EgoPHobia #18

Adrian Ioniţă:
~ Interview with Johnny Payphone [ROMÂNĂ] / [ENGLISH]
~ Steampunk and Past-Future-Imagism [ROMÂNĂ] / [ENGLISH] / [FRANÇAIS]
~ O imersie în aburi cu Jake von Slatt [I] [ENGLISH original @ Bostodelphia]
~ Steampunk Gallery [ROMÂNĂ] / [ENGLISH]
~ Steampunk Links

Steampunk american, biciclete şi activism
-interviu cu activistul american Steampunk Johnny Payphone-

de Adrian Ioniţă

click for the English version

Doi tipi s-au furişat pe aleea din spatele clădirii mele. Lola Chicago şi Johnny Payphone. Au aflat că am cel mai mare boiler cu aburi din Chicago şi plănuiesc să sape o gaură în perete. Îi privesc şi îi aud prin varianta miniaturală a Telectroscopului meu inspirat de Paul St. George, şi mă mir cum vor reuşi ei să aducă în La Villita un Bagger 288 fără să treacă neobservaţi.

Lola, care lucrează ca tâmplar în timpul zilei este cross-dancer şi cântăreaţă de cabaret în timpul nopţii. Ea are un atelier de 700 de metri pătraţi aflat la o aruncătură de băţ de clădirea mea, în care se găseşte o colecţie cu cele mai bizare obiecte imaginabile.

Johnny este chintesenţa activistului Steam Punk, membru al organizatiei Chicago Rat Patrol, ambasador cultural în Ghana prin Sister Cities International, şi “ministru de afaceri publice” pentru varianta regională a festivalului Burning Man din Noua Zeelandă.

Decât să îmi dărâme zidul mai bine îi invit înăuntru, sacrific câteva dintre trabucurile mele cubaneze, deschid o sticlă de Lagavulin Scotch whisky afumat, mestecăm nişte frunze de leuştean, şi vorbim despre Steam Punk. Lola, care va apare într-un interviu viitor pe Egophobia, semnează fotografia, în timp ce Johnny s-a introdus natural fără nici o sugestie din partea mea:

JP: Mă numesc Johnny Payphone, numele pe care m-i l-am asumat ca profesionist. Cred că este bine să menţionez că mă trag dintr-o familie modestă de fermieri, familie cu o deosebită apreciere faţă de trecut şi simplicitate în viaţă. În copilărie nu m-i sau oferit prea multe jucării, în schimb părinţii au investit în mine experienţe de viaţă cum sunt coloniile de vacanţă şi excursii, sau îmi dădeau de exemplu, o pereche de picioroange pe care să mă caţăr, decât o jucărie care se va distruge în timp; asta pentru că simbolul sau experienţa fizică directă sunt mai importante în viaţă decât obiectul material în sine.

AI: O filosofie de viaţă dificilă în ziua de azi când se pare că trăim într-o lume diferită. Cum te afectează această schimbare?
JP: În cei 30 de ani care au trecut de atunci, lumea, sau cel puţin zis America, a devenit un loc consumerist îngrozitor, aşa că tot ceea ce fac vine în reacţie adversă cu această situaţie. Încerc să reamintesc oamenilor că ceea ce este important în viaţa sunt prietenii, o mâncare bună, timpul pe care îl petrecem cu cei pe care îi iubim, activităţile de care ne bucurăm făcând lucruri cu propriile noastre mâini, şi nici de departe ceea ce americanii tind să dorească, ce ar fi un automobil luxos, ultimul tip de televizor, diverse gadgeturi electronice, care simt că nu fac decât să ne separe de propria noastră viaţă, ocupaţi pe un telefon celular sau adânciţi într-un SMS sau program de televiziune în care vedem nişte tipi construind motociclete , când noi înşine am putea fi în locul lor construindu-le.
Lumea a fost ademenită în afara imediateţii oferite de propria viaţă.

AI: Cum reconciliezi aceste sentimente contradictorii produse de viaţa într-o societate consumeristă şi dorinţa de găsi un refugiu în trecut?
JP: La suprafaţa aş putea apărea ca fiind tehnofob, că nu îmi place tehnologia, dar nu este aşa, dimpotrivă sunt mulţi steampunkers obsedaţi de tehnologie, care doresc să se întoarcă într-un timp în care totul era uşor de înţeles de omul obişnuit, şi tot atât de uşor de reparat sau menţinut. Motivul pentru care Steam Punk gravitează în jurul acestui interval de timp de la 1890, este pentru că a fost ultima perioadă din istoria omenirii când puteam să ne aşteptăm de la un absolvent de liceu să înţeleagă principiile ce stau în spatele cunoaşterii umane, să privească la obiect pe dinăuntru sau pe dinafară, să înţeleagă cum funcţionează şi să fie capabil sa îl repare dacă era necesar.

AI: Chiar mă întrebam de unde vine această obsesie cu epoca victoriană?
JP: Poti să priveşti lucrurile în termenii structurii de clasă din timpurile victoriene când aveam o clasă de ţarani, una de meşteşugari, şi o clasă de sus care consuma produsele oferite de meşteşugari. În Steam Punk, foarte mulţi sunt obsedaţi în a face lucruri stralucitoare, coperţi draguţe pentru computere sau televizoare, dar pe aceeaşi scenă sunt şi oameni interesaţi în reînvierea unei tehnologii, salvarea de la extincţie a unor maşini de aburi sau a unor tehnici fotografice abandonate. Desigur, mai există un element, şi acesta este reîntoarcerea la un timp când oamenii aveau maniere, când se îmbrăcau “ca să iasă afară“ şi se îngrijeau de modul în care arată.

AI: Astăzi ai ales o uniformă de lucru...
JP: Nu uita că am venit pregătit să văd camera boilerului... Acum, nu aş spune că nu ai libertatea de a arăta şi apărea aşa cum doreşti. Eu însumi am multe tatuaje care mă pun în lumina unui rebut în societatea modernă, dar voi da bineţe cuiva care trece pe lânga mine pe stradă chiar dacă se uită la mine ca la un freak fără să îmi răspundă la salut. Chestii de genul acesta. Înainte exista o legatură “umană” între oameni. Desigur, dacă trăiai într-un oraş mic, ajungeai să cunoşti pe fiecare, şi acest fapt lucra ca un fel de reinforţare socială şi control asupra unei criminalitaţi pe care astăzi o avem cu psihopaţi, nu zic, acest lucru se întâmpla şi înainte, dar această reinforţare dispare într-o lume în care nu ne cunoaştem vecinii, nu ştim la ce să ne aşteptăm din partea lor, nu ştim la ce ne putem aştepta din partea noastră, şi aşa mai departe. Din nefericire, ca rezultat al acestei deconectări pe care tehnologia a impus-o vieţii noastre, oamenii au devenit tot mai singuratici, şi felul în care generezi un criminal sau un psihopat este prin refuzul de ai oferi compasiune umana. Atunci când cineva arată semne de alienare, compasiunea trebuie extinsă către el ca o punte şi trebuie să îi ajutam. Ce se întamplă în schimb, în societatea de azi, ei continuă să primească ajutor social, dar nimeni, absolut nimeni nu există în viaţa lor. O situaţie care înrautăţeşte alienarea în loc să o uşureze.

AI: Te rog să îmi spui ceva despre obiectele tale.
JP: Să-ţi spun sincer sunt genul de om care găseşte foarte dificil să creeze artă care nu este funcţională. În acest sens am încercat să înţeleg societaţile nomadice precum “American Indians Move“ care niciodată nu au avut o casă permanentă. Ei nu îşi puteau permite să care cu ei lucruri non-funcţionale aşa că au transformat în artă tot ceea ce aveau. Acesta este un aspect care, pentru meşteşugarul victorian ţinea de continuitatea din tată în fiu a meşterşugului, în timp ce astăzi noi nu avem nici un fel de legătură cu creatorul obiectului de peste ocean, care este anonim. Pe vremuri poate că aveai doar un scaun, dar îl cunoşteai pe cel care l-a făcut, aşa cum cunoşteai şi pe bunicul său care făcea şi el scaune, şi aşa mai departe. Pe vremea aceea noi aveam o conecţie directă în viaţă. Bunicul meu a fost fermier, dar el îşi repara singur toate maşinăriile din atelierul său. Acolo am învăţat să sudez, iar astăzi îmi fac proiectele la Butler Street Foundry din Bridgeport.

AI: Cum se produce acest transfer de personalitate între tine şi obiect?
JP: Tot ceea ce fac este funcţional într-un fel sau altul, chiar dacă rezultatul este o parodie, sau non-funcţional prin ceea ce reprezintă. Într-un sens, pot spune că iau un obiect funcţional şi îl transform într-unul mai puţin funcţional, dar am mari probleme în a mă exprima pe o cale pur artistică.
Întotdeauna doresc să lucrez la o forjă obiecte simple, precum o lingură sau o furculiţă, sau ceva ce pot să ofer cuiva care poate să o folosească. În ceea ce priveşte arta aceasta lipsita de forme pe care o vedem astăzi în galerii, cred că o mare parte din valoarea ei este bazată pe perepţia comunităţii de artă. La sfârşitul zilei, ceea ce fac, poate că nu are nici o valoare artistică, dar pot să îl folosesc, cum sunt bicicletele, transformări de obiecte, şi lucruri de uz.

AI: Cât de importantă este folosirea materialelor în Steam Punk?
JP: Steam Punk, ca expresie nu este limitat de material sau dimensiune. Cunosc mulţi artişti care sunt implicaţi în fashion-design şi care sunt foarte creativi. Tot ce este mic în dimensiune poate fi realizat uşor în atelierul improvizat de la subsol sau din garaj. Obiectele mari costă mai scump, dar avem exemple precum sunt Neverwas Haul, ce este o cladire victoriana pe roate, sau cea mai mare sculptura din lume facută din fier vechi, FOREVERTRON, o alcătuire concepută de Dr. Evermore pentru a lansa în eter un ou uriaş din cupru, de asemenea Kinetic Steam Works, un grup de artişti care angajează motoare cu aburi pentru a acţiona artă cinetică, precum un impresionant Steam Punk Tree House prezentat anul trecut la festivalul Burning Man. din Black Rock City, California...

AI: Ai lucrat în trecut cu vreo galerie de artă sau un muzeu?
JP: Am pus câteva dintre maşinăriile mele în galerii, dar noi avem această etichetă de Outsider Art sau Folk Art, care este o insultă pentru că presupune că dacă nu eşti educat într-o instituţie de artă, sau nu eşti prezentat în galerii, nu eşti artist, ci mai degrabă o curiozitate excentrică care se întâmplă să facă artă. Presa de astăzi, New York Times, de exemplu, se concentrează asupra produselor de Steam Punk, cum ar fi o modificare adusă computerului pentru a arăta de modă veche, dar adevărata expresie există în stilul de viaţă, o decizie pe care o iei ca să o îmbogăţeşti, luând tot ceea ce este mai bun dintr-o perioadă istorică, editând în acelaşi timp o eliminare a părţilor rele.

AI: Aş vrea sa aud mai multe de la tine despre Steam Punk şi stil de viaţă.
JP: Aş putea spune că am fost Steam Punk înainte de a auzi despre acest termen. Pentru mine, Steam Punk este o expresie a stilului de viaţă. Există exemple precum compatriotul tău Dr. ASI, (Dr. Adrian Silvan Ionescu) prezentat recent de Esquire Magazine, care îşi extinde stilul de viaţa înapoi în 1800, ca şi cum am spune, acesta este timpul în care am fost menit să mă nasc, acesta va fi modul în care mă voi comporta. Apoi Dr. Evermore din Wisconsin care este un artist ce face obiecte din deşeuri metalice şi le semnează cu afirmaţii false din 1800, şi care apoi, arată prea futuristic pentru o expresie Steam Punk şi nu ştii precis dacă te transportă în trecut sau în viitor, sau este o combinaţie a unei expresii mixte.

AI: Din nou, Johnny, cu riscul de a mă repeta, aş vrea să aud mai mult despre stilul tău de viaţă.
JP: Nu ma uit la televizor, nu am un televizor. Nu cred că este un mod acceptabil de a-ţi petrece timpul. Ca fiinţe umane, câţi ani avem de trăit pe Pământ pentru ca să îi petrecem privind gunoiul mediatic de la televizor? Asta este o încercare pe care trebuie să o învingem. Eu trăiesc viaţa unui nomad în jurul festivalurilor lumii. Sunt întors recent de la un festival din Australia, şi trebuie să spun, tot ceea ce am, trebuie să fie funcţional şi redus la un număr minim de bagaje. Călatoresc cu trenul. Simt că este o forma mai plina de demnitate decât să zbor cu avionul. Sunt compromisuri pe care trebuie să la fac, folosesc bicicleta în loc de automobil. Niciodată nu am avut o maşină, asta nu înseamnă că nu aş considera un camion în care să pot trăi, o motocicleta cu consum redus. Un prieten, din San Francisco, Chicken John, şi-a convertit camioneta pe zaţ de cafea folosind un gazifier. El a observat că cafenelele aruncă bidoane întregi de zaţ pe zi, şi a copiat un model de convertire al cocenilor de porumb folosit de fermieri în timpul razboiului. Este un procedeu simplu, tot ce îţi trebuie este un aparat care să îţi aducă materialul la o temperatură suficient de înaltă pentru a produce un gaz pe care îl ataşezi direct de carburator. Practic nu trebuie să faci nici un fel de modificare a motorului. Pentru mine aceasta este o dovadă despre ce se petrece azi în lume şi de unde a venit această conspiraţie globală care ne ţine în dependenţă de benzină în timp ce continuăm să ucidem oameni pentru a o menţine. Este oribil, când ne gândim că energia cade gratuit din cer.

AI: Conspiraţie globală zici?
JP: Asta ne aduce înapoi în timp la perioada anilor de început a superstructurilor coloniale globale, când companii ca Standard Oil, sau Proctor & Gamble au conspirat să dezvolte în lumea a treia ceea ce numim Banana Republics, pentru ca să le extragă resursele naturale şi să pună bazele unei societăţi de consum în America. Drept dovadă, noi obişnuiam să avem copaci şi parcuri sau şezători populare unde mergeam să dansăm, iar acum copacii au fost tăiaţi şi înlocuiţi cu locuri de parcare, magazine de arme, alcool, arme, alcool, arme... Avem mai multă sau mai puţină suferinţă umană? Pot să spun că vad în fiecare zi sărăcie, analfabetism şi foamete în oraşele noastre în timp ce noi ar trebui să fim cea mai binecuvantata ţară pe pământ, liderul Lumii Libere, şi să avem cea mai înaltă calitate a vieţii în lume. Este o ruşine pentru America pentru că nu are grijă de sine însuşi când se implică în conflictele altor popoare când noi nu am reuşit să ne rezolvăm propriile probleme. De aceea, cînd a căzut acel pod în Minneapolis toată lumea a fost şocată, avem poduri care cad sub noi în timp ce cheltuim sume fară precedent în războaie pentru petrol, pe cealalta parte a lumii. Este cutremurator că nu mai poţi să ai încredere să păşeşti nici măcar pe stradă.

AI: Huhh, este cineva în particular care a avut o influenţă asupra viziunii tale ?
JP: Bunicii mei au avut o influenţă enormă, de asemenea meşteşugari care au creat lucruri pe care le-au visat, precum Dr. Evermore sau Jean Tingley, care face sculpturi cinetice ce se autodistrug la sfârşit. Îmi place acest fel de ireverenţă în artă, unde ai ceva ce este artă, dar care se proiectează nefolositor şi lipsit de valoare la sfârşitul showului.

AI: Ce poti să spui de Hollywood?
JP: Hollywood a copiat anumite lucruri la modă şi le-a popularizat tinerilor. Filmele Steam Punk care exprimă retro-futurism, create de Hollywood sunt un fiasco, precum “Wild, Wild, West” (1999). “Chitty, Chitty, Bang Bang, “ (1968) este destul de bun. SF-ul victorian inspirat de Jules Verne ne-a influenţat pe mulţi dintre noi şi Disney, desigur a făcut filme pe această temă, dar cred că oamenii tind să respingă mass media atunci când au acest stil de viaţă.

AI: Eşti membru al organizaţiei Rat Patrol din Chicago.
JP: Am un program în care facem biciclete pentru copii negri şi săraci din ghetto. Aceştia sunt copii făra un model pozitiv în viaţa lor. Îi învăţăm să repare biciclete, dar ceea ce îi învăţăm cu adevărat este să îşi rezolve problemele de viaţă “faţă în faţă”, prin cuvinte decât prin violenţă sau împuşcături. Îi învăţăm că drogurile nu sunt calea care te face să răzbeşti în lume şi le dăm inspiraţie unde să găsească căi de a ieşi din ghetto, cu speranţa că într-o zi ei vor veni înapoi şi aduce ceva pozitiv în schimb.

AI: Spune te rog cititorilor noştri ceva despre călătoria în Ghana.
JP: Reiese că Accra, capitala Ghanei este oraş înfrăţit cu Chicago, şi am întâlnit într-o zi pe cineva care era trimis aici de guvernul ghanez sa găsească o soluţie de a face biciclete-cargo pentru fermierii ghanezi. Ei au drumuri prin junglă care conduc spre resurse naturale bogate, dar au dificultăţi de transport din cauza preţului exorbitant al benzinei. Noi am trimis un container de biciclete şi am înfiinţat o şcoală de “cargo bike modifications” şi design. A fost facută printr-un schimb cultural numit Sisters City Program. De asta Ghana. Acum, asta poate fi facută în orce ţară în curs de dezvoltare din lume şi este făcută. Încă încerc să găsesc biciclete şi voluntari pentru Ghana. Am un container nou care va fi trimis în august şi încerc să adun fonduri pentru scoală şi voluntari care să înveţe copii cum să facă biciclete-cargo.

AI: Cum a fost primit acest program în Ghana?
JP: O bicicletă poate să îţi schimbe raza de acţiune de la o distanţa de mers pe jos până la 20 de mile, aşa că poţi obţine un loc de muncă la o distanţă mai îndepărtată. Apoi, când ai o grămadă de produse pe care trebuie să le transporţi prin junglă, asta este facut traditional pe capul oamenilor, poţi îmbunătăţi capacitatea aceasta în mod radical. Programul a fost foarte bine primit şi eu am fost tratat foarte bine de guvern care de asemenea a alocat fonduri pentru scoala de biciclete-cargo. Se pare că ei se gândesc la viitor şi nu vor să fie dependenţi de carburanţi, aşa cum suntem noi.

AI: Te-ai gândit vreodată la China?
JP: Faptul că Asia îndrăgeşte atât de mult bicicleta înseamnă că ei au deja o bază de ingenuitate în acest sens. Noi am avut aceeaşi problema în America de Sud . Nimic din ceea ce poate fi imaginat în forţa pedalei ca mecanism, nu a fost încercat de Maya Pedal din Guatemala, de la pompe de apă, până la moară de grăunţe şi alte ”bicimaquinas”. China în momentul acesta este interesată mai mult în automobile. Ei au o soluţie tehnologică şi încearcă practic să se modernizeze, spre deosebire de Olanda care şi-a prezervat morile de vânt pentru că ele sunt apreciate ca un tezaur cultural. Ar fi putut foarte bine să le dărâme şi să le înlocuiască cu centrale electrice moderne, dar nu au facut-o pentru că tradiţional există un cult special pentru ele. La fel, guvernul ghanez spune că nu încearcă să paveze jungla ci să pună bazele unui transport pe pedală.

AI: Unde te vezi Johnny Payphone, peste zece ani?
JP: În general nu cred că simplicitatea este direcţia spre care se îndreptă cultura noastră. Cred că miscarea Steam Punk va duce spre un lifestyle practicat de o secţiune din societate aşa cum s-a întâmplat cu hippies, afro-entuziaşti, punk şi metal rock . Unii vor plăti mai mulţi bani pentru a avea ceea ce îşi doresc în viaţă în timp ce mişcarea, care are cel puţin zece, cinsprezece ani în ciclul ei, va trece ca orce modă lăsând în urmă un grup restrâns de aficionados. Cariera mea se îndreaptă deocamdată spre călătorii în jurul lumii şi a festivalurilor de gen, unde văd alţi inventatori şi proiectele lor.

AI: Johnny a fost o deosebită plăcere să te am ca interlocutor pentru acest interviu. În numele cititorilor noştri de pe EgoPhobia, îţi mulţumesc.
JP: Împărtăşesc aceeaşi placere

Nota redacţiei: creatorii de bike modifications sau steam punk, interesaţi să îşi prezinte creaţiile de artă vizuală sau literară ori sa dea un interviu revistei sunt rugaţi să se adreseze redacţiei sau să trimită materiale pe adresa: redactia@egophobia.ro.

American Steampunk, Bicycles and Activism
-an interview with American Steam Punk activist Johnny Payphone-

by Adrian Ioniţă

click pentru versiunea română

Two guys are sneaking in the back alley of my building. Lola Chicago and Johnny Payphone. They found out that I have the largest steam boiler in Chicago, and are planning to dig a hole in the wall. I watch and hear them through my miniature version of Paul St George's Telectroscope and wonder how in the world can they hire in La Villita a Bagger 288 without being noticed

Lola, who works as a carpenter by day, is a cross-dresser and punk cabaret singer by night. She has a 6000 square ft. studio around the corner of my place, filled with the most incredible stuff on earth.

Johnny is the quintesence of a steam punk activist, member of the Chicago Rat Patrol, cultural ambasador to Ghana through Sister Cities International, and Minister of Public Works for New Zealand’s regional of the Burning Man. Or something like that.

Before they’ll knock down the wall, I’ll better let them inside, sacrifice some of my illegal Cuban cigars, open a bottle of 16 year old smoky Lagavulin Scotch whisky, chew some fresh lovage, and talk about Steam Punk. Lola, who will be featured in our next number at Egophobia took the photos, while Johnny introduced himself naturally, without any suggestions:

JP: My name is Johnny Payphone, that’s my assumed name, or professional name. I think that is important to understand that I am a product of a very humble family, farmers on both sides, a family with a deep appreciation for the past and simplicity in life. As a child, I was not given as many toys or material possessions as other children, instead my parents invested in experiences for me, making sure I went to camp and the great outdoors and that sort of things, for example, they will give me a pair of stilts before they will give me some little toy car which will break over the time, because they felt that the physical and the symbol are more important in your life than possessions.

AI: A philosophy of life so challenging today when it seems that we live in a different world. How do you feel affected by change?
JP: In the 30 years that I have grown up, the world has become a horribly consumerist place, or at least, America has, so everything I do is a sort of backlash against that. I try to remind people that the important things in our life are our friends, good food, the time we spend with people we love, activities that we enjoy creating things with our hands, and not at all, what the American people tend to desire, which is a flashy car, the latest large screen television, various electronic devices, that I feel, only served to separate us from our life., on a cell phone or texting on a thing, or watching a television show about some guys who were making motorcycles, when they themselves could be on there, making and riding them. People were lured from the immediacy of their real life.

AI: How do you reconcile these conflicting feelings of living in a highly consumerist society and the escapist desire to find a refuge in the past?
JP: It appears on the surface that I am a technophobe, that I don’t like the technology at all, but that’s not it, in fact many steam punks are obsessed with technology, is just that we wish to return to a time when everything was user serviceable and immediately available to understanding by the common person. The reason steam punk has settled on this sort of 1890 timeframe, is because it was the last period in human history when a high school graduate could be expected to grasp the fundamental principles behind all of human knowledge, and so, if you got a radio or a tractor or a phonograph, you would be able to understand it inside and out, look at the pieces and know how they work, and also be able to repair it, if necessary.

AI: I always wondered, why this fixation with the Victorian era?
JP: You can kind of look at it in terms of the class structure of the Victorian age, where you had a peasant class and a craftsman class and you had an upper class, and the upper class consumed the product of the craftsmen. In the Steam Punk world were a lot of people obsessed with making very shinny, very pretty covers for their computers or flat screen televisions, but, within that scene, were also a lot of people interested in reviving technology, not letting it die, getting steam power machines running, and running new art, also using old photographic techniques that are in danger of dying out. There is also another element to it - just returning to a time, when people had manners - when people dressed up to go out, when they took some care to their appearance.

AI: You chose today an industrial blue working uniform ...
JP: I came prepared for the boiler room... No, it is not to say that you shouldn’t have the freedom to look or appear however you want, I myself have many tattoos and piercing that cause me to be some of a reject for modern society, but I will still say “how do you do” to someone who is passing me on the street, and they may look at me as a toughie and not even acknowledge me or say hello, and so, that’s the sort of thing. There used to be a human connection between people. Part of it was that, if you lived in a neighborhood or a town small enough, you had to know someone else, and this sort of worked as a social reinforcement and control on crimes that we have today with psychopaths, child molesters and people who rub old ladies; that happened in the old days as well, but now is much easier to get away with not knowing your neighbors and not knowing what are they up to, and than, not knowing what are you up to, and that sort of things. Unfortunately, I think, what happens, as a result of this disconnection from our lives that technology brings us, is, allows people to become more and more lonely, and the way you generate a killer or a psychopath, is to deny them human compassion. When someone shows signs of mental trouble, they should have compassion extended to them and we should help that person. What happens in our society now, they continue to receive benefits from the government and never leave their apartment, none in their own world, that’s when the mental illness gets worse.

AI: Please tell me something about your objects.
JP: I tell you, I am a guy who has a hard time creating art that is not functional. I looked into nomadic societies like “American Indians Move’ who never had a permanent home base. They could not afford to carry around useless objects, so they worked art in everything they did. That’s another thing that the craftsman of the Victorian era did, whereas, the objects that come to us today from overseas, are anonymous, and we have no connection what so ever to the person who made them. In the old days you may had only one chair but it was a very nice chair, and you knew who made that chair and that person’s grandfather also made chairs, and that sort of things. We had a connection to our lives. My grandfather was a farmer but he fixed all his machineries and had a welding shop. It is were I learned to weld. Lately I have worked with Butler Street Foundry from Bridgeport.

AI: How do you blend your personality in the fabric of the object?
JP: Everything I make is functional in some way, even if the result is a parody and is quite nonfunctional by what it is. In a sense, I can take functional objects and make them less functional but I have a very hard time expressing myself in a purely artistic way. I always want to make on a blacksmith’s forge, a very nice fork or spoon or something that I can give someone that may be able to use it. Regarding the sort of art that is just a shapeless hunk of metal in a gallery, I believe that a lot of the value of that kind of art is based on the perception of the art community. At the end of the day, something I make may not have much of an artistic value, but it still has its use, so, I make bicycles, contraptions, trinkets and things for everyday life.

AI: How important is the use of materials in Steampunk?
JP: Steam Punk is not limited by material or dimension at all. I know many people who make clothing, which is very creative. Small is easy to do in your basement hobby shop. Large takes money, but than, we have examples as the Neverwas Haul, which is a moving Victorian mansion on wheels, or the world’s largest scrap steel sculpture, the FOREVERTRON a tremendous contraption designed by Dr Evermore to propel a copper egg into the ether. Kinetic Steam Works is a group of artists that runs actual steam traction engines to power kinetic art such as a Merry- Go–Round, or an impressive Steam Punk Tree House, presented the last year at the Burning Man event in Black Rock City, California...

AI: Are you working with any galleries or museums?
JP: I put some of my machines in the galleries before, but we have this term of Outsider Art, or Folk Art, which is sort of an insult because it implies that if you are not educated in an artistic institution or, you are not shown in galleries, than you are not really an artist, you are just a sort of whimsical, foxy, exocentric, who happens to create art. The media these days, the New York Times for example, is very eager to focus on a product that steam punks may produce, such as a modification for your computer that allows it to look more old fashion, but the true expression is in your lifestyle, you make choices in your life to, I will say, enrich it, by taking the best parts of a period of time and also consumptively editing out the worst parts.

AI: I’d like to hear more from you, about Steam Punk and lifestyle.
JP: I would say that I was a steam punk before I even heard about that term.
For me Steam Punk is very much an expression of my lifestyle. There are examples of people from now, like Dr. ASI, (Dr. Adrian Silvan Ionescu from Romania) extending back into the eighteen hundreds, who just sort of said, this is the time I was meant to be born, and this is how I will behave. And then is Dr. Evermore in Wisconsin, who is a scrap artist, who always made things and sign them with false states from eighteen hundreds, and the objects, as you looked at them, looked like it could be that old, but then also, they looked too futuristic, producing steam punk expressions you don’t quiet know if are hundred years in the future or in the past, or a combination of both.

AI: Again, Johnny, about your lifestyle...
JP: I don’t watch television, I don’t own a television. I don’t think that it is a particularly rewarding or acceptable way to pass your time. You are given how many years on this Earth as a human being, and you’re going to spend it watching trash television? This leaves us with challenges to overcome. I am living the life of a nomad working out festivals around the world. I just came back from Australia, everything I have, has to be functional and my possessions are pared down to a very small number of trunks. I travel by train rather then flying. I feel that it is such more a dignifying way to travel. There are compromises we have to make, I use a bicycle to get around, and I don’t use an automobile. I never owned an automobile in my life, but I will consider a big old truck that I could live in, or something like a utility truck or motorcycle with good mileage or something that may ran on grease. A friend of mine in San Francisco, Chicken John, has converted his truck to run on coffee grounds using a gasifier. He noticed that the coffee shop throw out a barrel of used coffee grounds everyday and he looked up stories of world time farmers converting their trucks over the gasifiers, basically burning corn shocks, stocks of weed or whatever. This is very simple to do, all you need to do, you have a device that gets it to a high enough temperature and this produces a flammable gas that you can stick directly into your carburetor; it does not require to modify your engine. For me it is a statement about what’s going on in this world and how we got this global conspiracy to keep us addicted to oil, and we continuously kill people to maintain that. Its horrible, energy falls free from the sky.

AI: Global conspiracy?
JP: I trace this all back to the period of eighteen nineties and the beginnings of the global colonial superstructures, were companies like Standard Oil or Proctor &Gamble conspired to develop what we call Banana Republics in the Third World, subject those people in order to extract their natural resources and set up a consumer society in United States. As a result, we used to have trees and parks and we will go to square dances, have bonfires and now we have endless miles of shopping centers, we cut down our trees, we replaced them with parking lots and gun stores, liquor store, gun store, liquor store. Is our life that much better? Is the human suffering any less or more? I would say that I see everyday, poverty, illiteracy and malnutrition in our own cities and we are supposed to be the greatest country on Earth, the leader of the Free World and have the best quality of life in the world. Is not true at all. Shame on America for not taking care of itself, for spending so much money to get involved in other people’s conflicts, when we haven’t even taking care of our own. This is why, when that bridge fell down in Minneapolis last year, we were all so shocked, because we have bridges falling down, while we are spending unprecedented amounts of money in wars for oil on the other side of the world.
It is terrifying, you can’t even trust the street anymore.

AI: Is anybody in particular who influenced your steam punk vision?
JP: My grandparents had a tremendous influence on me, other craftsman and metalworkers who were creating the things that they had in their dream world, like Dr. Evermore or Jean Tingley, who makes kinetic sculptures or contraptions that destroy themselves at the end. I like that kind of irreverence in art, were you have something that is art, but renders itself useless and invaluable at the end of the show.

AI: What about Hollywood?
JP: Well, Hollywood picked up on some trends and popularized it among younger kids. Steam Punk movies in Hollywood who are expressing retro-futurism are notoriously bad, like “Wild, Wild West’ (1999) for example. “Chitty Chitty Bang Bang “(1968) is pretty good. The Jules Verne Victorian era science fiction influenced a lot of us and Disney, certainly put that into pictures, but I think that people tend to reject popular media whenthey have this kind of lifestyle.

AI: You are an active member of the Rat Patrol Organization from Chicago.
JP: I do kids programs in the ghetto with poor black kids, and we go bicycles. These are children without positive male role models in their life. We teach them to fix bicycles, but what we really are teaching them is to resolve conflicts as a man, which is to say - face to face - with words, rather than fighting or shooting. We teach them that, the path of drugs and crack is not one that will make you successful in the world and we try to give them inspiration were they can get out of the ghetto and hopefully come back and bring something in return to it.

AI: Please tell our readers something about your trip to Ghana.
JP: It turns out that Accra, the capital of Ghana is a sister city to Chicago, so I met a man who was set by the Ghanaian government to figure out a way to make cargo bicycles for the Ghanaian farmers. They have jungle trails that lead to very wealthy natural resources but have a very hard time transporting those crops to market because of the petrol prices. We shipped over a container of bicycles and started a school for cargo bike modifications and design. It was done through the cultural exchange of Sisters City Program. That’s why Ghana. Now, this could be done in any number of developing world countries and it is done. I still try to send volunteers and bicycles to Ghana. I have a container that should be shipped in August and I try to raise funds to send another volunteer to run the school and teach people how to make cargo bikes.

AI: How was received the program in Ghana?
JP: A bicycle can change your range from walking distance to 20 miles so that you can get a job much further. Now, when you got a bunch of crops that you have to take through the jungle, that’s done on people heads and so, you can increase someone’s capacity tremendously. The program was very well received and I was treated very well by the government who also payed the Center to do cargo bikes. They are forward thinking, they don’t want to be as oil dependent as we are.

AI: Any thoughts about China?
JP: The fact that Asia loves the bicycle so much also means that they have already a bicycle based ingenuity going on. We had the same issue in South America. Nothing that I can come up with, as a pedal power device, like a pump or corn mill, had not been already invented in Guatemala as a part of a program called “bicimaquinas” of Maya Pedal. China right now is looking to get more cars. They have a technology-based solution to their problems and try to modernize basically, whereas the Dutch have preserved their windmills, because this is something that they cherish as part of their culture. They could easily knock them all down and replace them with modern electric power corn grills, but they haven’t chosen to do that because it is something special about them. The government of Ghana is saying, we are not going to pave over our jungle, what we are trying to do is to get jungle based bicycle pedal power transportation.

AI: Where do you see yourself ten years from know?
JP: In general I don’t think that simplicity is the direction our culture is going. I think that the Steam Punk movement will lead to a lifestyle of a section of people just like you have punks today, or hippies, afro-enthusiasts, red necks, metal heads or punk rock, it will lead also to a section of the society which pays a lot more money to have everything in their life. I think that Steam Punk probably only has a good ten, fifteen years in it and after that, the true aficionados will remain behind, while the trend is gone. My career is having me heading right now as a world traveler, as I work out all this festivals around the world, were I see other inventors and what are they up to.

AI: Johnny, it was such a pleasure having you for this exclusive interview. On behalf of our readers from Egophobia I wish to thank you.
JP: No sweat, it was my pleasure too.

#
Adrian Ioniţă is a freelance writer from Chicago: adrianionita@sbcglobal.net

Note from our editors: creators of bike modifications and steampunk interested to expose their literary or visual creations, or to share some thoughts in an interview, are invited to submit their materials at redactia@egophobia.ro

Steampunk and Past-Future-Imagism

by Adrian Ioniţă

click pentru versiunea română
clic pour la version française

During an interview I had with Johnny Payphone about Dr. Evermore’s FOREVERTRON, the contraption designed to propel a gigantic egg in the air, I recalled an event which took place about a year ago when the “Studio Museum in Harlem” presented the Philosophy of Time Travel an installation made by several artists from Los Angeles. The contraption, envisions Constantin Brâncuşi's “Endless Column” as if it had been launched like a missile from its home in Târgu–Jiu, Romania, crossed the Atlantic, and crashed through the roof of the Studio Museum’s exhibition space in Harlem. No custom fees or taxes.

The installation could have been better fitted for a display in Central Park, New York, or on the shores of Lake Michigan in Chicago, where in 1956, the Romanian artist intended to erect a 400-meter tall stainless-steel skyscraper as an axis mundi and "one of the wonders of the world". Beyond the intention of the artists, the “Philosophy of Time Travel”, given its subject, the grandiose vision and impact on our imagination, epitomizes a perfect example of PFI.

Past–Future-Imagism seems to be the right term to describe this installation which otherwise could fall into any other alternative artistic genre including Steampunk. Such an association may raise some eyebrows, a reason good enough to travel in the lofts of my mind around the history of object representation in art.

In 1926 the photographer Edward Steichen imported to United States, Bird in Space, a sculpture created by Brâncuşi in Paris. The custom officials of the time taxed the shiny bronze sculpture as a piece of manufactured kitchen utensil, ordaining the controversy to the famous “ Brâncuşi vs. United States” trial. In their defense, The Customs Court invoked a 1916 decision according to which sculptures are distinguished, as artwork only if are imitations of natural objects. Brâncuşi won the trial and marked through his victory a shift in our perception about the boundaries of artistic representation in art. Even though, his series of mysterious birds and abstract sculptures goes back in time as far as 1908, it was his friend Marchel Duchamp, who in 1917 confronted us directly and provocatively with the more challenging idea of accepting a found object as art. He named them "tout fait”, or Readymades in English. One of his most cited works by critics is “Fountain”, a porcelain urinal submitted in 1917 to the Society of Independent Artists exhibit from New York.

I received recently a message from Radu Stern, the director of education at the Musée d'Elysée in Lausanne, Switzerland, which amazed me and deepened my research about past-future-imagism and Steampunk. Radu pointed my direction to a material published by Art & Academe Vol. 10, No. 1 (Fall 1997) under the long title “Marcel Duchamp's Impossible Bed and Other "Not" Readymade Objects: A Possible Route of Influence From Art To Science”. ( ImpossibleBed )

The article written by Rhonda Roland Shearer, the wife of late Stephen Jay Gould is a detective investigation behind Duchamp’s provocative objects. According to her, many of the readymades done by Duchamp, including his “ Fountain” and Roue de bicyclette (Bicycle Wheel, 1913/1964) are not found objects. Duchamp signed his urinal with the name Mutt, the name of an existing company at his time, but Rhonda Roland Shearer could not find any model in the Mutt catalog to fit exactly the details of the urinal, raising the suspicion that he did not “find” his readymades, but actually constructed them dal capo al fine.

In other words, this is as if today a steampunk artist is constructing the simulacra of an object that looks so convincingly real as a found object, that will make us to believe that it is just a simple mumbo-jumbo of screws and gears, a mutant of cannibalized flea market finds, artistically assembled as a contraption, when in fact it is an object created by traditional means. This late discovery just shows us one more time, how deceiving can be our perception about the artistic object, and encourages us to find Steampunk roots beyond the efforts of K. W. Jeter or Michael Moorcock, not to mention William Gibson and Bruce Sterling’s The Difference Engine who opened our eyelids of awareness about this phenomenon.

In his description of Dr. Evermore, “who always made things and signed them with false states from eighteen hundreds, and the objects, as you looked at them, looked like it could be that old, but then also, they looked too futuristic, producing steam punk expressions you don’t quiet know if are hundred years in the future or in the past, or a combination of both. “, Johnny Payphone sees the magic around Steampunk, not only as a nostalgia or fascination for the past, but also as a voyage produced in the deepest corners of our consciousness by the inquietude to find, on the threshold between past and future, our lost identity.

Brâncusi’s endless column crossed the ocean to crash in our showrooms, Dr. Evemore is prepared to launch his copper egg from Wisconsin to London, while the Neverwas Haul fell on la playa of the Burning Man. and Paul St George’s Telectroscope is guideing us through the halucinanting theatre of dreams steamed by the past-future-imagists who never accepted a border between imagination and reality.

Steampunk is finaly here. To understand it, we may have to restore, as Payphone defines, the good things from our past, and exclude all the causes which lured us today from the immedacy of our real life.

Steampunk şi Past-Future-Imagism

de Adrian Ioniţă

click for the English version
clic pour la version française

Într-un interviu cu Johnny Payphone, vorbind despre FOREVERTRON, instalaţia proiectată de Dr. Evermore să arunce în eter un ou uriaş de cupru, imaginaţia mi-a zburat involuntar spre un eveniment ce a avut loc în urmă cu un an, când “Studio Museum in Harlem” a prezentat Philosophy of Time Travel , o instalaţie făcută de un grup de artişti din Los Angeles. Lucrarea închipuieşte Coloana Infinitului a lui Brâncuşi, de parcă ar fi fost lansată ca un proiectil din Târgu Jiu, ar fi trecut Atlanticul, şi s-ar fi prăbuşit prin acoperiş în sala de expoziţie a muzeului Studio din Harlem. Fără impozite sau taxe vamale.

Instalaţia ar fi fost mai potrivită pentru o expunere în Central Park din New York sau pe coasta lacului Michigan din Chicago, unde în 1956 artistul român a intenţionat să ridice un zgârie-nor din oţel inoxidabil înalt de 400 de metri, un fel de axis mundi sau ’’una dintre minunile lumii’’. Dincolo de intenţia artiştilor americani ’’Philosophy of Time Travel”, dat fiind subiectul, viziunea grandioasă şi impactul pe care îl are asupra imaginaţiei noastre, ilustrează perfect un exemplu de PFI.

Past–Future-Imagism pare a fi termenul cel mai potrivit ca să descrie această instalaţie, care altfel ar putea să fie categorisită în orce alt gen alternativ de expresie, incluzând Steampunk. O asemenea asociaţie s-ar putea “să ridice sprâncene”, motiv suficient de serios ca să mă determine să călătoresc prin mansardele minţii mele în jurul conceptului de reprezentare a obiectului în artă.

În 1926 fotograful Edward Steichen a importat în Statele Unite Bird in Space, o sculptură creată de Brâncuşi la Paris. Oficialitaţile de le vama americană au taxat stralucitoarea pasăre de bronz ca şi cum ar fi fost ustensile de bucătarie, declanşând faimosul proces "Brâncuşi vs. United States". În apărarea sa, curtea vamala a invocat o decizie legală din 1916 prin care sculpturile erau clasificate şi identificate ca obiect artistic, numai atunci când sunt imitaţii ale obiectelor naturale. Brăncuşi a căştigat procesul şi prin această victorie a produs o adevărată mutaţie în percepţia noastră asupra graniţelor reprezentării artistice.

Deşi seria sa de păsări misterioase şi sculpturi abstracte se întoarce în timp până la 1908, cel care în 1917 avea să ne confrunte direct şi provocator cu idea de a accepta ca artă un obiect funcţional, a fost prietenul său Marcel Duchamp. El şi-a numit obiectele "tout fait”, sau Readymades în traducere engleza. Una dintre lucrările sale cel mai des citate de critică este “Fountain”, un urinoar de porţelan prezentat în 1917 la o expozitie a Societaţii Artiştilor Independenţi din New York.

Am primit recent un mesaj de la Radu Stern, directorul educativ al muzeului d'Elysée din Lausanne, mesaj care m-a uluit şi a adâncit cercetarea mea despre past-future-imagism şi Steampunk.

Radu Stern mi-a atras atenţia asupra unui material cu un titlu foarte lung, “Marcel Duchamp's Impossible Bed and Other "Not" Readymade Objects: A Possible Route of Influence From Art To Science” (ImpossibleBed ), publicat recent de Art & Academe Vol. 10, No. 1 (Fall 1997).

Articolul teză, scris de Rhonda Roland Shearer, soţia cunoscutului biolog Stephen Jay Gouldeste o investigaţie mai profunda privind realizarea obiectelor provocatoare ale lui Duchamp. Conform afirmaţiilor sale, multe dintre obiectele readymade ale lui Duchamp, incluzând urinoarul şi Roue de bicyclette (Roata de bicicletă, 1913/1964), nu sunt "tout fait”. Duchamp şi-a semnat urinoarul cu numele Mutt, numele unei firme care a existat la acea vreme, însă Rhonda Roland Shearer nu a putut să găsească nici un model din catalogul firmei, care ar fi corespuns în detalii urinoarului, aruncând suspiciunea că artistul nu şi-ar fi găsit obiectele de-a gata, ci le-a construit dal capo al fine. Altfel spus, asta s-ar asemăna astăzi cu o situaţie în care un artist steampunk ar construi simulacrul unui obiect care arată atât de convingător încât ne face să credem că este un mumbo-jumbo de şuruburi şi roţi dinţate, un mutant făcut din canibalizarea unor obiecte de talcioc şi asamblat în mod artistic, când de fapt el este un obiect creat în tehnica, şi după principiile artei tradiţionale. Această descoperire târzie, demonstrează în plus cât de înşelătoare poate fi perceptia noastră asupra obiectului artistic, şi ne încurajeaza să găsim rădăcinile fenomenului Steampunk dincolo de eforturile lui K. W. Jeter sau Michael Moorcock, fără a mai mentiona The Difference Engine a lui William Gibson şi Bruce Sterling , care ne deshid privirea şi cognizanţa în faţa acestui fenomen.

În descrierea sa despre Dr. Evermore, Johnny Payphone afirmă că: “el întotdeauna a făcutobiecte din deşeuri metalice semnate cu autodatări de la din 1800, care apoi, par prea futuriste pentru o expresie Steam Punk, şi nu se mai ştie precis dacă te transportă în trecut sau în viitor, sau este o combinaţie a unei expresii mixte”, demonstrănd că magia care înconjoară Steampunk, nu este numai nostalgia sau fascinaţia pentru trecut, ci şi o călătorie în străfundurile conştiinţei noastre dublată de neliniştea unei identităţii pierdute pe pragul dintre trecut şi viitor.

Coloana infinitului a lui Brâncuşi trece oceanul pentru a se prăbuşi prevestitor în sălile de expoziţie americane, Doctorul Evermore se pregăteşte să lanseze oul său de cupru din Wisconsin spre Londra, în timp ce, Neverwas Haul, cade în deşertul american pe la playa focurilor de la Burning Man, iar Paul St George ne introduce prin Telectroscope Paul St George ne introduce prin Telectroscope în teatrul halucinant al viselor past-future-imagiştilor care niciodată nu au acceptat existenţa unei graniţe între imaginaţie şi realitate.

Steampunk a ajuns în sfârşit şi la noi. Ca să înţelegem fenomenul, v-a trebui, aşa cum ne invită Johnny Payphone, să restaurăm ce este mai preţios din trecut şi să reevaluăm cauzele care ne ademenesc pe un palier ce ne îndepărtează de imediateţea propriei noastre vieţi.

#
Tehnoredactare: Gabriela Merchie

Steampunk et Post-Futur-Imagisme

de Adrian Ioniţă
[traduit en français par Gabriela Merchie]

click pentru versiunea română
click for the English version

Pendant une interview avec Johnny Payphone, en parlant de FOREVERTRON, l’installation que le Dr. Evermore a mis au point pour projeter dans l’ éther un gigantesque oeuf en cuivre, je me suis rappellé d’un événement qui a eu lieu il y a un an au “Studio Museum in Harlem”qui presentait alors Philosophy of Time Travel une installation réalisée par un group d’artistes de Los Angeles. Ce travail imagine la Colonne de l’Infini de Constantin Brâncuşi comme un projectil lançé depuis Târgu Jiu qui aurait traversé l’Atlantique et aurait transpercé le plafond de la salle d’ éxposition du Studio Museum in Harlem. Sans être soumis a un impôt quelquonque et sans passer par la douane.

Central Park a New York ou la rive du lac Michigan a Chicago pourraient être des sites encores plus apropriés pour exposer cette installation, d’autant plus qu’en 1956, l’artist roumain avait projeté d’ élever un gratte-ciel en acier inoxidable haut de 400 m, une sorte de “axis mundi” ou une autre “merveille du monde”

Au delà de l’intention des artistes americains, au delà de cette vision grandieuse et de son impacte sur notre imaginaire “Philosophy of Time Travel” est un parfait exemple de PFI.

Post-Futur-Imagisme paraît être le terme le plus aproprié pour décrire cette installation. Sans cet intitulé, elle pourrait être rangée dans n’importe quel autre genre alternatif d’expression, en incluant Steampunk. Un telle association pourrait étonner; c’est ce qui m’a poussé a réflechir au concept de la représentation de l’objet d’art.

En 1926, le photographe Edward Steichen a apporté aux Etats Unis Bird in Space, une sculpture que Brâncuşi avait crée à Paris. Les douaniers americains ont considéré l’ étincelant oiseau en bronze comme un materiel de cuisine ce qui a provoqué le fameux procès “Brâncuşi vs United States”. A sa défense, la cour des douanes a invoqué une décision légale de 1916 selon laquelle les sculptures étaient clasifiées et identifiées en tant qu’objets artistiques uniquement quand elles figuraient des sujets déjà éxistents dans la nature. Brâncuşi a gagné le procés et ainsi il a modifié la frontière concernant notre pérception de la représentation artistique.

Même si Brâncuşi avait commencé la série des oiseaux mistèrieux en 1908. celui qui devait nous confronter diréctement et de façon provocatrice a l’idée qu’un objet fonctionnel puisse être un objet d'art, fut Marcel Duchamp. Il a nommé ces objets “tout fait” ou “Readymades” en anglais. L’oeuvre la plus citée par la critique est “Fountain”, un urinoir en porcelaine presentée en 1917 a l’éxposition de la Sociétée des Artistes Independents de New York.

J'ai reçu récemment un message de Radu Stern, le dirécteur éducatif du Musée de l’Elysée de Lausanne, qui m’a enormement étonné et qui m’a amené a aprofondir ma rechérche au sujet du post-futur-imagisme et Steampunk.

Radu Stern m’a signalé un article a trés long titre, “Marcel Duchamp’s Impossible Bed and Other Not Readymade Objects: A Possible Route of Influence From Art To Science”, (ImpossibleBed) publié récement par Art & Academy, Vol. 10, No.1 (Fall 1997).

Cet article est écrit par Rhoda Roland Shearer, la femme du célébre biologiste Stephen Jay Gould. Dans son article, l’auteure creuse un peut plus la manière dont Duchamp réalise ses objets provocateurs. Selon elle, beaucoup des oeuvres de Duchamp entre autre l’Urinoiret Roue de bicyclette (1913-1914) ne sont pas “tout fait”. Duchamp a appele l’Urinoir “Mutt”, du nom d’une marque de l’époque. Rhoda Roland Shearer n’a jamais trouvé cet objet dans le catalogue de la dite marque ni aucun objet dont la déscription aurait pu correspondre a quelque chose de similaire. Ainsi elle fait naître le doute quant à l’éxistence de l’objet telquel; Duchamp aurait donc cree cet objet d’un bout a l’autre. Autrement dit, cela pouvait resembler aujourd’hui a la situation suivante: un artiste steampunk crée le simulacre d’un objet tellement convainquant qu’il pourrait nous faire croire a un “mambo-jumbo” des vis des écrous et roues à dents, bref, un mutant fait au moyen de la canibalisation des objets de brocante et assemblés artistiquement, mais en fait il crée un objet issu de la technique et selon les principes de l’art traditionnel.

Cette découverte tardive démontre que notre pérception de l’objet artistique peut être trompeuse et nous pousse a chercher les racines du phénomène steampunk au delà des efforts de K. W. Jeter ou Michael Moorcock sans parler de The Difference Engine de William Gibson et Bruce Sterling qui nous ouvre le regard et la “cognisation” face a ce phénomène.

En decouvrant l’oeuvre du Dr. Evermore, Johnny Payphone dit qu’il a toujours crée des objets a partir des déchets métaliques en les antidatant comme étant crées au XIX éme siècle; une fois realisés, ces objets paraissaient trop futuristes pour être des objets Steampunk et on ne peut plus savoir s'ils transportent dans le future ou le passé, ou bien ils representent une combinaison des deux, une éxpression mixte. Il démontre ainsi que la magie du Steampunk n’est pas uniquement la nostalgie ou la fascination pour le passé mais aussi un voyage au plus profond de notre conscience qui ne manque pas de générer une grande inquietude qui ait trait à la perte de notre identité oscilant sur le seuil entre passé et avenir.

La Colonne de l'Infini de Brâncuşi passe l'Atlantique pour se fracasser de façon prémonitoire dans les salles d’éxposition americaines; le docteur Evermore prépare le lancement de son oeuf en cuivre dans le Wisconsin en direction de Londres; en même temps, Neverwas Haul dans le desert americain aux alentours de la playa des feux Burning Man et Paul St. George nous fait pénétrer a travers son Telectroscope dans le théatre halluciné des rêves des post-futur-imagistes qui n’ont jamais admis l’éxistence d’une frontière entre imaginaire et réalite.

Steampunk est, enfin, arrivé chez nous. Pour comprendre le phénomène il va falloir – Johnny Payphone nous y invite – réconsidérer ce qu’il y a de plus précieux dans notre passé et réevaluer ce qui nous attire dans cette instance mouvante et nous éloigner de l’immédiateté de notre propre vie.

O imersie în aburi cu Jake von Slatt [I]

de Cod Peace & Cheesesteak the Impaler
[traducere: Adrian Ioniţă]

click for the original English version @ Bostodelphia

On February 26th, 2008, BOSTODELPHIA had an interview with Mr. Jake von Slatt, the most articulated voice behind the Steampunk phenomenon in the United States. We wish to thank Mr. Jake von Slatt and the editors of Bostodelphia for granting permission to translate and publish this interview in Egophobia. The translation was done by our US correspondent, Adrian Ioniţă.

JVS: Jake von Slatt
CP: Cod Peace
CTI: Cheesesteak the Impaler

CTI: Împreună cu Cod Peace ne-am înodat prosopul şi le-am raportat celor de la Dillons Russian Steam Bath din Chelsea că vom lua un interviu lui Jake von Slatt , capul de afiş (sau poate gentelmanul daguerreotype) al Steampunk-ului Bostonian.
În timp ce soseam aici cu Bostodelphiamobile, după câteva hârjoneli cu Cod, am ajuns să realizez faptul că baia nu este locaţia ideală pentru tema pe care mi-am imaginat-o. Reiese de fapt că steampunk nu gravitează în jurul unor nori de aburi. Ei bine, Herr von Slatt va trebui să ia baia cu Bostodelphia cel puţin de data aceasta. Apoi, în timp ce sunt puţin îngrijorat de ce se va întampla cu prosopul meu sub aburii aceştia fierbinţi, Cod a început să emane un miros apetisant de braisé.

CTI: Her von Slatt, vă multumesc pentru amabilitatea de a acorda acest interviu cu Bostodelphia.
JVS: Plăcerea este de partea mea D-le Impaler, si te rog să îmi spui Jake. Ce loc frumos! Îmi aminteste de The Gellert, o baie comunală din Budapesta secolului al 19-lea.

CTI: Privind spre paleta largă a proiectelor tale, se pare că DIY te-a preocupat cu mult timp înainte ca “steam punk” să ajungă un termen colocvial. Mă întreb cum ai ajuns sub incidenţa cuvântului steampunk, şi cum ţi-ai integrat munca înainte de-a veni în contact cu termenul. Ai fost dintotdeauna steampunk? Cum ţi-ai numit lucrările înainte, şi în ce măsură a influenţat această incidenţă, estetica sau tehnica de producţie a muncii tale?

JVS: Am fost un steampunk de când mă ştiu. Atât că “niciodată n-am ştiut cum se numeşte”, un refren obişnuit în grupurile virtuale, ce se aplică desigur şi în cazul meu.
La 11, 12 ani eram preocupat de electronică şi puteam să stau ore întregi în sectiunea 621 de la biblioteca publică. Invariabil, cărţile care mă atrăgeau erau lucrările de la începutul secolului 20 care conţineau “proiecte pentru baieţi”, care astăzi, dacă ar fi fost publicate ar fi trimis autorii lor direct la gitmo (Guantanamo Bay nr.). În timp ce alţi copii “nărozi”se jucau cu seturi de tranzistori PNP sau NPT de la Radio Shack, experimentele mele erau făcute cu capacitoare Leyden, baterii improvizate de plumb şi acid, tuburi de vacuum şi bobine de înalt voltaj. Am construit un transmiţător cu care puteam să trimit la distanţe apreciabile semnale Morse şi care desigur, a obliterat recepţia telvizoarelor în tot cartierul atunci când era activat.
Deci întotdeauna am avut o pasiune pentru tehnologie veche şi o parte a acestui interes era accesibilitatea care exista pentru experimentator. Pentru că veni vorba, când lucrez în atelier şi am nevoie de pildă de un racord, mă uit prin cutia mea de minuni şi modific tot ce găsesc care ar semăna cu ceea ce doresc. Trebuie să admit că, pentru websit-ul meu, am adoptat termenul Steampunk în acelaşi spirit.

CTI: După mine, cei care au investit în cuvântul “steampunk’ – informaţia mea derivă din “The Difference Engine”, colaborarea lui Sterling şi Gibson, care au introdus estetica Steampunk unei audienţe largi – sunt forţaţi să accepte o comparaţie cu “cyberpunk culture”, dacă o asemenea cultură ar putea fi vreodată izolată şi identificată din estetica tehnologică actuală. Dacă Cyberpunk poate fi schiţat în mare, ca şi cum ar fi calapodul unui subgen de science fiction (muzică si alte arte), ideologia unei “informaţii care se pretinde liberă”- alături de contrafortul său Orwelian- o cultură hacker implicată în manipulari tehnologice de “joc pentru plăcere şi profit”, dincolo de legalitate, atunci putem vedea o mişcare care a prezis, sau încearcă să forţeze, schimbări sociale masive prin tehnologii informatice. Există o viziune globală similară printre cei ce practică steampunk-ul în artă şi meşteşug (megalomania vizionarului trăznit?) sau “aburiştii” sunt angajaţi în ceva mai intim şi personal? Poate nostalgic?
JVS: Sigur că unii sunt interesaţi primar în nostalgic. Oricum, unii dintre fanii obstinaţi gândesc mai mult în termeni de lifestyle. Cred că în multe privinţe Steampunk-ul este o reacţie la Cyberpunk, o dorinţă de a injecta un element de umanitate şi pasiune în ceva rece şi virtual, ceea ce îmi dă convingerea că va avea o viaţa mai lungă.
A face obiecte este de asemenea o temă centrală printre Steam Punks (cum am să încep să îi numesc) ca o atitudine pro-individuală şi în general anti-corporatistă. Noi suntem anti-corporatişti, nu pentru că marile companii ar fi reprobabile sau ceva de genul acesta, ci pentru că sunt plictisitoare şi promovează şabloane, pe care le vedem a fi atât de transparente în lumea de azi.

CTI: Ca să continuam ideea, sau să o punem diferit, Jake: am senzaţia că Steam Punks sunt similari, cel puţin în sensul primelor exerciţii în perspectivă anti-corporatistă, pro-individuală, cu ceea ce am putea numi “techno libertarian” (şi prin libertanian înţeleg DIY , do-it-yourself, decât “republicani care vor să fumeze marijuana”). Oricum, în afara faptului că mulţi dintre cyberpunk-iştii de ieri “s-au vândut” capitalismului digital contemporan, cyberpunk-ul avid de tehnologie a fost văzut de mişcare ca o imperioasă necesitate. O formulare a unui viitor “cyber” era inevitabilă, ei conduceau lumea, iar restul lumii va trebui eventual, să îi ajungă din urmă. Câţiva au văzut asta ca pe un fel de misiune de evanghelizare a viitorului şi de ajutor dat luditiştilor , în a arunca o punte peste prăpastia produsă de diviziunea digitala etc. Alţii sau văzut pe sine ca prinţi ai viitorului în faţa celor care nu erau interesaţi de mişcare - viitorii lor iobagi, etc. Cu alte cuvinte, chiar dacă ai înţeles sau nu, în ultimă instanţă, mişcarea Cyberpunk te va afecta şi, chestionabil desigur, ne-a afectat. Mă întreb dacă steampunk-istul obişnuit se vede ca un exemplu în faţa ‘maselor”, sau se percepe pe sine în a avea un impact social mai larg decât obiectul său meşteşugăresc şi, vădit, audienţa sa de nişă?
JVS: Desigur, există o varietate mare între cei care s-ar identifica ca fiind steampunks, există chiar şi un anumit contingent anarhist, iar mulţi care se identifică cu mişcarea verde enviromental-istă văd revizitarea tehnologiei vechi ca o cale de autosuficienţă; energia cu aburi este, până una alta, perfectă pentru convertirea biomasei în energie.

CTI: Cum vine asta?
JVS: Ca să însumez, global warming este cauzat de arderea combustibilului fosil, care conduce la eliberarea carbonului (în formă de CO₂) în admosferă. Carbonul eliberat, atunci când aceşti combustibili sunt arşi, este carbonul care a fost luat din admosferă anul trecut, nu zece milioane de ani în urmă. În esenţă, pentru carbon, procesul este neutru. Avantajul pe care îl are aburul, se datorează faptului că boilerele de abur pot fi uşor proiectate pentru a arde mai multe feluri de combustibil, în timp ce motoarele cu combustie internă au nevoie de o formă lichidă cu caracteristici particulare. Un steamer Stanley, va funcţiona bine pe ulei vegetal, kerosen, benzină, diesel sau terbentină şi ar fi uşor să îi adaugi o cameră de ardere pentru a permite arderea lemnului, a rezidurilor vegetale, etc. [www1.eere.energy.gov/biomass]. Puterea energetică obţinută din biomasă este o tehnologie verificată. Stempunk-iştii sunt interesaţi în miniaturizarea acestor sisteme, pentru a fi folosite în case individuale în caz că trecem printr-un apocalips energetic sau ceva de genul acesta.
Mă descriu ca “libertanian cu inima sîngerândă”, şi cred că această descriere este pe linie cu Steampunk. Noi promovăm mixiunea stiinţei cu dragostea, a tehnologiei cu umanismul.

CP: Există o atracţie internaţională pentru Steampunk, sau este limitată la spaţiul anglofon?
JVS: Am auzit că este imens în Franţa şi Germania, de asemenea în MareaBritanie unde varietatea de fani este fascinantă. A vedea 50 de entuziaşti în transportul feroviar pe aburi, discutând despre ceasuri de buzunar sau goggles, cu 20- şi ceva de Goths, într-un limbaj pseudo-victorian, este “hai” curat. Yah just gotta love Teh Intarweb.
Acum, cel mai tare forum de pe web este în Marea Britanie, şi este condus de o tânără “TinkerGirl", forţa din spatele sitului Brass Goggle Blog

CP: Este popular deja în Emiratele Arabe? În cazul acesta vei face foarte mulţi bani…
JVS: După câte ştiu eu, nu, dar articole recente în Ocean Drive şi Vegas poate că vor schimba acest lucru. Dar, pentru că veni vorba, m-a amuzat să văd în aceste reviste hip de obiecte de lux hiper-capitaliste, devenite punk, un link către Steampunk Magazine o publicaţie cu anumite tendinţe anarhiste.

CTI: De ce ţi-ai dori aburi în deşert?
CP: Pentru că în jur plutesc sume de dolari fără precedent (şi er, euro, în ziua de azi) şi dacă un procent infim este “aburit”, JvS va conduce un Yaris poleit cu aur ori de câte ori va merge la servici.

CP: Stă oare esenţa de a fi “steampunk (-ist)” în creaţia de obiecte meşteşugăreşti, sau în consumul lor? Cât de semnificativ este modelul de do-it-yourself pentru steampunk, opus mişcării Goth, unde există deja, ca să te poţi decora, o piaţă de accesorii de modă, muzică, etc., şi care în ultimă instanţă, face DIY inutil? În aceeaşi ordine de idei, sustrage oare creşterea pieţei de lux a obiectelor steampunk (keyboardul lui JvS poate fi cumpărat de la un alt steampunker Datamancer) aerul de simplitate caracteristic majoritatii websituri-lor steampunk?
JVS: Deloc. A fi un artizan care face obiecte unice si le vinde în magazine obişnuite este în acord cu ceea ce constituie pentru mine Steampunk. Cred ferm că toţi artiştii ar trebui să fie capabili să căştige o pâine prin arta lor, şi internetul ne-a dat o platformă pe care să facem acest lucru.
Oricum, dacă o corporaţie începe să producă keyboards în masă, este probabil că steampunk-iştii o să o evite chiar dacă fanii le cumpără cu sutele. Asta este OK, noi ne iubim fanii si înţelegem că nu orcine poate să îşi permită un keyboard făcut de mână.
Eu personal nu vând nimic, consider ca produsul meu este entertainment-ul pe care îl oferă websit-ul meu vizitatorilor. De fapt voi publica curând pe situl meu o notă de licensing care pune proectele mele sub licenţa Creative Commons, atribuţie non-comercială, o licenţă de schimb cu clauză comercială pentru artizani. Cu alte cuvinte, oricine este binevenit să facă copii ale proectelor mele şi să le vândă, atât timp cât m-ă creditează pentru design şi profiturile suportă un individ sau o familie. Dar ca să răspund la întrebarea ta, esenţa Steampunk-ului este infuzia tehnologiei cu iubirea.

[urmarea în numărul viitor]

Steampunk Gallery

by Adrian Ioniţă

If you googlize the word “steampunk”, you may be surprised to find over three million entries. Many examples of applied Steampunk art can be found on Boing Boing, Ebay or Etsy, and the trend seems to grow day by day. The large number of artists and the diversity of their expression made my selection a difficult task so that I tried to go along with the suggestions offered in the interview by Johnny Payphone. I hope that your response and input will bring forward more artists and writers to be featured on Egophobia, to create awareness and popularity around the Steampunk philosophy and esthetic, or interest in mutant-bike modifications in Romania.

Romania, after all, is the country where was born the flamboyant Count Dracula and his hoard of Transylvanian vampires, burning our imagination in the most enduring retro-futuristic model to be molten in a cultural crucible. Got the idea?

To emphasize the magnitude of the Steampunk phenomenon, I added in the Gallery several pictures not mentioned directly in our interview. My effort is not limited only to promote Steampunk in visual arts but also to present musicians and fashion designers from al over the word. In a recent conversation with Shannon O’Hare the creator of the halucinative Neverwas Haul he expressed enthusiasm for a possible Burning Man edition in the country of Vlad Tepes.

The last photo in the gallery introduces a print of the Romanian photographer Nicu Ilfoveanu, who works for several years reviving in Steampunk spirit outdated film, old photographic equipment and techniques. The only Romanian art critic known so far of being genuinely interested in the Steampunk esthetic is Stefan Tiron, who otherwise wrote extensively about Ilfoveanu.

For a panoramic vision about Steampunk I’ll invite you to browse the links from my interview with Johnny Payphone, or the article about Steampunk and Past-Future-Imagism. It offers just a glimpse into the stratospheric dimension of this movement. If you are interested to share some of your thoughts about Steampunk, or just simply extend exposure in Romania to your visual creations, literature, design, fashion, or music, please feel free to contact me at adrianionita@sbcglobal.net or my editors at EgoPHobia: redactia@egophobia.ro.

[compas ring ] © clockworkcrow

[trio watch] © Vianney Halter

[steampunk watch] © Haruo Suekichi

[retroblaster propgun] © Kropserkel

[steampunk laptop] © Datamancer

[stratocaster guitar] © Steampunk Workshop

[involution wheel] © Capricorn Cyclo Works

[bobster trike] © Zeel Design

Dacă faci un search pe Google cu cuvântul “steampunk” vei avea surpriza să găseşti peste trei milioane de inputuri. Foarte multe exemple de artă aplicată Steampunk pot fi găsite pe Boing Boing, Ebay sau Etsy, şi trendul se pare că creşte pe zi ce trece. Dat fiind numărul enorm de artişti şi diversitatea expresiilor artistice, selecţia mea a fost foarte dificilă, urmărind doar câteva exemple menţionate în interviul cu Johnny Payphone. Am speranţa că reacţia şi răspunsul la articol v-a creia cognizanţă şi popularitate în jurul filosofiei si esteticii SteamPunk precum si interes asupra modificărilor de genul mutant–bike.

România, înainte de toate, este ţara în care s-a născut flamboiantul Conte Dracula şi vampirii săi transilvăneni, aprinzându-ne imaginaţia în faţa celui mai rezistent model retro-futuristic topit vreodată într-un creuzet cultural. Se înţelege idea?

Pentru a sublinia magnitudinea fenomenului Steampunk, am adăugat în galerie câteva imagini care nu au fost menţionate în interviu. Demersul meu vizeaza nu numai pe cei din artele artele vizuale si aplicate, dar şi pe muzicieni sau fashion designers din întreaga lume.

Într-o convorbire recentă pe care am avut-o cu Shannon O’Hare creatorul halucinantului Neverwas Haul acesta şi-a exprimat entuziasmul pentru o posibilă ediţie regională a festivalului Burning Man în ţara lui Vlad Ţepeş, şi voi încerca atât de aici din Statele Unite, cât si în România, să sugerez o formulă de a face acest lucru într-un loc inedit, ferit de interese comerciale sau presă, deşi ştiu că acest lucru este aproape imposibil în lumea de azi.

Am inclus aici şi o lucrare a fotografului român Nicu Ilfoveanu, care lucrează de câţiva ani cu film expirat, folosind tehnici şi aparate dispărute de mult, ceea ce îl apropie de spiritul curentului Steampunk. Singurul critic român pe care îl ştiu pâna la ora actuală a fi interesat în mod genuin de Steampunk ca estetică, este Ştefan Tiron care a scris de altfel destul de extins despre Ilfoveanu.

Pentru o vedere mai largă a fenomenului, vă invit citiţi interviul cu Jonny Payphone, articolul despre Steampunk şi Past-Future-Imagism, sau să consultaţi linkurile pe care le-am pus la dispoziţie. Ele vor oferi doar o mica parte din dimensiunea ameţitoare a acestui curent. În timp ce facem un efort continuu să acoperim materialul cu copyright, rămânem deschişi oricăror corecţii şi sugestii. Va rog să-mi trimiteţi mie la adrianionita@sbcglobal.net sau pe adresa redacţiei redactia@egophobia.ro comentarii sau propuneri editoriale pentru expunere şi interviu, fotografii cu lucrări de artă vizuală, literatură , design, fashion, si muzică.

Steampunk Links

gathered by Adrian Ioniţă

Steam Punk Tree House

Stepan Sarpaneva

The Neverwas Haul

Thomas Truax

Thunder Eagle Guitars

Vianeey Halter

Wired Magazine

#
All the images are used with the kind permission from the copyright owners and we thank them again for this.

Disclaimer
EgoPHobia makes an effort to provide accurate and complete information. However, we cannot guarantee that there will be no errors. We make no claims, promises or guarantees about the accuracy, completeness, or adequacy of the contents of thes sites linked here and expressly disclaim liability for errors and omissions in the contents of these sites.

~> alte recomandări