mai 2006

Claudiu Komartin

Poemele cu Tătuca [I]

Ruxandra Cesereanu

beţia, lehamitea

Radu Vancu

amintiri, vis cu tine, îţi mai aduci aminte?

Valentina Chiriţă

noctarium, ***

Nick Făgădar

into the grey, Ninsorile

Mihnea Blidariu

..., ..., ..., ...

Maxim Blum

Dorinţa, Preşedintele, TGV, Tomberon: revelaţia

Denisa Crăciun

..., ..., ...

Ilya Kaminsky
[traducere & prezentare: Christian Tănăsescu]

prezentare, Elogiu râsului, Maestro, Isaac Babel, Marina Tsvetaeva

Poemele cu Tătuca
[I]

Claudiu Komartin

pentru Ruslan

E 4 dimineaţa şi tătuca tuşeşte neîncetat.
De ore bune îl auzim horcăind, zbătându-se,
cerşind o gură de aer în plus.
Suntem sătui, deşi nu aşa cum ai crede,
însă niciunul nu spune nimic.
E 4 dimineaţa şi tătuca nu lasă pe nimeni să doarmă -
trupul lui e-un sicriu de carne
în care deja viermii şi-au început lunga lucrare.
Întocmai, domnişoară:
tătuca e doar o carcasă de celule în descompunere,
un sac de piele în care
din ce în ce
îşi face loc boala
iar dracul forează tot mai adânc, din cap până-n piept
şi din piept până-n burtă
până se aude un os din paleozoic plesnind.
Fiii lui ar răcni la el să mai tacă sau să crape odată,
i-ar înfige un ţăruş în inima-i mare şi necrozată,
dar tătuca încă mai aduce o pâine pe masă şi-ar fi păcat.
Chiar dacă noi ştim că el e un sac plin cu puroi şi căcat.
Dar atunci, zău aşa, mama ar trebui
să plece la muncă în Spania, ca verişoara ei Maşa.

* * *

Tata stă pe marginea patului, e-aproape vânăt
şi urlă să îl lăsăm în pace. Îi prind capul în mâini
şi-o pasăre fâlfâie prin încăpere încercând să găsească ieşirea.
Tata mă loveşte cu mâna lui aspră, păroasă
şi cade pe pat gemând iar: o, voi de acolo, care ne priviţi
printr-un geam murdar şi vă hliziţi, dacă aţi şti...
coptura din piept i s-a întins şi la cap.
Nimic, nimic nu l-ar mai putea salva.
Stau şi-l privesc într-o doară
cum mă priveşte şi se vede pe sine -
ar da orice să mai aibă puţină viaţă într-însul
cât să-mi zdrobească ţeasta cu pumnu-i mare şi greu.
Tata-i bolnav, degeaba îi mai aduce mama ligheanul.
Burta-i bolboroseşte şi suspină în graiul ei umed-cleios:
tătuca e-o damigeană în care cineva suflă printr-un furtun
de plastic la 5 dimineaţa.

* * *

Tătuca nu ştie ce-i nihilismul
tătuca nu i-a citit pe Nietzsche şi Gottfried Benn
drujba lui străluceşte pe întuneric
lacrimile se întind pe obrazul curat al mamei
picuri de sânge pe linoleul din baie.

Tătuca nu ştie ce e seducţia
tătuca nu l-a citit pe Kierkegaard
în copilărie
brutalitatea lui era singurul lucru de care puteam fi siguri
pe-atunci femeile vorbeau despre el excitate
la coadă la carne
astăzi tusea lui răsunătoare scârbeşte întregul bloc

flegma sa verde, surioară, e râul
blestemat în care ne înecăm tinereţea.

* * *

Şi eu am fost în Sângerei
ca prieten de nădejde al unui mort

deşi fusesem colegi în şcoală
de abia dacă stătusem cu Vitalie de zece ori
dar cineva trebuia s-o facă şi pe asta
cineva trebuia să se îngrijească de trupul acestui flăcău
aşa de simpatic
şi prost ca noaptea

de la Bălţi
unde fusese omorât în bătaie Vitalie
drumul e hurducăit
trebuie să ai grijă, mi-au spus
ca mortului să nu i se împrăştie de tot măruntaiele
şi pielea să nu-i zboare pe marginea drumului sau pe câmp
pielea aceea
pe care medicii o legaseră-n grabă ca pe o pânză putrezită
cu vreo câteva sfori tocmai
bune pentru un balot de carne
de 88 de kilograme

Vitalie, Vitalie, sufletul tău zburase departe
ce-ţi păsa că eu ţineam ficatul tău umflat şi inima
învelită în câteva straturi groase de grăsime
strâns la piept
ca pe nişte bulgări însângeraţi de pământ
ca să ajungi acasă
unde bătrâna ta mamă aştepta

Vitalie, Vitalie, ce-ţi păsa ţie
că inima mea se răcea încetul cu-ncetul
şi deveneam un bărbat, adică ceva
la fel de grosolan
şi monstruos
ca tătuca?

Ştia Oleg ce ştia când mi-a spus
să-ţi las trupu-mpuţit
undeva la marginea câmpului.
Vitalie, Vitalie, ai scăpat uşor din toată istoria asta, amărâtule.

* * *

Tătuca a dat iama în gojineaţă, şontâcăind
şi blestemându-l pe Dumnezeu. Nimic nu îl poate înfuria
mai tare decât neputinţa braţelor lui
care-n trecut au tranşat 946 de porci şi câţiva tauri uriaşi
grei cât un ??? fiecare.

În unele seri de iarnă, în gospodăria bunicilor din Chircani
tătuca se repede cu ură-ntre porci
zguduit de tuse
iar cuvintele-i aspre duhnesc a dializă
şi a alcool.

Muci întăriţi şi bale amestecate cu borâtură
i se preling pe bărbie
dar vierilor tot nu le dă pace.
Aşa l-am găsit într-o noapte: zăcând în noroi
printre râturile pofticioase şi-nsângerate.

După ce scăpase cuţitul din mână, a leşinat
copleşit de miros şi de forfota necontenită de trupuri -
iar animalele, înfometate,
nu l-au iertat.
Până să îl ridic dintre dânşii, porcii-i înfulecaseră o ureche.

beţia

Ruxandra Cesereanu

mi-am băut ficaţii până la negru-galben
şi plămânii până la verde-violet
cocteil Molotov în maţele mele
ca într-o zonă a scorpiilor adormite c-un singur ochi deschis
am băut cai şi păduchi şi murdărie sub unghii
clisă de bărbat şi femeie la un loc
am grohăit încetişor groh-groh către iisus hristos
femeia e mai puţin alcoolică din născare
bărbatul e mai obişnuit cu voma şi greaţa
uneori am băut cerneală cu ceai negru şi benzină
sau fiere cu vinars şi noroi
am băut nopţi cu dinţii laţi şi zile cu proteze răsucite pe bigudiuri
şi câte-un crepuscul cherchelit râzând mânjeşte
am băut de toate cât un Nil egiptean cu parafă de medic legist
mi-am băut mâinile şi picioarele şi părul
în craniu câţiva spiriduşi ţopăiau de zor ciocănind la uşa de os
şi zicând am venit să te ducem la dezalcoolizare
acolo ai să te uiţi toată ziulica la trenurile marfare
acolo nici cerul nici pământul nu au fermoare
acolo pielea omenească e bej închis
iar bisericile din lemn de nuc nu au odoare
acolo dumnezeu e singur cuc
poţi să te beţivăneşti cu el până la moarte până în plăsele
poţi să joci skanderbeg
fiindcă e halterofil şi nebun fiind suge adesea din măsele
mi-am băut ficaţii plămânii creierul caii părul unghiile stop
cârciumă în carantină teren viran loc de vânzare şi de înmormântare.

[Ruxandra Cesereanu]

lehamitea

Ruxandra Cesereanu

lehamitea am simţit-o în mine imediat după ce am priceput că totu-i zadarnic
atunci mi-a venit să vomez la nesfârşit
ca după o beţie straşnică cu dumnezeu
dar nu numai cu el ci şi cu diavolul şi cu toţi ceilalţi demoni
veniţi poate de prin rusia
ba chiar şi cu sfinţii şi mucenicii stafielnici veniţi tot de prin rusia
la urma urmei şi aceştia făpturi din carne şi oase au fost
şi lor le-a fost spaimă şi greaţă şi lehamite cândva
până când s-au trezit din cleiul lor de oameni aruncaţi în baraca delirului
lehamitea a venit ca o domnişoară scârnavă
sau ca un bărbat arţăgos rostind murdării
lehamitea a venit când nu am mai ştiut ce să fac
nici cu trupul nici cu sufletul meu
chiar dacă mă rugam foarte puţin la dumnezeu
nu aveam înger păzitor decât un câine bubos cu trei picioare
ori poate o broască râioasă orăcăind te deum
aşa şi voma mea peste lumea aceasta
un şir de mărgele din sâmburi
în gâtul tuturor celor lehămisiţi de viaţă şi de moarte
sătui de toate măselele norocoase de urs
care nu pot aduce fericirea ori măcar mângâierea
şi totuşi uneori lehamitea era trimisă la naiba de sora ei vitregă
cine era aceasta o ştim cu toţii
era mătăsoasa vomă care se naşte în cei scârbiţi de ei înşişi
preafrumoasa vomă fără păr pe cap
poate însă că scriu aici despre lehamite
tocmai fiindcă mi-am încheiat socotelile cu ea
poate că am trimis-o la dracu deja
poate că vrăbioiul pe care îl văd înaintea ochilor
despre moartea lehamitei îmi ciripeşte
dau şi eu din aripi atunci sunt şi eu un fel de vrăbioi omenesc
cu gheare mici dar nu ascuţite cu ciocul în franjuri
cipcirip mă întorc către tine viaţă
oricâtă deşertăciune ai avea sub unghii
tot mai bine cu tine-i pe lumea asta cipcirip.

amintiri

Radu Vancu

memoriei tatălui meu

când priveşti ploaia prin fereastra biroului de la facultate
şi amintiri cutremură cu picurişul lor planul suflet
încât în mărinde cercuri ţi se sparge fiinţa. când uitate
harpii îşi redesfac aripele nevăzute şi ţi se zbate
în carne un zbor mai adânc decât carnea. când, crăpate,
buzele sufleteşti şuieră un visător amărui răsuflet.

când ploaia a stat şi vodka e amintire,
cum amintire-i şi tata, legat de vodkă şi el ca de-o cătuşă
probabil mereu amintindu-i, cu aceeaşi rea simţire
cu care îmi aminteşte mie, că a fi vancu e ocnă, şi cu subţire
răutate strângând în jurul încheieturii sufleteşti, cu mai abitire
lanţuri, cu fiecare beţie o încă mai remuşcătoare cătuşă.

când s-a spânzurat, până au venit ăia de la smurd
i-am făcut respiraţie artificială - ultimul aer ieşea din plămâni gâfâit
şi viaţa plutea în jur şi moartea plutea în jur şi cumva absurd
am gândit că mai respiră, îmi venea să zburd
şi aerul lui era aerul meu şi eu n-am murit încă, şi surd
am auzit paramedicii zicând: e mort. amintirile te fac fericit.

îţi mai aduci aminte?

Radu Vancu

lungile seri de iarnă, când stăteam toţi în bucătăria mare, ăia mici pe banca de lemn,
tu pe scăunel lângă caloriferul gălbui, prea subţire pentru cât de gros era frigul,
eu pe perna flendurită de burete - ţi le mai aduci aminte?
(de parc-ar exista amintiri după moarte.) (sau, mai ştii? mémoires d'outre tombe,
cam asta fac aici - dar satis est cu ivănescianismele.) ne povesteai despre aniţa şchioapa,
despre cum a murit tatăl tău după explozia de la arsenal, despre ce o să fim noi.

sufletele noastre căscau ochi rotunzi şi cuminţi, ascultau şi băteau uimite din pălmuţe,
în aerul tulbure se făceau bulboane de limpezime şi vedeam prin ele lumea,
aşa cum ne-o povesteai tu, simplă şi frumoasă la modul demonstrativ,
ca în filmele western (a, da, ne povesteai şi nu ştiu ce western cu giuliano gemma
- aşa s-o fi scriind? -, din care mai ales scena finală, unde el de fapt nu moare
şi îi surprinde pe toţi şi îi omoară el pe ei, te mişcase). vedeam dincolo de aer,

cum tot încerc de atunci încoace, şi câteodată, pe bune, reuşesc. necontenit,
aragazul îşi fâşâia flacăra, serile de iarnă fără fâşâitul ăla nu sunt întregi,
tu povesteai, aerul îşi ţesea bulboanele tot mai des în jurul nostru,
urzeai, ca o omidă mare şi înţeleaptă, fire puternice împrejurul sufleţelelor noastre;
gogoaşa mi-e acum mică, o lepăd încet şi dureros, ca şi cum mi-aş naşte sufletul,
străvăd arar crâmpeie din lumea nouă, lumea ta, şi sunt atunci la fel de frumos ca tine.

[Radu Vancu]

vis cu tine

Radu Vancu

se face că lumea se încheagă în jurul nostru ca apa în jurul picioarelor de porc
şi că în răcitura asta e bine. şi de la un timp începe să existe timpul,
pământul se separă de ceruri şi apele de pământ şi după aceea
pururi tânăr, înfăşurat în halatul găurit ca într-o manta, ieşi din camera mică,
intri în bucătărie să-ţi faci un pipalău din chiştoace vechi învelite în hârtie de ziar
şi ţi-l aprinzi de la aragaz. şi ne uităm unul la altul şi ridicăm din umeri.

după aia stăm în trupurile noastre de vis ca în înalte turnuri, fără putinţă de scăpare,
cu halbele legate de suflet aidoma unor mari, translucide ghiulele de sticlă,
şi ca să murim cât mai repede de plictiseală ne turnăm sufletu-n ele
şi ni-l bem, în timp ce timpu-arde mocnit în jur,
mocnit de ură, vreau să zic, că adică de ce-l ţinem atâta, că-n loc să crăpăm odată
şi să se gate visul tot ardem gazul de pomană. gazul de la aragaz.

şi ne tot uităm unul la altul şi ridicăm din umeri, condamnaţi pe viaţă la viaţă,
nu prea e mişto în visu-ăsta. aşa că dă-i cu sufletul pe gât. mai ai? nu?
las' că-ţi torn de la mine. şi lumea se tot încheagă, se tot încheagă,
şi chiar că semănăm din ce în ce mai mult cu două picioare de porc.
aragazul arde, aerul tremură îngroşat, noi ne bem sufletele. faci tu cinste.
ba parcă-ncepe să fie mişto, suflete să fie, că-n rest...

noctarium

Valentina Chiriţă

"Our machines are disturbingly lively, and we ourselves frighteningly inert"
[D. Harraway]

în ultimul compartiment al metroului
îmi imaginez cum încinge viteza pereţii
peisajul dilatat ca un airbag
peste care se lasă corpul moale,
inima atletică, inutilă

o vedere cu podul brooklyn
înainte de culcare,
cineva care să mă entuziasmeze,
să mă facă să îmi ţin calmul, numai pentru asta
şi l-aş iubi

distanţa care se măreşte între mine
şi cei asupra cărora m-am înşelat,
vitezele prevăzătoare cu care maşinile
intră şi ies dintr-un oraş, benzi paralele şi
nici un incident

nevoia îngrozitoare de a şti că în întuneric
ar trebui să pornească un motor ca un mănunchi
de puncte roşii, panoul de siguranţă activat de unul
singur peste linia de producţie şi o prezenţă
umană cu nervii nimiciţi, mâinile tocite până la umeri,
învingătorul cu capul tăiat căruia mediul nu-i mai
solicită nimic

ridicolă această cerinţă de a imagina, căci nimic
nu tulbură creierul, nimic nu tresaltă lichidul în etuvele
separate ca paturile noilor-născuţi,
neoanele continuă să scalde în ape limpezi
geamurile încăperilor transparente

[Valentina Chiriţă]

***

Valentina Chiriţă

tenişii coloraţi acoperind unghiile date cu titan
au părăsit încăperea, gingiile au lăsat urme roşii pe pâine.
iată un corp într-o cutie. iată-i pe ceilalţi aşteptând să iasă,
atinşi de torpoare şi scârbă.

cum fumam încordaţi lângă geam, ţigările prinseseră gustul
pământului iar scrumul se întorcea ridicat de căldură
ca zăpada uscată, fulgi mari
peste teancul de certificate

eu am rămas acolo, sperând că o să se defecteze ceva
iremediabil şi că totul o să rămână la vedere,
aş fi vrut să nu închidă nimeni ochii
(însă de mult am învăţat că recunoştinţa e ruşinoasă
ca atunci când ai viermi intestinali,
lucrul viu pentru mama ta e
omorât la loc)

se zice că aşa e mersul

poate că dacă o să muncesc foarte mult
o să-mi permit multe obiecte metalice, orbitoare
pentru că am obosit să mai clipesc.
(să te trezeşti dimineaţa cu toate răfuielile mărunte
cărora trebuie să le faci faţă cu un soi de pasivitate
şi decenţă-
felia a fost înghiţită de prăjitorul de pâine
înainte de a ajunge în noi
şi pofta niciodată săturată-)

pofta de creier o ştie numai arzătorul de creiere
care lucrează în noi
el porneşte teroarea împotriva fricii şi
înlătură artera roşie de pe artera albastră de pe
artera albă până la adăpostul de unde se crede că
am emis seducţia şi dominarea

dar şi minciuna şi revoluţia noastră sunt forme ale
acestei recunoştinţe nesănătoase
împotriva unui spaţiu cuminte-desfrânat
acolo unde stă voinţa unui individ
a cărui voce nu a fost auzită
pentru că s-a însoţit numai cu oamenii

into the grey

Nick Făgădar

1..

descărcat într-un abandon personal
triumful acestui erou de doi bani
mă face trist şi fără de poezie.
nu mai cred decât în acest mizerabil sfârşit
nu mi-l amintesc dar mă ştie
mă adulmecă cu iad şi pucioasă
mă stârneşte ca pe un organ
mă desfiinţează ca pe un vis
mă trăieşte ca pe o boală
infinit crud de o parte şi de alta
a realităţii.

2.

aseară am băut cu erorile mele
am băut mult şi cu poftă
vodcă fără miros albă rece grea
făceam istoria să se irosească în pahare
unul după altul secole de-a rândul
am înecat totul şi a fost bine.
am uitat de mine dar caricatura
se desena singură
se urnea dincolo de inerţie
convingătoare ca un sân de fată mare
replică după replică
dezamorsa reacţii pândea ca un lunetist
sufletul tău de curvă călcată în picioare
de ultimul război al paşilor pe zăpadă.
fără sfârşit linia dansează şi acum.
iubito... iartă-mi lipsa de convingeri
dar până şi tu... până şi tu...
stai şi te întrebi absolvită de conţinut
"oare cum aş putea săruta pe gură...
o caricatură?!?!"

Ninsorile

Nick Făgădar

ai venit de una singură.
ţi-ai ridicat sprânceana
şi m-ai turnat în ochi
petala de păcat încercănat.
adună cercurile
împarte alinările
strămutările tale
ca dinţi pe mâna mea
mă descompun zidit
salubru în memorii
perfect şi împlinit.
îmi place să mă joc
de-a "sunt fericit".

Mihnea Blidariu

am căutat foamea
mizeria
şi deziluzia poporului meu
l-am căutat pe dumnezeu
pe dracu
şi disperarea care i-a inventat
deshumat
cadavrul libertăţii de exprimare e plimbat pe străzi
sfintele moaşte ale democraţiei sunt puse în lăzi
şi trimise prin ţară
astăzi poporul meu se însoară
numita speranţa îi va fi mireasă
grasă
urâtă
plină de bani
fiică de senator şi de creatoare de modă
o vedem răstignită pe o comodă
în direct la mihaela tatu
conversând cu rânjetul lui cătălin botezatu
între timp
învăţăm să ne iubim preşedintele cu de-a sila
la radio guerilla
şi în ziarele care ne arată cum să ne împrietenim cu puterea
diferenţierea
între ce a fost şi ce este
se face comparând un basm cu o poveste
adică tot aia
adică am evoluat
de la minciuna colectivă la adevărul privat
deshumat
UTC-ul face glume proaste cu poporul meu
dumnezeu
e analist politic
şi dracu e un ziarist critic
împreună ne învaţă cum să ne pierdem în amănunte
şi cum să apreciem realizări mărunte
îmi pare rău
nu mai pot
nu mai am putere să scot
a nu ştiu câta lamă
să tai al nu ştiu câtelea zâmbet idiot
mă duc să mă internez în sanatoriul lui andrei gheorghe
care mi-a promis că odată
îmi va preda şi mie cursul
de
revoltă instituţionalizată...

Mihnea Blidariu

ascultând cafe del mar
pe stradă
cu ritmul ascuns în buzunar
zâmbind tuturor prosteşte
prizând soarele ca pe un drog care te îndulceşte
selectează opţiunile
bagă save şi apoi turn off
viitorul nu e mai mult decât o pietricică în pantof
îţi verşi sperma în culori pe tastatură
şi speri să simţi gust de cyber sex în gură
brb
gtg
asl
log in
conectează-te la nisipul cel mai fin
la marea cea mai albastră
şi la toate stelele de deasupra noastră
cu ritmul ascuns în buzunar
ascultând shukar
trăgând după tine o tipă ca un băiat
tunsă scurt şi super bună la pat
ucigând cu razele ochelarilor de soare
toţi poliţiştii scăldaţi de sudoare
toate intersecţiile aglomerate şi maşinile vechi
în urechi
ţi-ai tras firul invizibil al comunicării non verbale
goale
trupurile din club sunt comandate digital
tehno visceral
te termini într-o noapte de absint intelectual
a doua zi te îngropi între sânii animalului de companie
oricum asta eşti şi tu şi ea o ştie
ascultând nine inch nails
pe stradă
cu zâmbetul îngheţat şi şi ritmul ca o corvoadă
din care nu mai scapi
nu mai eşti capabil
să măsori şi să ataci break-ul irezolvabil
inalienabil
dreptul la o cuşcă se arată tot mai mulţumitor
latexul devine un lichid tot mai uşor
sexul îţi cade
şi cu el scriu urât
i'm afraid of romanians
şi cam atât...

Mihnea Blidariu

înainte
clopotele bisericilor erau mute
şi pe tăcute
românul se ruga pentru o felie de pâine în plus
sedus
de sentimentul speranţei tâmpe
că ceva o să se întâmple
şi dumnezeu îl va trăzni pe ceauşescu într-o zi
ce simplu ce de efect ar fi
însă ceauşescu era dumnezeu înţelegi
şi zidurile erau întregi
raiul era iadul în care preafericitul teoctist
propovăduia manifestul comunist
cât de trist
era să deschizi o biblie şi să citeşti uimit
glorie conducătorului nostru iubit
acum
clopotele bisericii bat tare
şi becali îşi face cruce cu trabucul în parcare
în difuzoare
predica se adaptează ca moda
de la an la an
glorie lui ion
glorie lui traian
glorie lui călin sau lui adrian
privită de sus
românia e plină de cruci
şi de enoriaşi venind de la biserică beţi muci
iubirea de aproapele e un fel de mită
cu care preafericitul execută un fel de chetă silită
bagă banul şi ajungi
garantat
în rai
nu contează că n-ai
important e să dai
iisus import export s.r.l.
e o firmă cu clopot şi cruce la bemve
capitalul politic se asigură anual
înscriindu-te la cursul de turism spiritual
ziua naţională
crăciunul
şi paştele la mare
şi ce evlavios pui ştampila pe buletinul de votare
crucificând măicuţe
intrăm în occident
privind dictatura ca pe un fel de accident
ca şi cum lumânarea s-ar fi stins
şi nu s-a găsit nimeni s-o fi aprins
fără aprobarea tovarăşului preafericit general
pe care preoţii trimişi la canal
nu prea l-au deranjat
în catedrala mituirii neamului ameninţat
cu judecata de apoi
e un pasaj din învăţămintele târâtului prin noroi:
partidul
escu
biserica ortodoxă română
ce-am minţit să se uite
ce-am furat să rămână...

Mihnea Blidariu

în fiecare dimineaţă de weekend
peste oraş se înalţă tânguiri şi regrete
mahmuri blazaţi şi cu minţile bete
în perete
strivim greaţa de cu-o seară înainte
gândaci fără minte
viermi căutând următorul cadavru urban
următorul slogan
de care să ne ancorăm vieţile
tristeţile
sunt din vina oricui altcuiva decât noi
beţiile se întâmplă oricum numa' nu în doi
facem publicitate
la cărat regrete în spate
la ucis vise
şi la aruncat ironii în oameni
la marele examen
picăm cu zâmbetul pe buze
ursuze
feţele noastre se sting şi pe ele poţi să numeri
regretele de pe umeri
un chip vesel ne ofensează adânc
eu m-am hotărât să nu mănânc
tu te-ai hotărât să nu te trezeşti
el s-a hotărât să creadă în poveşti
mă jigneşti
dacă îmi spui că mă iubeşti
nu vezi că sufăr de mahmureală şi de ură?
în gură
îmi cresc gândaci de băutură
viermi de plictis
şi otrăvuri de ucis
fericirea de-a porni cu dreptul în viaţă
e duminică şi de dimineaţă
am văzut reclama la filmul mut din ochii tăi
tânguirile ne fac răi
şi în perete
strivim cu sete
tot
ce ne-am fi putut vreodată dori...
nu ştim
nu ştiu
nu ştii...

Dorinţa

Maxim Blum

Un fiu trăia pe datorie în ţinuturile bunicilor săi. Cu cât trăia mai mult, cu atât îi creştea şi datoria. Se hotărî atunci să părăsească pentru totdeauna acele ţinuturi aprige. Mai am timp să mănînc o omletă? Dar creditorii nu îi dădeau pace. Nu înainte de a mai mesteca nişte gumă de mestecat miraculoasă, indispensabilă pentru moralul său zdruncinat. Avea iarăşi dinţii nemaipomenit de albi, urcă în pod şi răsfoi nişte caiete vechi. La una din pagini îşi zise încântat: pac! am găsit o piatră magică. Peste cîteva pagini descoperi un măr care îl îmbrăţişă. Deodată îi veni să zică: m-am căit, sunt un om schimbat. Dar cineva îl chemă la masă.
Într-una din găinile care ciuguleau iarbă prin curte îşi recunoscu o bunică; discutară pe îndelete, găina îl compătimi.
Alteori se urca într-un căruţ şi ruga nişte copii să îl tragă până la gară.
Se întâlnea, de exemplu, cu nişte prieteni ceferişti: toţi îi invidiau eleganţa. Acasă observa că purta un costum vechi, tocit în coate. Îi venea să plângă. Însă o căciulă cu clape îl făcea să se simtă ocrotit.
Acum deschise televizorul: iubita lui încă îl iubea, ceea ce era nemaipomenit de bine.
Plecă să facă un duş. În piaţă erau mai mulţi oameni cu aspiratoare metalizate. Câţiva îl recunoscură, numai că nu puteau să-i pronunţe numele. Unul, în glumă, vru chiar să îl aspire.

Preşedintele

Maxim Blum

Preşedintele ne-a anunţat că cei mai buni dintre noi au fost făcuţi prizonieri de duşman. Avea nevoie de cinci voluntari care să le ia imediat locul. Ei bine, şi aceşti cinci voluntari am fost capturaţi. Preşedintele nu mai avea acum pe nimeni, fiindcă eram cu toţii la duşman. Atunci duşmanul ne-a propus să ne răscumpărăm libertatea întorcându-ne şi capturându-l pe preşedinte. A avut loc o ciocnire de nedescris: la sfârşit jumătate eram înapoi cu preşedintele, iar jumătate rămăsesem la duşman. Afundat în saltea, simţeam o oboseală plăcută în tot corpul, nici nu mai îndrăzneam să gândesc. Şi aveam un motiv foarte serios: orice gând aş fi închegat, era imediat expediat de la unul la altul, era desfăcut, apoi reasamblat şi revenea la mine într-o formă de nerecunoscut. La asta mă gîndeam atunci când mi-a apărut în faţa ochilor o sferă de aluminiu de mărimea unui pumn de copil. Era un copil cu pumnul greu care mi-a închis ochii, după care mi-a deschis ferestrele şi s-a aruncat în gol. Cînd m-am trezit l-am găsit zăcând pe fundul unui pahar.

TGV

Maxim Blum

a) Există prima staţie? O să cobor la prima staţie, răspunse N. Fata se temea să n-o fi ucis pe Gloria. Nu era însă deloc sigur că Gloria era moartă. Aflată în trenul de mare viteză, N. intră la toaletă să-şi cerceteze poşeta. Pe de altă parte, în vagonul restaurant, domnul doctor-conductor proceda la deşertarea buzunarelor falsei muribunde. Telefonul găsit acolo nu corespundea cu cel din poşeta fetei. Posibil, dar va trebui să se dispună verificări. În această perioadă poemul nostru va fi închis.

b) *

c) În momentul cînd poemul era deschis din nou publicului larg, trenul nu mai pleca din gară. Era iar grevă, funcţionarii se holbau înăuntru, încercînd să numere pasagerii. Operaţiune dificilă, din cauză că pasagerii, de plictiseală, ori din dorinţa de a-i induce în eroare pe funcţionari, nu conteneau să îşi schimbe locurile între ei.

Tomberon: revelaţia

Maxim Blum

Un tânăr ducea cu sine imaginea tatălui, dispărut de tânăr într-un fel de confuzie. Imaginea era, aşa cum se obişnuieşte în tablourile de familie, una extrem de retuşată. Îşi amintea, de exemplu, că tatălui său îi plăceau peştii-ferăstrău. În realitate, nu era departe de adevăr, tatăl său urmase cursurile unei şcoli de aviatori, dar nu absolvise, ci preferase meseria aceea care nu duce nicăieri, care îl condusese până la urmă la Pernambuco, unde mama sa, Stella, pe numele ei de scenă magicianul Calvero, recicla dimineţile de plastic în nişte tomberoane imense, unde văzu şi el lumina zilei, cincizeci de ani mai târziu. Dar asta e doar o frază mai lungă.
Cert e că tatăl nu mai era, şi situaţia nu cunoscuse îmbunătăţiri. Dorise ca fiul său să cunoască dragostea. Fiul îi dădu bineînţeles dreptate. Într-o zi, hoinărind pe străzi, fără ţintă, avu impresia că a întâlnit-o. Era o fată lângă o sticlă de apă minerală în mărime naturală. Alergă după ea cât putu de repede. Fata alerga mult mai repede. Cînd se opri la colţul unei străzi să-şi mai tragă răsuflarea, fata se opri şi ea. O privi atent, o iubea. Până la urmă nu o mai ajunse, treceau şi multe troleibuze între ei, 69, 85, 79, şi altele. Apoi se opri la un chioşc şi mâncă un croissant "Fantastik". Dacă priveai dintr-un anumit unghi sticla în care era învelit chioşcul, puteai să descoperi multe noi fascicule şi revelaţii din acelea pe care le uiţi imediat. Mai era şi problema copilăriei, toate colţurile ei obscure se luminaseră brusc: nu-i rămase decât să se întoarcă acasă. Era spre asfinţit, soarele se împărţea în beţişoare de lumină, toate destul de colorate.
Din cauza croissantului, nu-i mai rămaseră bani de metrou.

Denisa Crăciun

regina lumii
la est ea trăieşte
in illo tempore
albăstrele cresc
în inima mea
goală de cântec
o pasăre bolnavă
voci arhaice
îmi strigă numele
în visul unui pitic
uitasem pasărea călătoria
o naştere mitică
o ceremonie de trecere
calul fără picioare
în ţinuturi îndepărtate
nouă zile nouă nopţi
coboară în văile
plângerii acolo unde
sufletele morţilor
gem pe plaje
ale disperării
mica vrabie neagră-galbenă
pe aripi
blând îmi bate în fereastră
deschid ochii şi porţile
unei alte lumi se grăbesc
a-mi primi corpul

Denisa Crăciun

arici veseli
dis-de-dimineaţă
au salutat
soarele palmierii
închideţi întotdeauna visele cu cheia
există peste tot hoţi nefericiţi
zile foarte lungi şi reci
am petrecut ţesând norii
ploaia a căzut
pe chipu-mi
două mere galbene
în fereastră
nici un ritual nici un preot
numai botezul deznădejdii
fără încetare şi numele unei păsări
la trezire

Denisa Crăciun

un cerşetor beat de speranţă
printre hoardele de înţelepţi mort-născuţi
reflexul vieţii
închizând ochii
pe pragul zorilor
compania sa prin solidaritate
sub un cer dezolat
sub semnul efemerului
revendicăm dreptul la metamorfoză
la colţul unei străzi din această lume
reală-ireală
fracturi ale sufletului la capătul unei tăceri
prea abrupt mă trezesc zicându-mi
nu plânge
fluturii nu agonizează niciodată

Ilya Kaminsky

Christian Tănăsescu

Ilya Kaminsky s-a născut la Odessa în 1977 şi trăieşte în Statele Unite din 1993 când guvernul american i-a acordat familiei sale azil politic. Ilya este autorul volumului "Dancing in Odessa", apărut la Tupelo Press în 2004, care a câştigat Whiting Writer's Award, Metcalf Award acordat de American Academy of Arts and Letters, premiul Dorset, şi bursa Ruth Lilly Fellowship din partea reputatei publicaţii Poetry. "Dancing in Odessa" a fost de asemenea desemnată "Cea mai bună carte de poezie a anului 2004" de către ForeWord Magazine.

Elogiu râsului

Ilya Kaminsky
[traducere: Christian Tănăsescu]

Acolo unde zilele se încovoaie şi se-ndreaptă
într-un oraş care nu aparţine nici unei naţiuni
ci tuturor popoarelor vântului,

ea vorbea limba plopilor -
cu urechile tremurându-i în timp ce vorbea, mătuşa mea Rose,
compunând ode închinate frizeriilor, şi prăvăliilor.

Cu sufletul mergându-i pe două picioare, un suflet sau niciunul, bani de cheltuială
ai unui copil, ea îi iubea pe muzicanţii de pe stradă şi ştia
că bunicul meu pregăteşte prelegeri despre cererea

şi oferta de nori din patria noastră:
Statul l-a declarat duşman al poporului.
Alerga după tren cu buzunarele hainei pline de roşii

şi dansa gol pe masa scoasă în faţa casei -
a fost împuşcat, iar bunica mea violată
de procurorul poporului, care i-a-nfipt stiloul în vagin,

un stilou ce închidea oamenii pentru câte douăzeci de ani.
Numai că în istoria secretă a mâniei - tăcerea unui om
trăieşte în trupurile celorlalţi - în timp ce noi dansăm ca să nu ne prăbuşim,

între doctor şi procuror:
familia mea, oamenii din Odessa,
femei cu sânii imenşi, bătrâni naivi şi copilăroşi,

toate cuvintele noastre, grămezi de pene arzând
ce se-nalţă şi se-nalţă cu fiecare repovestire.

Maestro

Ilya Kaminsky
[traducere: Christian Tănăsescu]

Ce e memoria? ce anume face trupul să lumineze:
o livadă de meri în Moldova şi şcoala bombardată

când şcolile sunt bombardate, tristeţea e interzisă
-- scriu acestea acum şi îmi simt greutatea propriului trup:

fetele ţipând, 347 de voci
în povestea despre doctorul care le salvează, cu mâinile

prinse sub un zid, cu nepoata murindu-i alături -
şoptindu-i Nu vreau să mor, am mâncat aşa nişte mere,

iar el o priveşte ca un orb care-i citeşte de pe buze
şi-i urlă: Taci odată! Sunt aproape de fereastră şi

strig după ajutor! vorbind,
fără să se poată opri, tot vorbind pe întuneric:

despre Brahms, despre Chopin, le vorbea ca să le liniştească.
Un doctor, da, cu nu mai contează care fereastră

încadrându-i viaţa, pe-afară: creşteau roşiile, treceau norii şi noi
care am trăit odată; un doctor cu un papagal tatuat pe braţul prins

sub zid, privind obrajii nepoatei
obraji ce nu mai sunt ai ei, cu o precizie chirurgicală

copci suferind şi graţie:
după două zile el strigă

de la fereastră (nu exista nici o fereastră) când salvarea
se-apropia, vorbind despre Chopin, despre Chopin.

Îi tăiară braţele, iar infirmierele spuseră că "va fi OK"
-- la mine în vis: stă drept, dă pâine la porumbei, înconjurat

de porumbei, păsările i se aşează pe cap, pe umeri,
iar el strigă: N-ai priceput nimic! şi

propria respiraţie îl adoarme, oraşul doarme,
un astfel de oraş nu există.

Isaac Babel

Ilya Kaminsky
[traducere: Christian Tănăsescu]

N-a existat nici o mitologie: Odiseu s-a spânzurat. Homer a murit beat şi puţind a mocirlă.

Isaac Babel ştia. "Sunt profesor de dans", obişnuia să se prezinte, "ştiu tot felul de dansuri - polka şi tango şi flamenco, un dans al poftelor şi al bucuriei, al celui cu nevastă şi al celui fără".

Era un om de o aprigă ambiţie care mai avea şi năravul de-a vorbi singur; dansurile le executa desculţ pentru ca nu cumva "să strice marfa". Când era beat, Isaac se oprea pe trotuar şi făcea semn unui taxi,

"Liber?" obişnuia el să întrebe, deschizând şi portiera.

"Da", răspundea taximetristul.

"Da? Atunci dă-te jos şi du-te şi dansează!"

Un om ostenit, când râdea părea complet singur pe faţa pământului. Când treceau anumite femei pe stradă se întorcea după ele şi zicea încet: "Ce bucăţică de pâine e, ce bucăţică de pâine caldă". Îmi plăcea la nebunie să-l aud râzând.

"Ce părere ai despre Marina?" îl întrebam eu adesea.

"Cred că e o femeie minunată!"

"Serios? Ea întotdeauna spune că eşti un idiot".

"Na, poate că amândoi ne înşelăm."

Ani la rând mi-am ţinut buzele pecetluite peste deliranta poveste a nebuniei lui. Chiar şi când îşi spunea poantele, râdeam cu buzele lipite.

"Isaac a fost la băut azi-noapte?" mă întreba Marina.

"Nu ştiu sigur! Dar când a venit mi-a cerut o oglindă să vadă cine s-a întors acasă."

Marina Tsvetaeva

Ilya Kaminsky
[traducere: Christian Tănăsescu]

În primul an după ce am surzit am văzut-o cu un bărbat. Purta o eşarfă purpurie legată în jurul capului. Semi-dansând, el îşi aşeză capul pe sânul ei. Iar ea începu să cânte. O urmăream cu o atenţie vorace. Îmi imaginam că vocea îi miroase a portocale; m-am îndrăgostit de vocea ei.

Era o femeie care trăia asemenea unui complotist transmiţând mesaje contradictorii. "Nu mânca şi seminţele mărului!" m-a ameninţat ea. "Nu şi seminţele. O să-ţi crească după aia crengi din burtă!" Şi îmi atinse urechea, vârându-şi degetul.

Nu ştiu nimic despre soţul ei în afară de faptul că a murit de inimă în timp ce mergea cu autobuzul. Nu se citea nicio urmă de crispare pe chipul ei, dar privind-o am înţeles deminitatea durerii. Venind de la înmormântarea lui, îşi scoase pantofii şi o porni desculţă prin zăpadă.