostul împotriva
înţelegerii, cei care ne-nţeleg ne-aruncă-n
robie cumva.
Dar n-o să-mi laud siguranţa. Un hoţ în
puşcărie ferit e de-un alt hoţ.
(vol. The Madman, 1918)
Cel dinainte
Kahlil Gibran
traducere de Axel Lenn
Eşti chiar cel dinaintea ta, şi bastioanele pe care le-ai
'nălţat sunt chiar baza marelui tău eu. Şi
acest eu va deveni la rându-i bază.
Şi eu sunt cel dinaintea mea, umbra întinsă 'naintea-mi
la răsărit va dispărea sub paşii mei la
amiază. Apoi un nou răsărit îmi va-ntinde
o altă umbră 'nainte, va dispărea şi ea
într-o altă amiază.
Am fost mereu cei dinaintea noastră, şi mereu vom fi. Şi
tot ce-am adunat şi-om aduna vor fi seminţele unor ogoare
încă virgine. Suntem ogoarele şi plugarii, culegătorii
şi roadele.
Pe când erai un gând rătăcitor în
neant, eram şi eu acolo, alt gând rătăcitor.
Ne-am căutat, şi din dorinţa noastră răsărit-au
vise. Nemuritoare vise, în spaţii infinite.
Şi când erai o şoaptă nerostită
pe buzele tremurătoare ale vieţii, eram şi eu acolo,
tot şoaptă nerostită. Viaţa ne-a rostit
apoi, şi-am trecut prin ani pulsând cu amintirile de ieri
şi tânjind după ziua de mâine, ştiind
că ieri am învins moartea şi mâine ne vom
fi născut încă o dată.
Ne găsim în mâinile Providenţei acum. Eşti
soare în mâna-I dreaptă şi sunt pământ
în mâna-I stângă. Şi totuşi,
nu poţi fi mai luminos, nici eu mai luminat.
Dar noi, soare şi pământ, suntem doar începutul
unui soare mai strălucitor şi al unui pământ
mai mare. Noi vom fi mereu începutul.
Eşti chiar cel dinaintea ta, străinule trecător
pe lângă poarta grădinii mele.
Şi eu sunt cel dinaintea mea, deşi stau ascuns în
umbra pomilor mei şi par nemişcat.
(vol. The Forerunner, 1920)
[Despre] Bine şi Rău
Kahlil Gibran
traducere de Axel Lenn
Şi unul din bătrânii cetăţii grăi:
"Vorbeşte-ne despre bine şi rău."
Iar el răspunse:
Pot vorbi despre ce-i bine in voi, de rău nu.
E răul altceva decât binele chinuit de propria foame şi
sete?
Fără-ndoială, binele de-i hămesit găsi-va
hrană şi-n hăurile beznei, şi dacă
e de sete leşuit va bea şi apă moartă.
E bine dacă toţi vorbiţi acelaşi glas.
Şi dacă totuşi nu-l vorbiţi nu-i rău.
O casă învrăjbită nu-i peşteră
de hoţi, ci doar o casă învrăjbită.
Corabia fără de cârmă poate rătăci-n
derivă printre stânci periculoase şi nu se scufundă.
E bine când puteţi dărui de la voi.
Însă nu-i rău când doar vânaţi
câştigul.
Setoşi de câştig, sunteţi ca o rădăcină
ancorându-se-n pământ pentru a suge la sânu-i.
Fireşte, nu-i spune fructul rădăcinii: "Fii
asemeni mie, coaptă şi bogată, dăruindu-ţi
mereu abundenţa."
Fiindcă fructu-i nevoit să dea şi rădăcina
să primească.
E bine să fiţi atenţi când vorbiţi,
Totuşi nu-i rău dacă vă fură somnul
cât limba voastră bâjbâie-n nonsens.
Chiar bâjbâiala poate întări o limbă
şubredă.
E bine de aveţi un ţel şi de vă poartă
paşii hotărâţi spre el.
Însă nici dacă şchioapătă
nu-i rău.
Nici măcar şchiopii nu dau înapoi.
Dar voi cei puternici şi iuţi, nu şchiopătaţi
'naintea celor şchiopi în semn de respect.
Sunteţi buni în felurite aspecte, şi nu sunteţi
răi când nu sunteţi buni,
Doar zăbovitori şi greoi.
Păcat că nu pot cerbii tălmăci ţestoaselor
secretul iuţelii.
În năzuinţa de a fi mai buni ascunsă-i
bunătatea voastră: şi-aceasta năzuinţă
trăieşte-n fiecare.
Însă într-unii curge furtunos ca un torent spre mare,
cărând cu el taina colinelor şi cântul pădurilor
toate.
Într-alţii e-un pârâu domol pierdut prin
meandre, cotind şi zăbovind în drumul către
ţârm.
Dar să nu spună acela furtunos celui domol "Da' ce-ai
de eşti încet, şovăitor?"
Cel bun cu-adevărat nu-ntreabă un om gol "Unde ţi-s
hainele?", nici un om sub cerul liber "Cum de-ai rămas fără
casă?"
(vol. The Prophet, 1923)
|
|
Edward J. Hughes
[prezentare]
Lavinia Branişte
Edward J. Hughes se naşte în 1930 în Yorkshire,
Anglia. După doi ani în Royal Air Force, în 1951
se înscrie la Cambridge, unde studiază o vreme engleza, dar,simţind
că studiul academic al limbii îi "ucide" muza, renunţă
şi trece la arheologie şi antropologie. În 1957 se
căsătoreşte cu Sylvia Plath şi se mută
în Statele Unite, unde predă (tot engleză!) la Universitatea
din Massachusetts. Revin în Anglia. După sinuciderea Sylviei
dedică mult timp îngrijirii şi publicării
operelor ei. Primul lui volum, "The Hawk In The Rain", apare în
1957 şi conţine unele dintre cele mai bune şi mai
cunoscute poezii ale sale. Dintre numeroasele volume să amintim doar
"Beauty And The Beast"(1965), "Animal Poems"(1967), "Poetry In
The Making"(1970), "Tales Of The Early World"(1988) şi, în
1998, cu câteva luni înainte de a muri, "Birthday Letters",
poeme despre relaţia sa cu Sylvia, mult apreciat.
Cântec de dragoste
Edward J. Hughes
traducere de
Lavinia Branişte
Şi el o iubea şi ea îl iubea
Sărutările lui sorbeau din ea întregu-i viitor şi
trecut sau măcar încercau
Altceva nu-i mai trebuia
Ea îl muşca îl mesteca îl sorbea
Îl voia tot înăuntrul ei
În siguranţă acolo de-a pururi
Strigătele lor moi fluturau în vânt cu perdelele
Ochii ei nu vroiau să fie liberi
Privirile îi ţintuiau braţele degetele umerii
El o strângea bine aşa încât
Zvâcnirile vieţii să nu i-o smulgă
El vroia ca viitorul să-nceteze
Vroia ca ţinând-o în braţe
Cu ea să se prăbuşească în neant
Sau veşnicie sau orice ar fi fost dincolo de momentul acela
Îmbrăţişarea ei era o presă enormă
Cu care să şi-l imprime în oase
Zâmbetele lui erau turnurile unui palat de poveste
Unde lumea de-afară n-ar intra niciodată
Zâmbetele ei erau înţepături de păianjen
Aşa că el aştepta nemişcat ca ei să
i se facă foame
Vorbele lui erau armate scoase la atac
În râsul ei erau încercări de exterminare
Ochii lui erau pumnale de revanşă
Privirile ei erau fantome purtând prin unghere secrete cumplite
Şoaptele lui erau cravaşe şi pinteni
Sărutările ei erau avocaţi scriind acuzaţii
Mângâierile lui erau speranţe de naufragiat
Jocurile ei sfărâmau încuietori
Şi stigătele lor adânci se târau pe podele
Ca un animal trăgând după el o capcană
Promisiunile lui erau o mască de chirurg
Promisiunile ei îi scobeau o bucată din ţeastă
Din care îşi va face o broşă
Jurămintele lui trăgeau din ea fâşii de
ţesut
Şi-i arătau cum să-şi lege iubirea-ntr-un
nod
Jurămintele ei îi păstrau ochii în formol
În fundul unui sertar secret
Şi ţipetele lor rămâneau încremenite
în perete
Capetele lor se prăbuşeau adormite ca jumătăţile
Unui fruct despicat, dar dragostea e greu de oprit
În somnul lor îngemănat şi-au schimbat
braţele şi picioarele
În vis minţile lor au pus stăpânire una
pe alta
Dimineaţă fiecare purta chipul celuilalt
Tragedie cu un măr
Edward J. Hughes
traducere de
Lavinia Branişte
Deci în a şaptea zi
Şarpele s-a odihnit.
Dumnezeu veni la el.
"Am inventat un joc nou", spuse.
Şarpele îl privi cu surprindere
Pe intrus.
Dar Dumnezeu continuă : "Vezi mărul ăsta?
Îl storc şi uite - Cidru".
Şarpele bău bine
Şi se încolăci într-un semn de întrebare.
Adam bău şi zise: "Fii zeul meu".
Eva îşi desfăcu picioarele
Şi chemând şarpele netrebnic
Îl distră cum nu se putu mai bine.
Dumnezeu dădu fuga să-i spună lui Adam
Care, îmbătat de mânie, încercă
să se spânzure în grădină.
Şarpele încercă să explice, strigând
"Opreşte-te"
Dar în beţia lui cuvintele se-mpleticeau
Iar Eva începu să ţipe :"Viol! Viol!"
Călcându-l în picioare.
Acum de câte ori şarpele apare ea ţipă
"Uite că vine iar! Săriţi! Săriţi
odată!"
Apoi Adam rupe un scaun în capul lui,
Iar Dumnezeu spune: "Sunt încântat".
Şi totul se duce la dracu'.
Bărbatul ei
Edward J. Hughes
traducere de
Lavinia Branişte
Vine acasă plictisit, murdar înadins de cărbuni
Să-nnegrească chiuveta şi prosoapele pentru ca ea
să-nveţe
Cu peria de frecat şi săpunul
Ce-nseamnă să faci bani.
Şi pentru ca ea să vadă cu ce fel de praf
Şi-a câştigat el setea şi dreptul să
o stingă
Şi câtă sudoare a dat la schimb pentru bani
Şi greutatea banilor în sânge. O va umili
Cu noi îndatoriri într-o lumină nouă.
Cartofii uscaţi, păstraţi la cald în cuptor
două ore,
Sunt numai o parte din răspunsul ei.
Când aude şi restul, el îi trânteşte
înapoi
Şi iese din casă cântând
"Întoarce-te în Sorrento" cu o voce
Ca de fier târât pe ciment.
Spatele ei se-nconvoaie sub povara insultei.
Dar într-o zi vor avea şi ele drepturi.
Martorii vor apărea
Din firele mici de funingine. Plângerea lor
Se ridică la cer neauzită de nimeni.
|
|
|
